OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

E destul de greu sa surprinzi portretul unei prozatoare precum Gabriela Adamesteanu, care, de la debutul sau cu Drumul egal al fiecarei zile (1975), la Daruieste-ti o zi de vacanta (1979), la Dimineata pierduta (1984), la Vara-primavara (1989) si pina la intilnirea (2003), schimba registre, voci narative, tehnici de compozitie, unghiuri de abordare. Pe tot parcursul acestui drum fictional te insoteste o autoare atenta la variatii, o autoare exigenta cu sine, careia ii displac repetitiile. Fuga de incremenire o determina pe Gabriela Adamesteanu sa caute noi tonalitati, noi formule narative, dar mai ales o impinge sa inventeze naratori, de cele mai multe ori dramatizati, care sa faca oficiile de gazda, in asa fel incit sa nu simti niciodata nevoia de a te indeparta sau de a abandona universul fictional.

insa, dincolo de polifonia vocilor din Dimineata pierduta sau din intilnirea, dincolo de pregnanta si prospetimea lor (Drumul egal al fiecarei zile are in Letitia Branea unul dintre cei mai vii si mai credibili naratori dramatizati), dincolo de varietatea pe care Gabriela Adamesteanu a cultivat-o, exista insa un „ce“ anume, citeva repere care pot, cred eu, sa inchege un portret de autoare. Un portret, ce-i drept, in miscare.
Ceea ce frapeaza de la bun inceput este aplecarea spre viata marunta, prafuita, cu iz de statut si ratare. O tristete si un aer dezolante strabat atit Drumul egal..., cit si Dimineata pierduta, dar mai ales povestirile din Daruieste-ti o zi de vacanta si din Vara-primavara, unde ni se dezvaluie fata umbrita de dezamagiri a unor oameni striviti de presiunea unui sistem aberant, precum cel comunist. Privirea lucida a autoarei inregistreaza esecurile, oboseala zilnica, rutina, frustrarile, conflictele de tot felul, scurgerea ireparabila a timpului, le inregistreaza la firul ierbii, pe viu, dindu-ti sentimentul inconfortabil al unui ecorseu (Nelinistea, Ora de naveta).

- Generozitate auctoriala, cu multiple efecte
Peste acest univers dezvrajit, se asterne totusi pelicula unei tandreti prost disimulate (vezi mai ales Drumul egal al fiecarei zile). Acest amestec de luciditate si tandrete confera scrierilor sale complexitate si naturalete totodata. Gabriela Adamesteanu nu incrimineaza, nu arata cu degetul, nu-si demasca personajele, ci le urmeaza pur si simplu. De cele mai multe ori, se retrage, face un pas inapoi si le cedeaza cuvintul, multumindu-se sa le asculte. Astfel, prin monologurile interioare ale personajelor, totul se relativizeaza, perspectivele se multiplica, tablourile capata lumini si umbre. Iar luciditatea taioasa, lumina cruda care invaluie lumea inerta, incremenita, in care am trait cu totii inainte de 1989, uneori fara sa ne dam seama, sint imblinzite, punctate de momente de compasiune.

Aceasta generozitate auctoriala aduce nu numai complexitate, ci contribuie chiar la conturarea unor personaje memorabile, precum Vica Delca. Sa ne gindim numai cit cistiga Dimineata pierduta din retragerea autoarei. Auscultarea personajului, inregistrarea discursului sau intim si redarea lui cu o naturalete rar intilnita fac din Vica Delca un personaj „cu captuseala“, un personaj plin. Prin plonjeurile in intimitatea eroilor sai, autoarea aduce la suprafata preocupari, griji, obsesii, ginduri razlete, intr-o curgere interioara dezordonata si plina de firesc. in plus, naratiunea capata dinamism si dramatism.
De altfel, unele povestiri, precum Dialog (din volumul Vara-primavara), mizeaza pe o structura clar dramatica, sau mai bine spus dramaturgica. Construita din replici care se insiruie ca urmare a unui presupus dialog, din care se consemneaza doar replicile barbatului, povestirea vizeaza lipsa de comunicare intr-un cuplu. Interesant faptul cum autoarea reface traseul replicilor femeii, cum replicile barbatului pastreaza urmele unui discurs strain si mai ales cum vorbirea lui este propulsata de aceste traces de parole ale unui interlocutor disimulat.

- Comportamentism si structura filmica
Stiinta de a se plasa in penumbra, dublu act de marinimie, atit fata de personaje, cit si fata de cititor, transforma o povestire precum Ora de naveta intr-un scurt film. Asemeni lui Michel Butor, Gabriela Adamesteanu isi alege un personaj si-i sta alaturi, inregistrind odata cu el penibilul unei navete pe timp de vara. Un personaj asemeni unei camere de filmat, cu care autoarea se misca simultan, pentru a reda arsita, plictiseala, necazurile, monotonia, mizeria lumii atinse de comunismul procustian.

Acest comportamentism, specific povestirilor sale, impins pina la limita, nu are, paradoxal, drept efect raceala, ci o inregistrare la cald a unor intimplari, care capata astfel dimensiunile unei drame. Drum comun, o povestire de dimensiuni reduse, realizata minimal, are aspectul unui script. Replicile femeii necajite, care se plimba cu fetita prin oras, pentru ca sotul betiv le-a dat afara din casa si le-a blocat usa, sint intrerupte numai de scurte descrieri. Retragerea autoarei este maxima, precum in prozele lui Caldwell sau Hemingway, iar efectul este pe masura. Drama familiala, expusa de femeia amarita, cu lipsa de jena specifica oamenilor simpli, situatia-limita, de o nuditate narativa sideranta, nu este indulcita de nici un comentariu din partea naratoarei, care se multumeste sa inregistreze fata lata a femeii, atinsa de cuperoza, picioarele umflate de celulita, precum si citeva detalii peisagistice dezolante: copaci desfrunziti, cu liniile lor negre, o macara care traverseaza greoi strada, balcoanele cu rufe. Privirea naratoarei se confunda cu obiectivul unei camere de filmat.

Detaliile, putine la numar, capata o infatisare halucinanta, asemeni unui peisaj de Giorgio de Chirico. Senzatia este aici, ca si in alte povestiri, precum Vara-primavara, de o covirsitoare dezolare, de o insingurare dureroasa. Comportamentismul si structura filmica nu se confunda insa cu obiectivitatea rece, cu dezinteresul. Detaliile concrete, surprinderea pe viu a unor situatii nu duc la realism, ci la un soi de hiperrealism angoasant. Gabriela Adamesteanu isi impune cu stoicism aceasta retragere, gasind sau intuind in ea o modalitate de a reda dezumanizarea, tragica imposibilitate de a se sustrage unui sistem abrutizant, care te reduce la un simplu mecanism. Senzatia generala este ca viata s-a retras, „e in alta parte“, vorba lui Kundera, iar personajele, fapturi vidate de continut, bintuie fara rost intr-o lume alienant de aplatizata si de apatica.

- O prozatoare autentica, de mare forta
Lumea dezvrajita a acestei autoare ascunde insa o mare tandrete si compasiune (fata de personaje, ca si fata de cititor, se poarta cu sinceritatea pe care o datorezi celor apropiati). Adevarul ei romanesc, zguduitor de-a dreptul, fara edulcorari si amagiri, urmareste sa ne destepte dintr-un vis urit.
Apropierea fata de celalalt, pe care am mai remarcat-o si cu alta ocazie, permanenta demistificare, pornita tocmai dintr-un sentiment tandru, gresit taxata uneori de critici drept cruzime, generozitatea de a se retrage din prim-planul scenei, cu efecte dintre cele mai benefice la nivelul scriiturii si al receptarii, la care se adauga o stiinta a concretului, o carnalitate a fictiunii rar intilnite, precum si o profunda cunoastere a resorturilor sufletesti, toate acestea o recomanda pe Gabriela Adamesteanu ca pe o prozatoarea autentica, de mare forta.