OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Philip Ó Ceallaigh
insemnari dintr-un bordel turcesc
Editura Polirom, Colectia „Biblioteca Polirom“, Iasi, 2007, 440 p.

Prima reactie a cititorului roman care, avertizat de recomandarile din presa, deschide volumul de short stories al irlandezului Phillip Ó Ceallaigh este curiozitatea. O curiozitate legitima, fie ea zgindarita sau nu de traditionalul nostru complex periferic („Uite, domnule, ne baga si pe noi, romanii, cineva in seama. Irlandezul asta scrie despre amarita de Romanie“). Mai ales atunci cind afla ca proaspatul debutant – care din 2000 s-a stabilit la Bucuresti, unde a lucrat ca scriitor independent, editor si traducator, ba chiar si ca... muncitor ilegal pe un santier! – a primit premiul Rooney pentru Literatura Irlandeza, Glen Dimplex New Writers Award, alaturi de elogiile criticilor britanici si americani. Nu poti sa nu zimbesti, totusi, subtire citind pe pagina de garda a volumului tradus la Polirom ca acestia „nu s-au sfiit, totusi, sa se recunoasca putin depasiti de lumea imaginata de Phillip Ó Ceallaigh“.

Imaginata... in marginile mindrelor realitati autohtone – iti vine sa spui, cu gindul la recentele succese ale cinematografiei romanesti prin Europa, unde imaginile decupate din recenta noastra istrorie cotidiana par a fi receptate ca un realism magic far east... Autorul „a trait in diverse locuri, precum Anglia, Rusia, Spania, Statele Unite, Georgia sau Kosovo, schimbind slujbele la fel de des ca domiciliile“, este mare iubitor al nuvelelor si povestirilor lui Cehov, Hemingway si Joyce, al romanelor lui Hamsun, Céline si Dostoievski si al poeziei lui Charles Bukowski. Un aventurier asadar, un insider-outsider, un picaro neobeatnik pornit (ca scriitor) la „vinatoare“ de experiente insolite si de oameni simpli dar autentici, rupti din „viata care se vietuieste“ in barbaria Estului.

O lectie pentru tinerii nostri prozatori debutanti
Pregatit de aceste informatii preliminare, nu-ti mai ramine decit sa te lasi prins in mrejele celor 19 povestiri ale irlandezului... care te frapeaza, de la bun inceput, prin simplitatea lor eficienta, robusta, cinstita, deloc rudimentara, totusi, de povestitor care are ce spune si stie sa prinda rapid, cu naturalete, resorturile intime ale umanului. Stil de proza americana à la Jack London si Hemingway, fara fasoane stilistice de artizani care, de prea multe driblinguri si fite, nu reusesc decit sa piarda mingea povestirii. Ceea ce nu inseamna ca subtilitatile de subtext sau lucratura in palimpsest ar lipsi... Nu toate prozele evolueaza la aceeasi intensitate, dar – cu toate inegalitatile – ele pot constitui oricind, in destule privinte, o lectie pentru tinerii nostri prozatori debutanti. Mai intii, pentru ca trec dincolo de suprafete, inregistrind sunetul grav, profund al vietii ca permanenta trecere spre altceva. Apoi, pentru ca nu triseaza. Pentru ca au forta linistita, suflu si o remarcabila continenta.

In fine, pentru ca ne reamintesc un fapt banal: atunci cind ai, vorba lui Marin Preda, „instincte bune“, lectiile adevarate ale prozei se deprind din incorporarea in propria experienta a maestrilor naratiunii, nu din parazitarea ciudateniilor la moda. Putini tineri autori romani simt atit de bine ca tinarul irlandez pulsul mentalitatilor locale, al vietilor provizorii, de flotant, liber-profesionist sau caminist, al existentelor in deriva, prinse intre ambitia evadarii si contactul nemilos cu o realitate fara scapare. Limbajul dialogurilor/observatiilor lui Ó Ceallaigh e adeseori argotic, brutal, de cartier, insa totdeauna strict functional: dupa cite un violent bufeu licentios, autorul trece firesc, pe nesimtite, la stilul alert, nervos, al reportajului confesiv sau introduce fluxuri meditative de melancolie barbateasca, sentimentala fara lirism melodramatic. Ca, de pilda, in Taxi, unde discursul machist al unui taximetrist bucurestean obsedat sexual primeste o neasteptata lovitura din partea experientei clientului, sensibilizindu-se subit. Pe ansamblu textele au vigoarea narativa a marii proze scurte realiste.

„Ciine vagabond al filozofiei“
Mizeria (post)tranzitiei romanesti, satele primitive, subdezvoltate, cartierele periferice, viata la bloc, lumea in deriva a „Romaniei profunde“ si a emigrantilor economic, dar si a Basarabiei, Serbiei, Rusiei sau Turciei sint evocate cu dezinvoltura unui om „de-al locului“ si, in acelasi timp, cu perspectiva celui aflat in trecere. Radiografii ale vietii contemporane in Est... Majoritatea naratiunilor par a avea un substrat autobiografic (desi, se spune, asta nu conteaza).

Undeva, naratorul se declara admirator al fortei neelaborate stilistic a lui Céline, aminind lectura lui Flaubert. Mie, unul, mi-a evocat, pe ici-pe colo, picarescul cvasiautobiografic al romanelor lui Catalin Dorian Florescu, intr-o varianta mai frusta si mai dinamica decit la scriitorul helveto-roman. in nici un caz reportajele de calatorie ale jurnalistilor occidentali de succes. Daca in naratiunea intitulata inspre Dunare in jos asistam la ratacirile abulice ale protagonistului printr-o Romanie hiperreala, salbatica si paupera, traversata din muntii Banatului spre Moldova Noua, in Cine a dat drumul la ciini? cadrul vireaza radical spre grotesc: naratorul e aici un student „barbar“ si inteligent care isi masturbeaza, contra cost, batrinul profesor homosexual de filozofie elina. Sofist si fandosit in atitudine, maestrul il initiaza in platonism (excelent surprinsa trecerea invatacelului de la reactia coroziva, antiplatonizanta, la revelatia perceptiva a „irealitatii“ lumii fenomenale!) si il face sa-si descopere cinismul – in sens originar, de „ciine vagabond al filozofiei“ – ajutindu-l sa-si satisfaca sexual si material iubita combinata cu un grec seducator. Iar daca ne gindim la indeletnicirile vechilor kynici...

Philip Ó Ceallaigh se exerseaza insa si in alte registre. in Animalul cocheteaza – ironic, dar nu prea convingator – cu fabulosul folcloric, pentru ca in secventa Un spectacol sa propuna o parabola a artistului contemporan, gata sa isi ofere live, la propriu, inima unui public nesatul de senzatii tari, „primitive“. Lecturile din Cehov se resimt in evocarile dramelor secrete ale cuplurilor „de cartier“ din O dupa-amiaza de dragoste sau, mai ales, din inca o poveste de dragoste, unde mirosul partenerei, devenit cu timpul insuportabil si simtit numai de „el“ pune capat unei relatii ce ameninta sa devina stabila. De altfel, instabilitatea este insasi conditia barbatului-aventurier ce traverseaza, in varii ipostaze, cele mai multe dintre povestiri. Sportul amar al peregrinarilor fara tinta precisa sau calatoriile in (vag) interes profesional prin tari sarace, devastate de conflicte, tribulatiile existentiale intr-o lume amestecata, multietnica, plina de surprize sint de regula dublate de un picaresc „viguros“ al aventurilor erotice. Nici compasiunea, nici, cu atit mai putin, dispretul nu dau nota atitudinii auctoriale, ci „sanatoasa“ lipsa de ipocrizie si firescul intelegerii profunde a umanului, indiferent de aspectele sale meschine sau repulsive. Naturalia non sunt turpia.

Cruzimile si atmosfera derizorie a cotidianului
Piesa-titlu, insemnari dintr-un bordel turcesc, evoca dezmatul erotic al eroului intr-un bordel din Istanbul: „pedepsit“ de zei pentru excesele cu tarif, tinarul va fi exploatat sexual si financiar de o prostituata azera – mereu in criza de timp si de bani – care, ca sa se razbune pentru intirzierea recompensei, ii arunca in haznaua publica lucrul cel mai scump: manuscrisul unui roman despre dezamagirea in dragoste. Recuperarea intregii povesti va avea loc la despartire, printr-o bucla de ordinul doi. Mai exact: la sfatul unui turc intelept care se foloseste de irlandez ca de un cobai narativ, indemnindu-l sa-si transcrie aventura... O aventura cu tilc al carei titlu il evoca – declarat – pe Dostoievski. Numai ca „insemnarile din subterana“ capata alte semnificatii: subterana vietii la voia intimplarii, subterana orientala de „bordel turcesc“ a Europei...

Mai putin inspirata prin schematism si prin finalul „autoreferential“ prea abrupt este in schimb cealalta replica „dostoievskiana“, intitulata... Crima si pedeapsa; aici, amorezul ajunge sa fie chemat in instanta pentru o crima inventata fabulatoriu si devenita mai reala decit realul insusi... Personal, il prefer pe Philip Ó Ceallaigh acolo unde nu incearca sa imprime o nota prea demonstrativa, lasind povestea sa curga: dinamic, uneori fracturat la modul cinematografic, alternind cruzimile, ororile si atmosfera derizorie a cotidianului „estic“ cu observatia – sociala si umana – patrunzatoare, iar ritmul de rock agresiv cu momente de respiro in blue. Bunaoara – in microromanul in cartier, in piese de rezistenta precum Viata mea de artist, Retragerea din Moscova, Relatari de la fata locului, Cind ma scufund sau in deja citatele insemnari... si inspre Dunare in jos. Episoadele fantastice sau parabolice (Animalul, Un spectacol) par dintr-un alt film, desi inteleg prea bine semnificatia prezentei lor in ansamblu.

Philip Ó Ceallaigh – sau, ma rog, naratorul lui – nu e un tip cu limbaj prea corect politic, iar asta, se stie, face bine la proza in conditii de autenticitate. Unele consideratii slobode la adresa femeilor, a homosexualilor, a marilor corporatii sau a politicii interventioniste a lui George Bush le-ar putea increti sprincenele rigoristilor de serviciu (presupun ca printre ei nu se numara si comentatorii din USA). Dar picaroul nostru „experientialist“ stie ca nu haina face pe om, iar proza-proza se naste amestecindu-te printre oameni, traind alaturi de ei, vorbind pe limba lor si luind viata in plin. Ne putem intreba, caragialian, ce-a cautat irlandezul in Romania (si prin vecini)? Poate acea autenticitate frusta, brutala, plina de imprevizibil, acea combinatie cinica de mizerie inselatoare si sensibilitate refulata cu care nu prea stim ce sa facem. Nu-i nimic, invatam. Unii de la altii...
Philip Ó Ceallaigh are stofa de prozator adevarat.