OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Stefan LEMNY
Jean-Louis Carra (1742-1793). Parcours d’un révolutionnaire
L’Harmattan, Paris, 2000, 416 p.


Stefan Lemny, cindva unul dintre cei mai promitatori colaboratori ai lui Alexandru Zub la sectorul de „istoria culturii“ al Institutului de Istorie „A.D. Xenopol“ din Iasi, cercetator cu un remarcabil palmares stiintific si in acelasi timp un condei subtil, imbinind eruditia si abilitatea hermeneutica, revine in librarii la… Paris, unde locuieste de mai multi ani, cu un impresionant tom dedicat vietii si operei lui Jean-Louis Carra. Personajul sau nu este un necunoscut istoricilor romani si fara indoiala ca autorului, care a publicat in 1988, la Editura Universitatii „Alexandru Ioan Cuza“ o vasta bibliografie a temei Romanii in secolul al XVIII-lea, i se va fi stirnit curiozitatea cu privire la destinul acestuia dupa ce s-a indeletnicit cu produsul nemijlocit al prezentei lui meteorice in Moldova anilor 1775-1776: o relativ celebra in epoca Histoire de la Moldavie et de la Valachie, aparuta intr-o prima editie in Franta, in 1777. Cartea, fara merite deosebite in sine, inspirata in buna parte din scrierile lui Dimitrie Cantemir, a cunoscut un relativ succes, fiind retiparita in citeva editii franceze succesive si apoi tradusa in germana si in rusa; recenzii favorabile in jurnale iluministe importante (contrabalansate si de citeva dure contestari) au recomandat-o publicului cultivat, vorbitor de franceza, din Europa vremii, si pe aceasta cale a fost transportata catre Occident o „imagine“ (mai mult decit frusta) a Principatelor, imagine care, pentru multa vreme, a lasat acolo urme deloc neglijabile in opinia curenta despre romani. Nicolae Iorga, Vasile Mihordea, Maria Holban, Al. Cioranescu s-au ocupat in mod special de episodul trecerii lui Carra pe la Iasi, ca si de feluritele ecouri ale „istoriei“ sale, inclusiv in Principate. In cartea lui Stefan Lemny, momentul nu ocupa insa decit spatiul a doua subcapitole – de altfel foarte dense –, deoarece cititorul francez de astazi are nevoie si de informatii suplimentare asupra starilor de la Dunare cu mai bine de cincisprezece ani inainte de luarea Bastiliei.

In comparatie cu ceea ce a insemnat, ca variatie si ca plurivalenta, existenta lui Jean-Louis Carra, momentul sau „moldav“ este, pe drept cuvint, aproape insignifiant. Stefan Lemny o urmareste (aparent) dupa toate regulile „genului“, din clipa nasterii, in 1742, intr-o familie savoiarda modesta, si pina la sfirsitul pe esafod, in 1793, al celui devenit o data cu Revolutia o figura politica importanta, deputat in Conventie, acuzat acolo si condamnat ca „girondin“, in „lotul“ lui Brissot, Pétion, Vergniaud, Condorcet. Un parcurs complicat si zigzagat, tipic pentru burghezul provincial, instruit si de aceea dornic de a face cariera in ciuda barierelor puse de rinduielile Vechiului Regim, dar concomitent atipic prin agitatia permanenta, prin oroarea de stabilitate, ce-l poarta, dupa excluderea din colegiul iezuit din Macôn, prin Elvetia, Anglia, Rusia, Moldova, Polonia, ce-l determina sa-si schimbe mereu protectorii, printre care Voltaire si cardinalul de Rohan, proiectele, oscilind intre diplomatie si o cariera stiintifica, obiectele de interes si studiu, ce gliseaza, diletant, intre morala, istorie, fizica si inca altele, serviciile, intre care preferat va fi cel de la Biblioteca Regelui, devenita Biblioteca Nationala, prioritatile in angajamentul pentru Revolutie, pendulind intre publicistica, politica „subtire“, dar si primejdioasa calitate de comisar pe linga armatele Republicii, ba chiar amicii si dusmanii, fapt care, in relatia cu Robespierre, ii va fi fatal… In aceasta complicata tesatura de ambitii, idealuri, calcule si resentimente, Stefan Lemny reuseste din plin o operatiune pe care o banuim dificila: aceea de a evidentia resorturile (interioare si exterioare) care, din tinarul nonconformist de dinainte de 1789, cucerit de ideologia generoasa a Luminilor, dar nu mai putin confuz, carierist, revendicativ, au creat un influent actor al scenei revolutionare, prins in angrenajul autodestructiv al radicalizarii spiritelor, al infestarii lor din ce in ce cu suspiciune, cu betia puterii, cu pofta de violenta si teroare. In definitiv, Jean-Louis Carra, si intre figurile de la 1789 nu numai dinsul, ar putea insa ilustra, la nivel individual, si nefasta „dialectica a ratiunii“, cea proiectata ulterior de Horkheimer si Adorno la scara civilizatiei nascute din credinta in atotputernicia alienanta a intelectului uman si tocmai de aceea devenita, in plina orgie a „progresului“, (sin)ucigasa.

Nu incetam sa ne minunam de volumul de munca pe care Stefan Lemny l-a investit in explorarea arhivelor si bibliotecilor franceze pentru a reconstitui biografia lui Jean-Louis Carra, inclusiv in dimensiunea sa bibliografica, de vreme ce numai in gazeta proprie Annales patriotiques et littéraires acesta a publicat intre 1789 si 1793 sute de articole! Doar din fericita combinatie intre o scoala serioasa si un spirit meticulos, ordonat, respectuos cu cele mai inalte exigente ale profesiunii, putea rezulta un studiu pe cit de informat pe atit de coerent ca discurs – coerent in sensul unei constructii narative delimitate vizibil de canonul monografic al „vietii“ explicate prin „opera“ si viceversa, asadar dez-automatizate, unde reflectia asupra propriei ipostaze de „autor“ in raport cu „personajul“ este din capul locului prezenta si productiva. „Viata lui Jean-Louis Carra se citeste precum un roman“, scrie Stefan Lemny in introducerea cartii; de fapt, cel care o organizeaza si o re-“scrie“ in asa fel incit o face „lizibila“ intr-o matrice cvasiromanesca este autorul, daruit cu o forta epica neobisnuita, de care nu credem sa fi fost constient pina la intilnirea sa cu Carra. Povestirea curge firesc, fara risipa de retorica, cistigind in credibilitate – in ciuda evocarii modelului biografic sartrian al „empatiei“ – si prin tenta ironica sesizabila in text la fiecare pas, cea care spune totul despre benefica alergie la mitomanie a istoricului. Inca o insusire pretioasa, iata!, datorita careia Stefan Lemny a dus la bun sfirsit o intreprindere in care Emmanuel Le Roy Ladurie, ce prefateaza cartea, descopera un „aport de inalta calitate, de calibru greu, pentru intelegerea in profunzime a ilustrelor origini ale Frantei contemporane, acest santier inaugurat de Hippolyte Taine si de atunci incoace nicicind abandonat“.