OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

„Si la toate acestea nu e decit un singur leac: sa impusc pe rege.“

Bucuresti, 28 iunie 1883... O canicula teribila ii chinuie de mai multa vreme pe bucuresteni, punind in alarma toate gazetele. Desi nu e inca amiaza, caldura a ajuns deja apasatoare. La cafeneaua Capsa, pe calea Victoriei, patroana isi rasfoieste alene, la pupitrul ei, condica. Un tinar, client obisnuit al localului, sta nebagat in seama la o masa. Pe neasteptate, el se lanseaza intr-o ampla tirada politica. Vorbitorul e tot mai infierbintat, parcurge nervos sala aproape goala in sus si-n jos, tonul sau urca amenintator, acuzele la adresa guvernantilor tarii devin tot mai violente. in culmea surescitarii, individul scoate din buzunar un revolver, conchizind: „Si la toate acestea nu e decit un singur leac: sa impusc pe rege“.

Istoriografia romaneasca, atit de interesata altfel de epoca aurorala a statului national suveran – de la proclamarea Regatului au trecut doar doi ani –, nu mentioneaza vreo tentativa de atentat la viata lui Carol in acest inceput de vara 1883. in ce priveste biografica aulica, elaborata sub supravegherea Regelui, sansele de a-i extrage revelatii inconfortabile privind relatia dinastiei cu Tara sint din principiu minime. Punctul ei culminant il constituie incoronarea lui Carol. Daca nu incheie cu acest eveniment triumfal, istoricii Curtii prezinta succint, eventual sub forma unui epilog, perioada urmatoare, pina la jubileul din 1891, de pilda. Daca nu se decid nici pentru asemenea paratext, ei schimba, odata atins marele tel al dinastiei – Coroana Regala –, modalitatea narativa.

Discursul epico-eroic, pronuntat dramatic, cultivat pina in acest moment, face loc celui analitic-descriptiv. Caracterul si inclinatiile Regelui, viata la Curte, resedintele regale etc. stau acum in centrul atentiei, potrivit ideii ca ordinea si stabilitatea instalate in tara ii ingaduie lui Carol sa se dedice nu numai operei de consolidare pasnica a succeselor deja obtinute, ci si inclinatiilor sale personale. Cronica de stricta observanta dinastica a anului 1883 este dominata astfel de inaugurarea magnificei creatii hohenzolleriene, Castelul Peles, in octombrie, dupa lunga calatorie estivala efectuata de cuplul regal in patria germana. Doar istoria literaturii romane consemneaza „uritul“ incident bucurestean de la inceputul acestei fericite perioade, dar cu extrema discretie. Si reticenta e de inteles: caci cel care pe 28 iunie, la Capsa, anunta ca-l va impusca pe Rege nu era altul decit marele poet Mihai Eminescu. Ne amintim ce s-a intimplat in continuare.

Determinat de agitatia poetului inarmat, un cunoscut al acestuia, care se afla de fata, reuseste sa-l scoata pe Eminescu din local, oferindu-se sa-l insoteasca pina la Cotroceni pentru a-si executa planul. La Palat, evident, Eminescu nu-l poate aborda pe Rege, asa ca se intoarce in oras in compania aceluiasi amic, de care se desparte pentru a face o baie fierbinte intr-un stabiliment pe care il cunostea deja. Ramas singur, „amicul“ se prezinta de urgenta la prefectul Politiei, pentru a raporta cazul. Citeva ore mai tirziu, Eminescu este scos cu forta din baie de politisti si transportat la sanatoriul doctorului Sutu, Caritas, din strada Plantelor. Dupa citeva zile, ziarele anuntau imbolnavirea grava a poetului si colegului de la Timpul, iar Timpul insusi facea cunoscuta despartirea redactiei de colegul doborit de o boala necrutatoare. Nu se scria, dar toata lumea stia: Eminescu innebunise.
Aceasta secventa violent tragica, dar si cu o tenta absurd-grotesca, din biografia „poetului national“ isi face loc cu greu in constiinta colectiva romaneasca. in istoria literaturii, ea a patruns tirziu si pe cai ocolite – anume printr-o dubla mijlocire: „amicul“ lui Eminescu, martor si co-actor al „peripetiei“ din 28 iunie, ar fi relatat-o, se spune, unui alt amic, care ar fi pastrat-o multa vreme pentru sine, inainte de a o repovesti intr-o gazeta literara, din amintire, aproape treizeci de ani mai tirziu (in 1911). Din multe exemple literare stim ca episoadele introduse in naratiuni prin asemenea mise en abime poseda un potential semantic exceptional, ocult prin excelenta, pentru ca greu suportabil pentru constiinta.

In cazul lui Eminescu, tacerea sau inhibitiile martorilor se prelungesc in reticentele biografilor celor mai autorizati: daca nu omit cu totul episodul (ca D. Murarasu, de pilda), ei il prezinta succint, de fapt la modul discret, evaziv-expeditiv, neutralizind atit gravitatea intentiei anuntate de poet, cit si augusta pozitie a victimei virtuale, Carol (vezi compasiunea cu note humoristice a lui G. Calinescu). E vorba, sa nu uitam, de ultima zi din viata ziaristului Eminescu (nu cred ca „epilogul“ din 1888-1889 poate suprima acest verdict), o ruptura considerata chiar drept adevarata moarte a marelui creator, care ar fi precedat-o cu cinci ani pe cea fizica in 1889 (G. Munteanu, de pilda). Asemenea ciudatenii pot deveni pentru un cititor semnale de alarma, provocind, in cele din urma, chiar un efect contrar celui dorit de naratori: in locul rezervei discrete, o curiozitate necrutatoare, predispusa spre dezechilibru si exces. Putem spune ca la o asemenea conversiune a „minusurilor“ de informatie, asistam efectiv, de mai multi ani, in biografica eminesciana.

Eminescu in ipostaza de opozitionist extremist, rebel anarhist cu pistolul in mina, decis sa-l ucida pe Regele Carol nu constituie – evident – o imagine usor de suportat. Portretul moral al poetului – icoana in veneratia careia au crescut atitea generatii de romani – sufera prin acest adaos o alterare aproape atroce. Dar nu mai putin virulenta este incarcatura simbolica a imaginii. Eminescu, poetul national, intr-un face à face odios cu Carol, primul Suveran roman, in sensul deplin al cuvintului. Cei doi protagonisti purtau deja, in perceptia contemporanilor, aureola Alesilor. Eminescu fusese deja recunoscut ca succesorul lui Alecsandri, primul „rege“ al poeziei romanesti. Titu Maiorescu – autoritatea estetica a epocii – il prezenta de peste zece ani drept exponentul genial al „noii“, respectiv al „adevaratei“ poezii romanesti. Eminescu publicase deja aproape toate poeziile pe care avea sa se intemeieze apoi, timp de circa o jumatate de secol, gloria si popularitatea sa – Titu Maiorescu le va oferi publicului, adunate in volum, la numai citeva luni dupa nefericitul eveniment.

Dar Eminescu era cunoscut si stimat chiar la Curte, Regina insasi il solicita pentru traduceri, tot ea, impreuna cu colaboratoarea ei, Mite Kremnitz, il facuse cunoscut si in strainatate, atribuindu-i un loc exceptional in peisajul literar romanesc: in el se intruchipau promisiunile geniului national romanesc. Prin Carol, pe de alta parte, istoria romaneasca atinsese – potrivit aprecierii predominante in epoca – un apogeu. Atit independenta tarii, cit si impunerea tinerei monarhii pe scena politica europeana apareau frecvent observatorilor straini drept reusite personale ale Principelui – singurul element stabil, cum se spunea, intr-o tara mai „fluctuanta“ decit oricare alta. in personalitatea Regelui vedeau unii apropiati ai acestuia „cheia tuturor cuceririlor“ repurtate de romani in ultimul sfert de secol, si ele se tinusera lant, aproape „ca in basme“. Eminescu si Carol, doua mituri, doi eroi-fondatori, doua figuri tutelare ale Romaniei moderne, ajunse – repet – intr-un face à face odios... Nu are o asemenea efigie valoarea unui semn de rau augur? Nu se apara instinctiv constiinta romaneasca, refuzindu-l, de cifrul unui destin national torturat? Cit poate dura eradicarea prin tacere a fantasmei?

O mostenire in asteptarea justei evaluari: Eminescu gazetarul
Conversiunea tacerii in rumoare a inceput in perioada tirzie, extrem-nationalista, a regimului comunist. Ea s-a manifestat cu precadere in interiorul reevaluarii oficiale a operei, mai precis a publicisticii eminesciene – un proces cu o dubla finalitate. Dezideratul onest si legitim al oamenilor de stiinta se cupla cu interesele Puterii, astfel ca receptarea lui Eminescu intra intr-o faza noua, echivoca din start. La mijlocul anilor ’70, in romanistica vestica fusese redeschisa discutia privind importanta lui Eminescu ca ginditor politic. Facit-ul la care se ajunsese in legatura cu ponderea acestei teme in cercetarea romaneasca, era: „in Romania socialista a ultimelor trei decenii, Eminescu, gazetarul conservator, nu mai prezinta, se intelege, decit un interes istoric. Opera sa publicistica nu a fost reeditata dupa 1944 si, cu exceptia citorva contributii marunte s…t, nici nu a mai constituit un obiect de cercetare stiintifica“ (Klaus Heitmann, 1977). in foarte scurt timp insa, situatia avea sa se schimbe radical: intre 1980-1985, apar in seria Operelor lui Eminescu cinci volume de publicistica. Editorii lor recomandau cu acest prilej – si cu girul Academiei R. S. R., sa nu uitam – o reevaluare radicala a productiei si geniului eminescian.

Sub forma unui deziderat inca, ei anuntau, de fapt, o schimbare de paradigma in receptia lui Eminescu, anume in favoarea publicistului, pe nedrept subordonat pina atunci – se afirma peremptoriu – poetului. Promotorii noii directii in cercetarile eminesciene se prevalau de ascendenta unor autoritati ca Titu Maiorescu, N. Iorga, G. Calinescu. „Nou“ era, totusi, Eminescu, pe care romanii il descopereau acum – si nu numai din cauza fracturii produse in traditia lor literara ca urmare a rasturnarii politice petrecute in tara, ci si pentru ca eminescologia antebelica, ea insasi, oricit de pretioasa, ramasese deficitara. s…t Investitii Academiei promit sa creeze, in sfirsit, premisele indispensabile unei cercetari corecte si fiabile. In parte insa, efectele initiativei i-au depasit: descendenta lor a dat prin citiva din reprezentantii ei (N. Georgescu, Theodor Codreanu, Calin Cernaianu, de pilda) un alt sens – revansard – recuperarii anuntate, impingind in repetate rinduri zelul reparator pina la exces.

Odata suscitata ideea unei vini istorice, inca oculte, fata de genialul exponent al natiunii, ziua disparitiei lui Eminescu din viata publica romaneasca a ajuns, banuim, pentru unii dintre tinerii „aparatori“ ai poetului, o obsesie, inainte de a se impune in perioada postcomunista ca un subiect public de o virulenta tulbure, extrema. Anumite voci au declarat 28 iunie o „zi neagra“ in istoria poporului roman. in cadrul aceluiasi proces de reevaluare a rolului lui Eminescu in istoria nationala, episodul „uitat“ al atentatului proiectat/ratat de poetul in delir a devenit chiar saminta unei schisme sumbre si bizare in cercetarea eminesciana. Chestiunea care ne preocupa aici, relatia lui Eminescu cu regele Carol, ne confrunta asadar si ea cu dificultatile si contorsiunile, am zice chiar maladiile caracteristice receptiei eminesciene in ansamblu, in primul rind cu tendinta mitizant-idolatra, de inspiratie nationalista.

„Sacrificare“, „aruncare peste bord“, „moarte antuma“, „arestare“ chiar numesc noii biografi internarea lui Eminescu, considerind-o actul final al unui complot de mult pregatit, cu complicitatea unor inalte personalitati politice, inclusiv junimiste, impotriva gazetarului prea onest si patriot, se spune, prea liber in opinii si puternic in cuvinte pentru rolul pe care i-l rezervau patronii lui. Criza lui Eminescu din 28 iunie ar fi furnizat ocazia acestei actiuni criminale intr-un moment politic care – sustin aceiasi autori – reclama o interventie represiva urgenta. E vorba de activitatile diplomatice desfasurate de Rege si citiva dintre colaboratorii sai cei mai apropiati – in primul rind P.P. Carp, I.C. Bratianu, D. Sturza s.a. – in vederea unei aliante a Romaniei cu Puterile Centrale. Desi mai mult banuite decit cunoscute, ele creasera o stare de spirit exploziva in rindul romanilor nationalisti, alarmati de consecintele unei asemenea orientari politice pentru confratii lor din Ardeal. Vocea acestor patrioti ultragiati – Eminescu – trebuia redusa la tacere.

Nu voi insista in cele ce urmeaza asupra intrebarilor pe care le suscita aceasta interpretare socanta, apasat politica, mai exact conspirationista, a disparitiei lui Eminescu din lumea gazetariei romanesti. Remarc aici doar trei lucruri care mi se par esentiale: a) nu exista nici un dubiu ca internarea lui Eminescu a fost inevitabila, reclamata fara doar si poate de starea sanatatii lui; 2) articolele lui Eminescu, aparute regulat la Timpul pina in ajunul crizei – ultimul este din 26 iunie –, contrazic interpretarea pe care o dau noii biografi „subversiunii“ sale politice, pretinsa ostilitate vizavi de Puterile Centrale, care ar explica si eliminarea urgenta a gazetarului (ne amintim, de altfel, ca Eminescu insusi isi ceruse cu putin timp inainte, in februarie, demisia din redactie si ca directia ziarului i-o refuzase); 3) ideea atentatului ca atare si tinta lui, Regele Carol, ramin si in noile versiuni biografice in zona marginalului, fara a influenta in mod semnificativ interpretarea conspirationista a episodului. Regele tarii, victima virtuala a lui Eminescu, ne apare astfel si ca „victima“ reala a eminescologilor, care-l uita in mod sistematic. Putem trece cu vederea aceasta amnezie consolidata recent tocmai printr-o actiune „demistificatoare“, care pretinde a scoate necrutatoare la lumina adevarul istoric, i.e. subteranele memoriei oficiale? […]

„Regele nu e rege“
Ma voi opri asupra crizei poetului, observatiile de pina acum intarindu-ne banuiala ca acest capitol „cenzurat“ al biograficii eminesciene transporta cu „vocea“ lui slaba, ce „vine de foarte departe“, o semantica virulenta. Ea trebuie descifrata si discutata cu deosebita atentie, fie si tardiv, adica dupa ce tacerea indelung intretinuta a fost rupta, si anume cu o violenta ea insasi insolita si ingrijoratoare. s…t
inteles ca iruptie a subconstientului, delirul aduce la lumina, servindu-se de o retorica specifica, un adevar profund personal. Ce sens se poate atribui, in ciuda aberatiei evidente, delirului eminescian? Se poate gasi, traducind limbajul specific nebuniei, o motivatie politica pentru „ratacirile“ poetului-gazetar?

Regele Carol, personificarea hiperbolica a raului
Delirul lui Eminescu ne apare ca expresia excesiv simplificata, personalizata la extrem, paroxistica, deformata, tragica si violenta, a unui verdict politic si etic privind guvernarea lui Carol. in imaginatia bolnavului, regele Carol ajunge sa personifice hiperbolic raul care trebuie eliminat pentru salvarea tarii (mecanism logic remarcat si de Calinescu). Aceasta sentinta, pe care gazetarul de la Timpul nu si-a ingaduit-o decit in deriva ratiunii, nu se deosebeste insa de luarile lui lucide, publice, de pozitie decit prin logica ei radical-ultimativa si gradul suprem pe care-l atinge aici ostilitatea. Ne surprinde, asadar, cu atit mai mult, in acest punct al analizei, lipsa de interes pe care o descoperim in receptarea lui Eminescu in privinta atitudinii lui fata de Carol. in timp ce tema monarhiei nu lipseste din nici o prezentare a gindirii lui politice, dinastia si Regele insusi ajung numai rareori, in mod mai curind exceptional, in focarul atentiei. in esenta, bilantul pe care gazetarul Eminescu il face guvernarii lui Carol in paginile Timpului concorda cu concluzia bolnavului. Nu luam aici in consideratie – date fiind limitele si perspectiva speciala a cercetarii noastre – decit ultimele manifestari ale publicistului.

„Ca un sfinx mut inca si cu ochii inchisi sta anul viitor inaintea noastra“, scria Eminescu pe 1 ianuarie 1883; „cumplite sint enigmele ce le va rosti s…t; in prapastie va cadea cel ce nu va fi in stare sa le dezlege.“ Sa conchidem pe baza acestei sumbre profetii ca el insusi nu a inteles semnele timpului?
Deceptia exprimata in articolele din perioada ianuarie-iunie 1883 este profunda si totala. Toate temele abordate de Eminescu – fie ca este vorba de navigatia pe Dunare si deciziile Comisiei Europene in aceasta privinta, respectiv de tratatul de la Londra, de revizuirea Constitutiei si alegerile parlamentare care urmau s-o faca posibila, de infiintarea Mitropoliei Catolice Romanesti s.a. – toate il implica pe Carol. Toate masurile si solutiile guvernantilor presupun in ochii lui Eminescu co-responsabilitatea Regelui si au efecte asupra dinastiei insesi.

Toate se afla in dezacord flagrant cu propriile lui asteptari si-i inspira – dincolo de ironia salutului cu care-si incheie adesea textele: „ave Caesar!“ – suspiciuni, dublate de o anxietate care se hraneste si creste in buna parte din ea insasi, din enigmele si ipotezele tot mai catastrofice pe care si le produce. Desi nici pozitia sa in interiorul redactiei nu mai era privilegiata – timp de doi ani, 1880-1881, el fusese redactor-sef –, nici relatia redactiei in ansamblu cu „patronii“ politici (cu Titu Maiorescu, de pilda) nu era lipsita de tensiuni, Eminescu nu-si disimuleaza opiniile si nici nu asteapta consensul „coreligionarilor“ pentru a si le exprima. De altfel, pozitia politica a acestora nu mai era usor de inteles. Ziar de opozitie inca dinainte de angajarea lui Eminescu, Timpul intrase in deriva de cind blocul conservator se sparsese si unii dintre fruntasii lui colaborau cu liberalii lui I.C. Bratianu, in timp ce o intreaga aripa conservatoare se coalizase cu liberalii disidenti, numiti „sinceri“, constituind opozitia „unita“ – sau „miluita“, cum o numeau „gurile rele“. Desi izolat, Eminescu nu se sfieste sa-l abordeze regulat, in articolele sale, pe Rege, adaugind sistematic numelui acestuia epitetul „ingaduitorul“.

O porecla de fapt, adjectivul denunta clar, desi la modul ironic-eufemistic, in primul rind colaborarea lui Carol cu „rosii“ (guvernarea liberalilor dura deja din 1876), dar si toleranta lui fata de dusmanii de alta data, care-l adusesera in 1871, de pilda, in pragul abdicarii. Evident, ca ziar de opozitie, Timpul facea din colaboratorii sai polemisti din oficiu. Dar amaraciunea dureroasa, inconfundabila, tot mai patrunsa de ostilitate, cu care Eminescu i se adreseaza Regelui nu poate trece drept atitudine „de servici“. Domnia lui Carol ii aparea acum lui Eminescu, monarhist convins si adept inca al dinastiei straine, ca un total esec. „Coroana“ – constata el – raminea straina de realitatile romanesti („Coroana nici cunoaste tara, nici afla de cuviinta a o cunoaste“; „un abis de netrecut“ il desparte pe Rege de Tara).
Principiile fundamentale, sacre, adoptate de Principele german prin juramint – monarhia, integritatea teritoriala, democratia – fusesera toate pervertite, „toate cuvintele si-au schimbat intelesul“: parteneriatul Regelui cu liberalii transformase de facto tara intr-o republica, asa ca noul titlu, de „rege“, de dragul caruia se reclama, printre altele, modificarea Constitutiei, se golise de sens („esenta monarhica a cuvintului a cazut, regele nu-si exercita prerogativele pentru a-si face datoria“ ; „regele nu e rege“).

Independenta tarii fusese platita – tirg de neiertat in ochii lui Eminescu! – cu Basarabia. Democratia era o simpla farsa, tinind seama de abuzurile sistematice ale autoritatilor si beneficiile – discutabile – pe care ea le aducea in mod real poporului. Tara – se revolta Eminescu – suporta o adevarata invazie straina – 20.000 de alogeni pe an –, in majoritatea lor elemente neproductive, din care s-a recrutat insa xenocratia care sufoca poporul etc. Regele consimte la revizuirea Constitutiei – legamintul sau sacru cu Tara – si recunoaste niste alegeri de-o crasa ilegalitate, o adevarata „lovitura de stat“, potrivit Timpului. Ofensiva Bisericii catolice afecteaza chiar identitatea nationala, romanii autodefinindu-se, potrivit conceptiei lui Eminescu, ca latini de lege ortodoxa; linistea Coroanei, a Curtii si a Regelui este amenintata. Dar enigma „Sfinxului“ – anul 1883 – este, in dezlegarea lui Eminescu, „uriasa ciocnire dintre lumea slava si cea germana“ si, legata de ea, izolarea politica a Romaniei. Imprudenta mergind pina la iresponsabilitate a guvernantilor va constringe tara, in momentul fatal care nu mai poate intirzia mult, sa se puna la dispozitia unuia dintre cei doi colosi vecini – Imperiul Austro-Ungar sau cel Rusesc –, o „alianta“ tardiva, paguboasa, sinonima cu vasalitatea. […]

Revenind pe scurt la contributiile eminescologiei recente, respectiv teoria complotului politic deja pusa in discutie, trebuie sa retinem ca, in chestiunile ce inflamau in vara lui 1883 opinia publica romaneasca, opiniile exprimate in Timpul de pretinsa victima se afla in contradictie clara cu pulsiunea vehement anti-austriaca, respectiv anti-germana, cu stirnirea panromanista si accentele iredentiste pe care i le atribuie teza „mortii antume“.
Luarile de pozitie eminesciene in chestiunile actuale de politica externa (ma refer aici si la faimoasa „afacere Gradisteanu“) concorda in buna parte (si fara ca el insusi sa o stie) – prin realismul lor, in primul rind, si orientarea decis anti-ruseasca – cu strategia micului grup de confidenti ai Regelui, care pregateau alianta secreta cu Puterile Centrale. Ele infirma ca atare explicatiile pe care se sprijina versiunea complotului infam contra poetului-gazetar. […]

––––––––––––––––
* Fragmente din comunicarea prezentata in limba germana in noiembrie 2006 la Heidelberg, in cadrul colocviului Monarchische Herrschaftsordnung im europäischen Kontext. Die Dynastie von Hohenzollern-Sigmaringen in Rumänien 1866-1947 und die deutsch-rumänischen Beziehungen. Cum textul integral urmeaza sa fie publicat in Actele Congresului, am renuntat aici la aparatul bibliografic.