OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Nichita DANILOV
Centura de castitate
Editura Cartea Romaneasca, Colectia „Poezie“, Bucuresti, 2007, 104 p.
Contine CD audio

Nichita Danilov nu e doar unul dintre poetii de mare pondere ai „generatiei ’80“ (alaturi de Mircea Cartarescu, Ion Muresan si alti doi-trei), ci si singurul ei poet metafizic in toata puterea cuvintului. Poate ultimul, la acest inceput de mileniu, pina la proba contrarie... Poemele lui nu sint nici „moderne“, nici „postmoderne“: ele sint simultan dincolo, nu dincoace de aceste concepte. Critica a subliniat indeajuns insolitul acestei poezii „nocturne“, vizionare si fantaste, in care, dincolo de mastile grotesti, expresioniste, romantice, absurde sau suprarealiste, transcendenta exista. Senzatia de univers puternic simbolizant – suficient siesi, paralel celui contingent, derizoriu si ingust-biografist al poetilor actuali –, prin lentila caruia lumea exterioara, contingenta isi stravede, ca prin vis, umbrele, e pregnanta, ca si legatura intima cu traditia mistica a crestinismului rasaritean.

Autorul nu joaca, precum majoritatea colegilor sai, la bursa realului contingent sau a transcendentei de hirtie (pentru el criza limbajului nu exista), ci la aceea a irealitatii si a transfigurarii. Senzatia de autenticitate e obtinuta prin deconventionalizarea discursului simbolic despre transcendenta. Cum? Prin situarea eului poetic intr-un punct de fuga al perspectivei, unde contrariile fuzioneaza si de unde totul se vede per speculum in aenigmate. Vocea lirica nu aluneca astfel nici in registrul solemn-liturgic post-gindirist ce exalta, vetust si emfatic, Divinitatea, nici in registrul plebeu al deriziunii care desacralizeaza grotesc, bufon si eventual parodic totul, ci se mentine pe linia subtire dintre ele, ca un „martor neutru“, distantat, privind „ca dintr-o camera ascunsa, prin ochelari fumurii“. Un stil alb, cu dictiune grava, discret-incantatorie, colorat de mari metafore si imagerii surrealiste, pigmentat cu umor negru si mizind pe transcrierea cit mai fidela a meditatiei si a viziunilor genereaza jocuri de umbre care devin ametitoare atunci cind ispita conceptualismului (cu demonstrativismul aferent) este evitata. Putem identifica, la rigoare, inrudiri cu parabolele teatral-absurdiste ale lui Matei Visniec, cu dictiunea reflexivului Petru Romosan, cu poezia mistica a lui Daniel Turcea din Entropia sau cu funambulescul neo-romantic al lui Mihai Ursachi, totul – sub semnul „maestrilor“ Dostoievski, Borges si Poe. Afinitatile livresti sint insa mai putin relevante...

Departe de a adinci apocalipsa grotesc-desacralizata din Suflete la second-hand (2000), cel mai recent volum poetic inedit al autorului – Centura de castitate – este unul al purificarii prin asceza si al elevatiei prin meditatie/contemplatie. „Treptele“/sectiunile sale sint, in acord cu simbolistica biblica..., trei („Insomnie“, „Fata launtrica“, „Lumina“), iar planurile lor se intretaie intr-o supra-naratiune cu mai multe planuri. Desi „personajele“ poemelor stau sub semnul misticii crestine, mottourile din Tao Te Ching, Rudolf Steiner si Lao Zi trimit la o traditie spirituala mai larga. Practic, toate secventele componente sint unificate de o meditatie asupra „vidului cosmic“, a golului, a neantului care – ni se da de-nteles – e-n toate, transformind viata intr-o trecere dintr-o absenta in alta, dintr-o pierdere in alta.

Materia contine antimateria, universul creat se varsa in cel increat, obiectele familiare, interioarele – incarcate de vid – devin un soi de „atractori stranii“ pentru fiintele-particule (ca, de exemplu, in ravasitorul Casa, combinatie de eseu confesiv si text borgesian). in prima sectiune, simbolurile irump cu angoasanta concretete de cosmar. Sub crucea de lemn a asfintitului, „timpul din clepsidra tine un discurs“, iar „cuvintul iertare se rostogoleste pe strazi deschizindu-si branhiile asemenea unui peste“. Usor diminuata fata de volumele precedente, figuratia expresionista nu lipseste: in noapte, „capete rosii si negre se leagana pe valuri“, penele vulturilor „smulse de vintul din amurg/ ning pe acoperisul casei celei mari/ cu ferestrele stinse“, iar in orasul pustiu, fara scapare, vintul aduna toate palariile imprastiate prin oras si „strigatul meu/ ca o pasare oarba imi poposeste pe umeri“ (Palarii si haine). Simbolistica biblica a pestilor revine obsedant: pesti muribunzi zbatindu-se grotesc pe tarabe catre „cina cea de taina“ a cumparatorilor, pesti pe care un copil vrea sa-i pescuiasca, impreuna cu marea care-i contine, folosindu-se de o plasa de prins fluturi... in acvariul in care „poetul“ pune un strop de agheasma, pestii de toate felurile incep sa recite versete din Coran si din Biblie.

Lumi continute unele in altele asemeni papusilor rusesti sint expulzate, pe rind, in vid si intuneric. in Camera ascunsa, „Usa a disparut/ camera s-a facut si ea nevazuta/ s-a ascuns intr-o alta camera/ mai mare, mai racoroasa“. in Cautare, ciini flaminzi sfisie viscerele oamenilor cautind zadarnic aura si sufletul lor apoi, amintindu-si „de Dumnezeul lor marunt“, se culca linistiti in iarba. Iar in poemul-titlu, batrinul Feofan, care, „dupa ce pictase treizecisidoua de biserici“, a deprins sa descuie „fara nici un fel de efort“ toate lacatele, „apelind la firul de par,/ la firul de iarba/ sau la cel de paianjen“, incearca zadarnic sa deschida „propria centura de castitate,/ pe care o vedea in vis“. De fapt, in poezia lui Danilov, transcendenta e si plina, si goala: „Dumnezeu privit ca o multime vida. [...] Un vid al materiei. [...] De cealalta parte a existentei. Dincolo de lumina“ (Feofan. Multimea vida), iar imanenta – plina de sens. Dragostea dintre barbat si femeie este, in schimb, absenta printre amintiri, himere si umbre. Dimpotriva, avem de-a face cu o apologie a ascezei eliberatoare, forma suprema de realizare a individualitatii prin nemurire. „Centura de castitate“ apare astfel ca un cerc de gratie ce protejeaza de pericolul degradarii masificante.

„Naratiuni“ si „personaje“
Deloc surprinzator, autorul de scenarii/viziuni poetice stranii, puternice si enigmatice s-a afirmat, in ultimul deceniu, si ca un redutabil prozator (povestirile „absurdiste“ si misterioase din Nevasta lui Hans, dar mai ales trilogia romanesca Talpi, din care au aparut deja volumele Sotron si Masa si extraterestrul). Oricum, daca poezia zisa „postmoderna“ este una preponderent narativa, naratiunile poetice ale lui Danilov sint de o factura cu totul atipica: parabole metafizice, fantaste, halucinatorii, desfasurate intr-o irealitate imediata cu imagerii suprarealiste (tot suprarealista e si imaginea de pe coperta cartii...), bintuite de angoase si de miracole, ciuruite de black holes... Obsesii recurente: vidul, timpul, ingerul, sfintul. Mari poeme vizionar-apocaliptice, sparte din loc in loc de incantatii crude si histrionice (Fata launtrica), stau alaturi de texte scurte dezvaluind geometrii ascunse si de pilde mirobolante ale sfinteniei.

Teatralitatea lor „absurda“, funambulesca are, spre deosebire de cea a existentialistului Visniec, o dimensiune mistica. intunericul iese pe usa infundindu-si jobenul pe ochi, in urma lui navaleste bezna, apoi un joc de-a formele sacre deconspira golul esential (Forme). Pentru ascetul Feofan, fetele oamenilor pot fi „exprimate prin cifre“ (sugestie a standardizarii, a depersonalizarii), sint cojite pe ascuns, „cu migala“, undeva sus si „aruncate pe strazi ca niste colti de seminte“ (metafora a umanului ca reziduu derizoriu al „celuilalt tarim“). intr-un poem al carui titlu il „deconspira“ pe cel al primului roman din trilogia Talpi (Sotron), o fetita il intreaba pe „narator“ in care pumn tine crucea. Cind acesta ghiceste, din palma micutei zboara un fluture, iar cind crucea e tinuta de ea la spate, laolalta cu coarda, din miinile-evantai zboara imprastiindu-se pe strazi milioane de fluturi. Iata si o „deconspirare“ poetica a semnificatiei talpilor: „in podul casei“, tatal disparut „ridica un cal de nisip/ galopind peste ruinele veacului“, iar „ingerul cu doua fete/ isi lasa picioarele pe acoperisul de tigla: „Doua chipuri ca doua talpi/.../ doua talere de arama ce masoara/ lumina si intunericul“.

Personajul care „circula“ ca un fluid spiritual prin paginile cartii este calugarul nonagenar Feofan, nebun intru Dumnezeu (secundat de batrina maicuta Fevronia, sora intru puritatea „ireala“ si facatoare de minuni). Recurenta initialei „F“ la personajele-monahi ale lui Danilov (v. si inubliabilul, dostoievskianul Ferapont...) isi are tilcul ei, ca si prezenta calugarilor batrini si puri in locul celor tineri si ispititi din capodopera autorului, Noua variatiuni pentru orga. Mai apar in cadru „preabunul abate Anghelo“, cel care „in copilarie ma confunda/ cind cu ursuletii lui de plus,/ cind cu Pantera Neagra“, femeia de servicu Ghizela si, fireste, vocea personalizata a eului liric care – fara a se mai numi explicit Danilov sau, à rebours, Voliand-Volland? – le reuneste pe toate, impletind contemplatia cu meditatia si viziunea cu confesiunea (trans)personala, strabatuta de o blinda tristete nostalgica in momentele ei de gratie. Cei doi sfinti batrini sint, aici, autoritati spirituale supreme: cind vorbesc despre minuni ii crezi. Meditatiile lor paginate ca proza aforistica, uneori incantatorie, sint de o rigoare... cuantica, iar vietile lor – pline de minuni... poetice.

Batrina maicuta Fevronia, care „in tineretile ei/ linistite nu indraznise/ nici macar in timpul somnului/ sa se atinga de un trup [...] si visase doar/ angheli, arhangheli/ heruvimi si serafimi ce plutesc in inaltul cerului“, isi pileste unghiile in ultima zi a Saptaminii Patimilor, zugravind pe fiecare un chip de apostol, astfel incit, in timpul impreunarii miinilor pentru rugaciune, sa reconstituie Cina cea de Taina. Puterea sfinteniei face sa ii apara, in timpul slujbei de inviere, sapte degete la fiecare mina. La rindul sau, batrinul Feofan „cu mult timp inainte de-a ajunge in camasa de forta/ si a-l ameninta pe Regele Arborilor/ napadit de pasari/ ca-l va rasturna de pe tron“ se transformase, la baia de aburi, in toate elementele naturii. inspaimintat de zgomotele lor, el revine la suprafata „invocind mereu numele Domnului/ pe care-l confunda/ cu frunzele si pestii ce i se lipisera/ pe timple, la subsuori, pe miini si pe pleoape“. O tehnica de autentificare a miracolului, des folosita de autor, este personalizarea. Daca, spre exemplu, nu am crede ca un text diafan precum Roua ii apartine maicutei Fevronia, el ne-ar aparea ca o inofensiva pastisa blagiana: „Batrina maicuta Fevronia obisnuia sa spuna/ ca ingerii cei buni, ingerii noptii,/ cu lacrimile lor pure/ ii uda crinii ce-i cresc sub fereastra/ Ei sint atit de albi,/ atit de puri/ pentru ca roua lor spala carnea/ omenirii napadite de pacate“.

Un volum al purificarii
Dar Centura de castitate este si un volum al purificarii prin coborirea-urcarea spre moarte: Feofan „cobora de parca totul i-ar fi fost/ indiferent de parca realitatea ar fi alunecat/ pe linga el fara sa-l atinga“, iar in final, cind moare, scoate printre buzele crapate „un balon de sapun frumos colorat“ aidoma unui glob pamintesc inconjurat de un intreg zodiac... Stau marturie in acelasi sens si citeva „reincorporari“ ale unor texte din volume mai vechi: bunaoara, poemul-distih Feofan. Apus: „Este omul doar materie? O forma de existenta a ei?/ Oare in amurg sufletul nu e mai greu decit trupul?“ reia, in alt context, un fragment al poemului Propozitii. Parabola orbilor din volumul Mirele orb (1995).

Desi la un nivel de ansamblu mereu ridicat, poemele prezinta denivelari. Calitatea meditatiei nu e servita mereu de o expresivitate pe masura. Uneori finalurile sint previzibil-demonstrative sau facile („...inmultiti-va si inverziti/ si umpleti cu glasurile voastre pamintul/ caci altfel cine l-ar umple?“, Cina) si diluarea discursiva pindeste dupa colt. Ici-colo, formulari plate diminueaza intensitatea textelor (Amintiri), iar personificarile de efect esueaza in conventionalism macabru (ca in poemul unde „riul orb“ Lethe merge pe strada in pantofi de mort, se opreste la semafor si e ajutat de pietoni sa treaca pe celalalt trotuar). Dimpotriva, scenariile in care imagini gratioase leviteaza intr-o atmosfera crepusculara (splendidele Scena in aer liber si Fevronia. Seara), meditatiile ample, cvasieseistice, morbidele Camera ascunsa si Haine, tulburatoarea Din tata, multe dintre piese avindu-i drept protagonisti pe Feofan si Fevronia, si... altele sint atinse de aripa marii poezii.
O poezie care oscileaza intre cosmarul unei lumi de umbre si lumina purificarii: meditatie, viziune si exercitiu spiritual de autentica elevatie.