OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Mihai NICULESCU
Opere
Editura Archaeus, Bucuresti, 2000, vol. I, 361 p.

Mihai NICULESCU
Opere
Editura Archaeus, Bucuresti, 2000, vol II 358 p.


Trecuta deja prin filiera editoriala europeana, opera lui Mihai Niculescu este publicata acum pentru prima oara in Romania. Apartinind exilului romanesc, autorul se situeaza in descendenta literaturii noastre interbelice, facind parte dintre si pastrind relatii afectuoase cu membrii generatiei: Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Eugen Ionescu. Autor polivalent, publicist, poet, eseist, critic literar, traducator, Mihai Niculescu a fost cultivat de un mare numar de reviste ale exilului romanesc din diferite tari.
Dar mai intii citeva date despre autor. Detinator a doua licente, in Litere si Drept, Mihai Niculescu este concentrat in 1941 in Cadrilater, in luptele pentru eliberarea Basarabiei, experienta care va constitui obiectul jurnalului de front din Amintiri in uniforma. Versurile de tinerete, aparute initial in Universul literar, unde a fost redactor in perioada ’38-’43, sint reunite in volumul Abecedar. Din 1943 devine corespondentul ziarului Universul, la Paris, scriindu-si aici si primele carti, pe linga volumul amintit si Omul si pamintul romanesc in lumina literaturii universale si Povestea vorbelor. Ulterior, stabilindu-se la Londra ca redactor literar pentru emisiunea in limba romana a B.B.C., publica Cartea de vise (Repovestire) 1966, volumele de poezie Petreceri, 1977, Toamna de har, 1978 si piesa de teatru Asa a fost sa fie (Joc de vorbe), 1976.

Stefan Zeletin, fostul profesor al liceanului Mihai Niculescu, indica o posibila cheie a operei sale in recuperarea prin amintire a unei realitati indepartate a fiintei, indicata de autorul insusi care asaza ca moto la Cartea de vise o sintagma din poemul eminescian Melancolie – „incet repovestita“. In jurul acestui laitmotiv se circumscriu si revin principalele motive poetice: copilaria ca virsta a totalitatii, obsesia radacinilor, a stramosilor, meditatiile despre timp. Putem remarca faptul ca Mihai Niculescu este un scriitor cu dubla deschidere literara: un poet modernist si un prozator care porneste de la experienta interbelica a autenticistilor – M. Eliade, Camil Petrescu –, pentru a o depasi spre un autobiografism de tip postbelic.
Identitatea modernista a poetului este ilustrata de citeva trasaturi evidente: esentializare, impersonalism, autoreflexivitate, figuratie lirica a unor concepte binare, specifice vocatiei epistemologice a modernitatii: non-fiinta/fiinta, timp/spatiu, infinit/finit.
Primele poeme ale lui Mihai Niculescu din volumul Abecedar apartin, atit din punctul de vedere al tehnicilor poetice, cit si din perspectiva tematica, climatului cultural romanesc interbelic. Acest volum de debut – un fel de „abecedar“ al poeziei viitoare a autorului – abordeaza teme romantice si parnasiene, dar contine, in contrapunct, si accente gindiriste, in linia estetica reprezentata de Vasile Voiculescu si Nichifor Crainic.

Experienta poetica din Abecedar anunta decantarile unei deveniri literare. Retorica argheziana din psalmi e temperata in versurile lui Mihai Niculescu prin renuntarea la revolta (Pastorul). In Remember, ecourile unei extinctii lente in toamna amintesc poemul escatologic al lui Arghezi, Duhovniceasca. Prezent in volumul de debut, idealul unei arte a absolutului, de provenienta baudelairiana, va reveni cu regularitate in urmatoarele cicluri. O data cu volumul Petreceri – cuprinzind poeme scrise in doua perioade: ’51-’65 si ’74-’77 – apar noi teme de meditatie: raportul viata-moarte, arta ca joc si ca justificare ultima a existentei. In Arta poetica, poetul este un „pescar de vorbe“, asa cum Iisus era „pescar de oameni“, dar sufletul sau este „bolnav de-o nezacuta suferinta“. Cuvintul capata vocatia totalitatii si a primordialului. Urmatoarele volume de versuri, Toamna de har si Inauntru, nuanteaza tematica anterioara, poezia nu evolueaza, ci revine mereu asupra propriei substante. „Dorurile de vecie“, „faratimp“-ul, „faranume“-le conduc in citeva poeme din ciclul Petreceri la o idee favorita a poetilor modernisti: nostalgia totului. Placheta de versuri Inauntru (1979) ofera o cale de acces spre „laboratorul“ poetului, fiecare poezie fiind insotita de cite doua, trei variante. Basm se simplifica de-a lungul rescrierilor, prin renuntare la unele versuri.

Aceeasi poveste – construita dupa modelul gnomic al Glossei – urmeaza o tonalitate egala, neparticipativa.
Prozatorul reprezinta o ipostaza, destul de diferita, a scriitorului. Ceea ce ramine comun poetului si prozatorului este cautarea de sine, replierea introspectiva asupra fiintei. Amintiri in uniforma, Povestea vorbelor si Cartea de vise constituie trei momente diferite ale fiintei: experienta de front (incadrabila in literatura interbelica a autenticitatii), calatoria simbolica, situata cronologic dupa razboi, si copilaria.

In Amintiri in uniforma Mihai Niculescu depaseste intentia abia schitata de Camil Petrescu in Ultima noapte de dragoste, intiia noapte de razboi. Cu ajutorul rememorarii intimplarilor traite ca participant la razboi, in calitate de ofiter, el realizeaza un autentic roman de front (si nu despre front)
Primele pagini ale partii I – Ca si cum n-ar fi viata-mi – au in prim-plan un tinar licentiat, cu o psihologie inca adolescentina, visind la o viata fara raspunderi, „neprofesind nimic si fara mania posesiva decit a cartilor“. Se reia in aceasta proza viziunea personajului actor, neimplicat afectiv in evenimentele traite; lumea intreaga devine o farsa comica, la care naratorul-personaj face eforturi sa nu participe decit ca spectator: „La raportul companiei s…t comedia se desfasura ca o repetitie in costume de strada a unei piese istorice in care actorii, desi intrati in pielea rolurilor, se scarpina totusi simplu, omeneste, tradindu-si originea civila“. Tinarul ofiter asista la o parada a cadavrelor inecatilor purtate pe apa, similara uneia de marionete.
Autorul-narator noteaza tot ceea ce minimalizeaza fiinta umana, tot ceea ce frustreaza, sperie, degradeaza. El isi consemneaza si propria suferinta in urma impuscarii in umar si brat, delirul de pe masa de operatie cind recita versuri de Baudelaire. Il dezgusta cenzurarea unui articol scris pentru Universul, in timp ce in presa apareau reportaje ale unor ziaristi scutiti de front, destinate „stimularii moralului patriotic al civililor“.

Volumul II se deschide cu Povestea vorbelor. Substratul simbolic al acestei proze face ca apartenenta ei la estetica trairista, interbelica, sa nu fie foarte evidenta. Gesturi insignifiante capata valoare exemplara, revelatorie. Este proza cea mai putin „subiectiva“ a autorului, desi statutul de narator implicat se pastreaza. Textul atinge acel ideal al experientei care se universalizeaza, importanta elementului personal diminuindu-se. Descoperim aici si una dintre acceptiile autenticitatii din literatura lui Mircea Eliade. Regasirea identitatii ia forma unei calatorii in aparenta prozaice, alaturi de membrii unui club nautic, pescari pitoresti si gurmanzi. Calatoria se converteste intr-un parcurs mistic, in care personajul-narator intruchipeaza o ipostaza cristica neobisnuita: „Privirile lor ma cauta, imi dau ocol, tot mai strins, mai de aproape, mi se opresc in ochi, ma tintuiesc s…t insa cum sa le spun, ca sa inteleaga si sa aiba ce nu e de inteles si nu se poate avea in nici un fel: ceea ce este? Sa stie ca este?… Sa le spun simplu ca nu e nimic de inteles? Cel putin atita stiu si asta pot sa le spun, poate sa inteleaga oricine: este“.

Fragmentul Cartea de vise. Repovestire iese din tiparele literaturii interbelice a confesiunii, nu prin procedeele scriiturii, ci prin curajul de a „reproduce“ „amintiri din copilarie“. Nu mai gasim aici acea literatura grava, a experientelor capitale pentru un destin, ci vise si intimplari vazute deseori prin ochii mirati ai unui copil. Textul se deschide cu un vis al naratorului, primul de care-si poate aminti, incredintat ca-si visase stramosii.
Chipurile evocate alcatuiesc un decor de epoca, de inceput de secol populat de membrii unei familii burgheze respectabile. Portretele, atmosfera sint estompate intr-un tablou cu tonuri discrete, stilizate. Sora mamei – Rozeta – licentiata in Litere – juca in distributia familiei rolul „cucoanei“ care „deschide evantaiul cu toane si catifelari de zimbet“. Cealalta sora – Viti sau Vitty – vorbea frantuzeste, cinta la pian si avea un atelier de decoratiuni in Bucuresti, pretuit de regele Carol I. Autorul isi aminteste si de bunicii din partea tatalui, Babacu si Mamaca. Copil fiind, naratorul era „odorul mamei“, „Meita“, „cel cuminte“, dar foarte guraliv, poreclit de sora Maruca (Maria) „Filozoful“. Printre personajele memorabile ale copilariei „nenea doctoru’“ era o zeitate buna. Alte personaje care se tin minte sint si tata Lina, femeie de ajutor la gospodarie, baba Lucsa, laptareasa, sau iaurgiul si bragagiii.

Amintirile sint redate o data cu intreaga prospetime a perceptiilor infantile. In toate aceste proze este frapanta nu numai acuitatea impresiilor senzoriale, reproduse cu o mare forta expresiva, ci si o prospetime interioara cultivata in copilarie si pastrata intacta. Autorul si-a propus sa-si aminteasca totul despre virsta infantila. Dedica un capitol intreg jocurilor, de la simple gesturi (urmarirea unei brosate prin iarba in seri de vara) pina la intelegerea miracolului fiecarei zile. Micul Robinson isi construise un mic refugiu in care se abandona unei singuratati ocrotite. Naturaletea trairilor, a placerii de a se juca, la fel cu toti copiii obisnuiti, este relatata cu melancolia irepetabilului. In afara de sotron, leapsa, cocotata pe ouate, capra, turca, gioale, poarca, copiii isi facusera intr-o magazie „cimotograf“. Un alt vis caruia naratorul ii acorda o mare importanta este cel despre prima lectura. Bucuria unui calator insetat de mers prin pustietati, care gaseste in drumul sau izvorul, devine bucuria micului cititor. Exista o anumita intimitate a marturisirii dusa pina la ultimele ei consecinte, aceea a gesturilor inocente, ipostaziate si in vorbirea pe limba pasareasca, pe care autorul nu ezita s-o ilustreze: „Ce-pe ma-pa-i-pi fa-pa-ci-pi de-pe ci-pin-dapi nu-pu te-pe-a-pa mi-pi va-pa-zu-pu-ti-pi?“

Cizmarul din Hydra este o scurta povestire inspirata de un periplu prin insulele Marii Egee. Tema exilului se desprinde la sfirsitul lecturii, dintr-o intilnire intimplatoare cu un conational stabilit in zona.
Piesa de teatru, Asa a fost sa fie (Joc de vorbe), conceputa intr-un act cu trei scene, reia temele principale ale operelor precedente, probind ciclicitatea si unitatea intregului.
Autobiografismul practicat in ultima proza iese din tiparul interbelic al experientei filtrate prin constiinta si transpusa in mod de existenta exemplara. Textul poate fi asociat mai degraba autobiografismului postbelic, fiind mai aproape de Didactica nova a lui Radu Petrescu (o autobiografie avind ca moment esential copilaria).
Mihai Niculescu este un scriitor inedit, incadrabil in ambele mari modele (cel modern si cel postmodern) ale literaturii romane contemporane.