OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Joseph ROTH
Tarabas. Un trecator pe acest pamint
Traducere si postfata de Bogdan Mihai Dascalu, Editura Univers, Colectia „A treia Europa“, Bucuresti, 2000, 176 p., f.p.


Povestita in citeva cuvinte, o carte de valoare sufera, se spune, o reala diminuare a calitatilor sale. Ipoteza de mai sus este verificata pe deplin de romanul lui Joseph Roth, Tarabas. Scrisa intr-un stil lapidar si avind un ritm sustinut, cartea ii impune cititorului o atentie lucida, treaza, absolut necesara pentru a decela din text zonele de concentrare a semnificatiei. Asa ca rezumatul romanului – Nikolaus Tarabas, emigrant de cetatenie rusa la New York, se intoarce acasa, intr-una „dintre acele natiuni cirmuite pe atunci sprimele decenii ale secolului al XX-leat de marele tar si denumite astazi « popoare de granita»“, la vestea declansarii razboiului dintre Rusia si Austria; intr-o perioada confuza, urmind instalarii pacii, Tarabas, mentinindu-si inca gradul de colonel cistigat in razboi, bruscheaza fizic un evreu, iar din acest moment viata sa ia o alta turnura, din temutul comandant al unui regiment, Tarabas devenind un umil cersetor – nu doar ii simplifica, dar ii si denatureaza subiectul. Cartea nu este sau nu este in exclusivitate, cum ar putea scurta prezentare de mai inainte sa dea de inteles, o reluare a eternei povesti despre ascensiunea urmata in mod necesar de o prabusire si nici o rescriere a cazului „pacatosului“ transformat in „sfint“.

In primul rind, deoarece „pacatosul“ si „cucernicul“, intr-adevar avataruri ale lui Tarabas, nu sint decit infatisari particulare, echivalente, desi antagonice, pe care le ia vocatia fundamentala a personajului: aceea de a fi un inadaptat la dinamica sociala, care impune desfasurarea vietii fiecarui individ prin interactiunea cu semenii sai. Cartea lui Roth este una dintre cele mai subtile scrutari ale imposibilitatii de a tine cont de ceilalti, de a le acorda chiar si un minimum de importanta. In al doilea rind, Roth nu se focalizeaza numai asupra unei figuri individuale – Tarabas –, ci prezinta tragedia unei comunitati evreiesti sanctionata, prin molestare fizica, de concetateni, pentru o trecuta, presupusa ireverenta aratata unei icoane a Maicii Domnului. In fine, romanul accentueaza ideea ca repunerea la loc a incheietorilor timpului poate fi mai traumatizanta chiar decit iesirea lui din titini: insecuritatea materiala si psihica a oamenilor din Koropta – capitala unei tari ramase, dupa incheierea focului, a nimanui – pare sa atinga climaxul nu in timpul razboiului, ci in perioada ce urmeaza acestuia.

Voi incerca sa detaliez primul aspect semnalat al cartii. La inceputul ei, Tarabas se afla intr-un exil fizic, deoarece plecarea lui in America nu este benevola, ci impusa de implicarea sa „in atentatul cu bomba impotriva guvernatorului din Cherson“. La acesta, Tarabas participase nu atit din convingere revolutionara, ci din indiferenta: „tinarul Tarabas isi parasi patria cu aceeasi nepasare cu care devenise cu doi ani mai devreme revolutionar“. Implicarea prin, paradoxal, neaderenta sau doar una formala, ii creeaza personajului primele probleme. Si daca exilul fizic este remediat prin reintoarcerea in tara de origine, imposibilitatea de a-si modela personalitatea si comportamentul prin raportare la ceilalti se dovedesc de netrecut. Pentru Tarabas, care rezolva problema infidelitatii prietenei sale din New York prin bruschete fizica si care pleaca sa se inroleze in armata dupa o rezolvare neeleganta (scuipa in interiorul casei parintesti) a unui conflict cu tatal sau, razboiul este un mediu protector pentru asocialitatea funciara a personajului: luptele le da de capul lui, dovedind un curaj si o intuitie extraordinare; iar aura pe care o cistiga in urma actelor de eroism il preceda si chiar il inlocuieste. In Koropta, toti se tem, inainte de a-l vedea, de „maretul“, „teribilul“, „preafericit zamislitul“ Tarabas, desi el nu face nimic pentru a-si proba maretia, teribilitatea si preafericita zamislire. Atunci cind este nevoit sa se implice, in momentul izbucnirii prigoanei impotriva evreilor, acest gest are valoare de soc, ce-i drept cu efect intirziat, pentru Tarabas. Pedeapsa pe care i-o aplica lui Semariah, pazitorul templului, pentru ca i-a incalcat ordinele, este injositoare si violenta: Tarabas il trage cu atita putere pe Semariah de barba incit aproape ca i-o smulge. In primele momente, actul sau nu are nici o insemnatate pentru „maretul“ colonel: „Citeva fire de barba ramasera in miinile lui Tarabas. Le viri cu cugetul impacat in buzunar“.

Abia ulterior firele de barba il oripileaza, iar fapta sa capata dimensiunile unei nedreptati ingrozitoare, care totusi nu il face pe Tarabas decit sa transleze o forma de izolare sociala intr-alta; umilinta vagabondajului nu este decit un orgoliu cu semn inversat: „in orele lui pacatoase, adica in orele pe care el le denumea pacatoase, Tarabas privea inapoi la drumul lui scurt, dar plin de intimplari, in care isi cistigase distinctiile si laudele mizeriei, cu acea admiratie fata de sine cu care altii, care ajung la bani ori faima din nevoie, si anonimat, obisnuiesc sa priveasca in urma, la «cariera» lor. Tarabas nu-si putea reprima o anume infumurare“. Iar dorinta de a i se plati pensia printr-un intermediar care nu-l cunoaste, refuzul de a-si vedea parintii si viziunea cruda pe care o are asupra lor cind acest lucru se intimpla („Mama insasi avea ceva dintr-o gaina cotcodacitoare. Arata din cale afara de ticnita, o nebuna batrina imbracata in negru…“), obsesia iertarii pe care sa o obtina de la Semariah (si pe care o obtine, dar prin insistenta, presiune asupra fostului pazitor al templului) nu sint decit simptome, acordate insa cu noul statut autoales al lui Tarabas – de cersetor umil, ale incapacitatii personajului de a-si concentra cu adevarat atentia asupra celorlalti. Poate suna patetic dar, intr-unul din aspectele sale, Tarabas este romanul unui om extrem de singur, nu pentru ca i s-a impus sau a ales sa fie asa, ci pentru ca e unicul mod in care poate el sa fie.

Ar mai fi de semnalat puterea de evocare vizuala a lui Roth, careia i se atasaza de multe ori abilitatea de netagaduit de a nota miscarea, ambele evidente in fragmentul urmator; acesta descrie scena agresarii fizice a evreilor de catre tarani: „Fura ridicati, aruncati in aer, se intinsera duzini de miini pentru a prinde evreii care se roteau in aer, pentru a-i mai azvirli inca o data si inca o data. Era o noapte foarte limpede. Inspre cerul albastru, deschis presarat cu stele, se ridicau evreii, care zburau in sus si cadeau din nou asemenea unor ciudate, supradimensionate pasari de noapte“. Putinta lui Roth de a sesiza cele mai fine miscari, fizice sau mentale, face din capitolul XV (cel din care a fost prelevat ultimul citat) cel mai reusit, probabil, al cartii de fata.