Nu cred să existe multe exemple de
autori români contemporani de
indiscutabil talent, care să-şi
fi dispreţuit şi risipit „capitalul social“ aşa cum a făcut-o
Petru M. Haş. Generaţia sa biologică fiind aceea a anilor 1970,
Haş îşi publica primul volum,
Dor negru, deja în 1969.
În acel moment, era apropiat de grupul („de prestigiu“, cum
ar spune prietenul meu, Sorin Adam Matei) al revistei
Steaua, avea
acces la toate publicaţiile culturale din ţară şi îi stătea
în faţă promisiunea unei ascensiuni literare rapide. Ei bine,
Petru M. Haş dispare brusc de pe radar, ca în Triunghiul
Bermudelor, pentru aproape un deceniu şi jumătate. Următorul lui
volum,
Linişte, va fi publicat abia în 1983. Titlul se
dovedeşte a avea nu doar rezonanţă retrospectivă, ci şi
premonitorie: poetul, elev cuminte, va face din nou linişte pînă
în 2002, cînd îi apar, simultan, două volume,
Fărîme de PrOfET şi
Wagram.
Practica poeziei cotidianului
Probabil iritat (sau speriat) el însuşi
de tăcerea care, cu toate acestea, continuă să persiste în
jurul său, Petru M. Haş face acum încercarea de a re-irumpe
în atenţia publică prin antologia de autor Lectura de apoi,
2009, urmată de volumul de inedite Cînd au venit imaginezii,
2010, ambele apărute la Editura Brumar din Timişoara.
Care sînt motivele care explică
marginalitatea totală în care a fost plasat de-a lungul
timpului acest poet (de, repet, indiscutabil talent) şi lipsa de
succes a ultimei sale tentative de relansare? În opinia mea,
răspunsul este de căutat, în primul rînd, nu în
caleidoscopul conjuncturilor/oportunităţilor sau în jocul de
calităţi şi defecte care îl face simpatic sau insuportabil
(de fapt, cînd simpatic, cînd insuportabil) pe fiecare
dintre noi. Răspunsul este de căutat în însăşi poezia
lui Petru M. Haş, lipsită de ecou nu fiindcă ar fi dificilă, ci,
dimpotrivă, pentru că a căutat, cu o consecvenţă impresionantă,
spontaneitatea, directeţea şi simplitatea.
Conform clişeului care a dominat mult
timp inteligenţa critică de la noi, poezia ar avea valoare în
primul rînd dacă suna filozofic-abscons. Chiar şi atunci cînd
discursul teoretic s-a schimbat, cînd, sub influenţa
succesului internaţional al poeziei americane postbelice, am
descoperit valoarea expresivă a limbajului vorbit şi pe aceea de
cunoaştere a experienţei cotidiene, părul ni s-a schimbat mult mai
repede decît năravul. Atît practica poetică dominantă,
cît şi topurile critice au arătat o certă preferinţă
pentru barocul „aristocratic“, trecut, e adevărat, de la morga
mistică la ludicul livresc. Observaţie care nu pune în
discuţie valoarea poeziei „preţioase“, ci doar arată către
şansele ca şi nule ale simplităţii „naturale“, rousseauiste,
în confruntarea cu minţi critice formatate pe estetici ale
preţiozităţii. Într-un fel, neşansa lui Petru M. Haş a
fost aceea că nu s-a lansat în exaltarea programatică a
poeziei cotidianului, ci a practicat-o pur şi simplu, începînd
cu explorările adunate în volum în 1983. Şi nu cu aerul
cuiva care a descoperit că „realitatea există“ în cărţile
de teoria literaturii, ci într-un mod firesc şi personal, cu o
naturaleţe care îţi dă senzaţia unei descoperiri făcute
prin efort şi risc, prin punerea la bătaie a propriei piei.
În eseul său Între extreme
(Dacia, 2002), Virgil Podoabă lansa o idee extraordinară (care nici
ea nu putea avea mare ecou în ţara frivolităţii şi a
platitudinilor pompoase): poezia este un indicator esenţial al
mutaţiilor civilizaţionale, pentru că în ea se
înregistrează/criptează momentele cînd un nou
model-de-lume este cu adevărat interiorizat, cînd e asumat ca
experienţă a conştiinţei, nu doar ca exerciţiu de inteligenţă
adaptativă. Demonstraţia lui Virgil Podoabă se referă la evoluţia
înspre un concept de ordine care se poate dispensa de
certitudini şi este centrat pe segmente importante ale poeziei lui
Aurel Pantea. Dar ea ar fi servită la fel de bine de mare parte din
creaţia ceva-mai-vîrstnicului Petru M. Haş. Care a luat de
mult decizia de a-şi deprograma reflexele metafizice, de a se plasa
complet în afara teologiilor/ideologiilor/doctrinelor şi de a
accepta, cu o seninătate mereu „lucrată“ de (auto)ironie, viaţa
ca fluctuaţie continuă şi lumea ca indeterminare esenţială.
Petru M. Haş pare să trăiască,
uneori sprijinindu-se pe stoicismul lui Seneca, alteori pe
epicureismul lui Villon, uneori citîndu-i pe vechii greci ori
japonezi, alteori pe suprarealişti, într-un univers statistic
şi cuantic. Poezia lui însăşi este un univers al cuantelor,
fiecare text reprezentînd cîte un salt imprevizibil
într-o direcţie imprevizibilă, cîte un spin derutant al
percepţiei, memoriei sau imaginaţiei. O poezie întotdeauna
vibrantă şi concentrată, dînd, simultan, impresia
aleatoriului exuberant (ceea ce nu exclude momentele de depresie sau
melancolie) şi a filtrării atente. A exersării continue a atenţiei
şi inteligenţei.
Un dosar în care se adună, cu
extremă exigenţă, probe în favoarea unei etici şi a unei
estetici a improbabilului nu poate obţine uşor aprobările necesare
din partea birocraţiei noastre literare. O poezie care îşi
face din inerţia mentală principalul adversar greu poate fi
validată de proceduri şi instituţii care ţin în mod fatal
de partea „mecanic-normativă“ a spiritului. În plus, Petru
M. Haş are ghinionul de a reveni în cîmpul literar
într-un moment cu totul nepropice reconsiderărilor valorice.
Pe de o parte, generaţia consacrată e preocupată de reconsacrare,
de canonizarea trecutului aşa-cum-a-fost („nu avem nimic de
revizuit“ însemnînd „ne-am făcut, în vremuri
grele, datoria faţă de patrie şi literatură, deci viaţa noastră
are formă şi sens“). Pe de altă parte, critica emergentă a
învăţat prea bine lecţia pieţei şi a competiţiei ca să
mai caute dincolo de spaţiul jocurilor de putere literară (e
adevărat, foarte complexe, foarte time-consuming). Nimeni nu pare
dispus, aşadar, să piardă timpul pătrunzînd în zona
non-vizibilităţii pentru a salva de acolo un autor doar fiindcă
acesta pur şi simplu merită.
Curajul de a (re)gîndi totul
Dar dacă, vreodată, comunitatea
noastră critică va dezvolta un cît de cît ataşament
faţă de acel ideal cel mai scurt şi mai bine exprimat prin
noţiunea de fairness, cota lui Petru M. Haş la bursa valorilor
literare va creşte spectaculos. N-ar trebui, de altfel, să ne
aşteptăm numai de la critici să fie sensibili la acest ideal. În
opinia mea, dacă poeţii tineri sînt sinceri atunci cînd
se declară căutători neabătuţi ai Autenticului, ar trebui să
manifeste un respect activ faţă de cineva asemenea lui Petru M.
Haş, care a demonstrat permanent curajul de a (re)gîndi totul
cu propriul cap şi de a (re)exprima totul cu propriile cuvinte.
Primii dintre ei care dovedesc inteligenţa şi nobleţea de a elogia
meritul pionieratului şi semnificaţia unei vieţi de refuz al
oricărui conformism socio-literar sînt Vasile Leac, fără al
cărui devotament cele două volume probabil că nu ar fi fost prea
curînd gata pentru tipar, şi Robert Şerban, director al
editurii şi care, iată, face gestul de a repune în circulaţie
opera lui Petru M. Haş. A unui poet, adică, pe care eu, unul, îl
consider, şi voi repeta aici formula pe care am folosit-o în
„Postfaţa“ volumului antologic Lectura de apoi, „de prima
ligă“.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters