OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Heideggerian si „alarmat“ de jocul cuvintelor in spiritul lui Mallarmé, ispitit de Isarlikul lui Ion Barbu si de metafora existentiala a lui Nichita Stanescu, ploiestean pina la rivolutia lui Nenea Iancu si revolutionar in verb dincolo de miscarea suprarealista, Ion Stratan este cel mai curat, mai pur si mai greu de inteles spirit al generatiei ’80.

Debutul sau, in 1981 cu Iesirea din apa, avea sa confirme ca spiritul generationist a capatat o dimensiune profunda, introspectiva, prin natura poeziei scrise de Ion Stratan. Un spirit arctic, sententios, dar neocolit de ispita jocului de cuvinte, pe care el le transforma in metafora existentiala. In 1982, cind, impreuna cu Forin Iaru, Mircea Cartarescu si Tudor Jebeleanu, am publicat pe bani proprii, la Editura Litera, volumul Aer cu diamante, Ion Stratan a venit cu cel mai bun grupaj, lucru recunoscut de toti. Nino, desi tinar, era la maturitatea mijloacelor expresivitatii poetice. O ironie superioara traversa poemele fara sa estompeze accentele unui dramatism funciar, incifrat chiar in versurile de bravada lexicala: „Am cistigat datorii. Sa traiesc printre vii./ Sa sugrum sarpele, sa lupt cu gemenii. Ah, sa-mi ajut/ Fara voia mea semenii. Au dat poarta-n casa/ Prin care sa-mi treaca mireasa. Si eu sa stau linga pat/ Orbit si legat. Sa urc bolovanul pina la capat/ Pe-o strada. Sa urlu, sa cint, sa mor sa nu cada./ Sugrum hidra linga un zid. Zeii intreaba Nu-i mort, n-a murit?/ Atunci feciorul este un stupid. Si ne-njura?/ Grozav, coane. Parol, rezon, coane. Ce ura!!!/ Sa-i daruim al betiilor dar! Sa ne-asculte, sa-i dam viziere/ Panase pentru mintile-i lase! Sa-l avansam pe soldat./ La instructie sa-l punem s-alerge dupa plutonu-i de executie,/ Sa-l impuscarim! La oase debile sa-i punem ghiulea/ Sa voteze, de vrea, prin vot secret cu bile“ (Aer cu diamante, Pentameronul – Trei).

Cu Ion Stratan, generatia ’80 a capatat un fel de luciditate fluida, un ton al versurilor ce aluneca usor de la tragic la ironie, de la jurnalul existential pina la grimasa in fata socialului si politicului abrupt: „– Tu, soare al tarmului! – mi se spunea. Solul traducea/ Din romana mea. – Ce zici? – You, son of a bitch!/ I-am tras intr-o teapa de neagra lumina/ Nu sint ca mine – am spus. E o vina./ Am tras in teapa batrini si fecioare/ Lustragii, cusurgii. Femei despuiate/ Ologi, cai si jerbe. Ostirile toate./ Pentru state, pentru etate. Pentru egala-mpartire/ A respirarii la fire si la nefire./ Pentru un echilibru intre bine si rau/ Zau!/ Am tras teapa in teapa, dupa care/ Am ars totul intr-o iluminare./ Se facuse dreptate. Dreptatea ca sint/ Asta este. Vrusesem sa cint/ Si sa simt. Dar s-a facut dreptate/ Si-am tacut si-am urit./ Acuma se poate/ Spune ca sint drept, intelept.// Va par hidos fiindca-s cel mai util/ Tin in mina balanta cu talgere din creiere de copil“ (Aer cu diamante, Pentameronul – Patru).
Deopotriva sociabil si retras in umbra ideilor lui, tolerant si generos, Ion Stratan a creat imaginea unui poet singuratic, ascuns in spatele metaforei vietii si versului sau. De pilda, Stratan nu avea simtul proprietatii... parca in siajul sensibil al lui Nichita Stanescu, care scria: „singura mea proprietate este absenta“.

Nici nu prea era adecvat social. In micul lui apartament de doua camere din Ploiesti, alaturi de mama sa, profesoara de limba si literatura romana, el si-a gasit un refugiu, o stare de spirit in total dezacord cu hrapareata lume contemporana. Era atit de indulgent, incit, aflat la el intr-o vizita impreuna cu sotia mea, Nino – cum il alintam noi – a vrut sa ne citeasca dintr-o carte abia aparuta. Buun! Numai ca volumul lui de versuri era atit de rau cartonat si lipit cu un fel de lipici despre care nu a auzit nimeni, incit, dupa primele trei, patru, cinci poeme, din carte nu mai ramasese nimic! Paginile se dezlipisera la intimplare, imprastiate pe masa plina de scrumiere si manuscrise, asa ca Stratan a inceput, foarte calm, sa citeasca din volumul sau risipit. Stia bine ordinea cuvintelor: „Cu cit ne iubeam ne vedeam tot mai rar/ si-ntindem spre ziua crustacei de gheata/ Semn al prezentei cind trupul isi ocoleste/ inima/ Mereu se intimpla ceva, mereu se adauga/ si asta nu lasa loc timpului in sacul de/ dormit atirnat pe sinclinalul existentei/ Viata ta netraita e un khimono in care/ incheietura pudrata poarta bratari/ de tulpini unghiulare/ Frintura de sinus aromitoare,/ tangenta ei dispare la atingere/ cu globul. Poate afara de ochi si/ pamint, mult afara, ne rostogolim mai spre miez. Acolo este tacere fata de care/ lipsa de sunet e un vacarm// chiar acum vintul a scuturat ninsoarea de pe creanga“ (Studiu).

Dar Ion Stratan era, intii de toate, un om ca toti oamenii. Il pasiona tenisul de performanta si cursele de Formula 1. Aveam pareri diferite mai mult ca sa il tachinez, eu nefiind deloc un bun jucator de tenis. O stiu pe pielea mea dupa un meci amical de tenis, in care Nino a facut „incalzire“ cu mine. „Batrine, i-am zis atunci, hai sa bem o bere, sa ma incalzesc si eu, ca ma complexezi...!“. Dar in materie de versuri era milos, spirit crestin ce nu suporta nici o insolenta de genul celor pe care le intilnim acum prin muzica de la periferia marilor orase. Era atit de intransigent incit se supara daca indrazneai sa folosesti niste cuvinte din ghettoul dictionarului de cartier. In aceste momente nu era bine sa te pui rau cu el. Pudoarea si sensibilitatea fata de cuvinte erau primele lui argumente irefutabile. Nu puteai sa treci peste parerea lui.

Nu as dori sa il imbuteliez intr-o sticla aruncata in oceanul intolerantei. Ion Stratan era un spirit viu, caruia nu i te puteai opune.
Odata, cindva, am fost in portul Constanta, intr-o delegatie oficiala, unde Nino si-a facut numarul. Aia ne aratau barcile de salvare, sala de mese, citiva marinari fericiti... deh, era o vizita oficiala de prin anii ’80... Atit de oficiala incit, la plecare, gazdele noastre ne-au oferit niste pungi de plastic Marllboro goale... Tiganii le vindeau cu cinci lei bucata. Si se apuca dragul de Nino sa ceara sa se dea deoparte perna din cabina unui ofiter superior. Avea premonitii! Toata lumea l-a privit ciudat, dar ofiterul care ne insotea in acea vizita pe vas i-a facut hatirul: a dat perna deoparte. Cu un cui, briceag sau altceva taios cineva scrisese in lemnul ce „captusea“ cabina de ofiter: „Ajuta-ma, Doamne, sa imi tin gura !“. Toti au incremenit, dar asta era, este si va fi Ion Stratan. Un incomod vizionar de care m-a legat una din cele mai frumoase prietenii literare din intreaga lume. As putea sa il parafrazez pe Adam Pusloic´ si sa spun: „Iarta-ne, Nino, ca noi mai sintem in viata!“