OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Intr-un articol publicat in Frankfurter Allgemeine Zeitung chiar in ziua de Sfintul Gheorghe, Viktor Erofeev, cunoscutul romancier rus, tradus in anii din urma si in limba romana, vorbeste despre Rusia contemporana ca despre un „sloi de gheata plutind in deriva“, dar nu spre vest si nu in directia consolidarii societatii civile si a democratiei. As fi tentata sa preiau metafora lui Erofeev pentru a descrie scena politica din Romania noastra cea de toate zilele, daca nu mi-as pastra (inca!) speranta ca, mai devreme sau mai tirziu, actuala criza a institutiilor statului va avea un deznodamint european. Avalansa declansata la inceputul lunii ianuarie de fosta sefa a Cancelariei prezidentiale a scos in evidenta fragilitatea raporturilor institutionale de la noi, precum si deficitul de autoritate al principalelor institutii ale statului – rind pe rind, Parlamentul, Guvernul, Presedintia, Curtea Constitutionala si-au dovedit limitele si vulnerabilitatea. Cauzele sint de natura deopotriva legislativa si umana.

Pe fondul unei legislatii arborescente si confuze, care nu exceleaza prin claritatea formularilor si precizia termenilor – vezi, in acest sens, motivatia Curtii Constitutionale privind propunerea de suspendare din functie a Presedintelui Romaniei, in care CC ia in discutie faptul ca „textul constitutional nu defineste notiunea de fapte grave“ – devine tot mai evidenta precaritatea clasei politice autohtone. Daca nu sintem originali in privinta crizelor politice, frecvente si in democratiile traditionale, ceea ce ne singularizeaza este imposibilitatea de a le depasi fara convulsii sociale. Istoria ultimilor saptesprezece ani ne arata ca, in Romania, institutiile statului sint functionale doar in masura in care persoanele care le reprezinta la virf au calitati umane, profesionale, morale sau manageriale. Aceasta personalizare excesiva a institutiilor autohtone – indiferent ca vorbim de cele cu profil politic sau cultural – face ca dezbaterea publica sa nu fie centrata pe principii, ci pe persoane.

Polarizarea opiniei publice – somata de interventiile patimase ale unor lideri de opinie sa aleaga intre Cei Buni si Cei Rai, categorii simbolice, inexistente in planul realitatii imediate unde lucrurile sint mult mai amestecate si tocmai de aceea foarte greu de disociat – nu este de natura sa contribuie la solutionarea pe termen lung a actualei crize. Sondajele de opinie indica fragmentarea optiunilor electoratului si, in consecinta, imposibilitatea unei guvernari monocolore. In acest context, a continua sa sapi transee imaginare intre partidele politice (si, implicit, intre electoratele lor), facindu-te ca nu vezi cit de compozit este fiecare partid in parte, ba, mai mult decit atit, pretinzind ca exista partide absolut corupte si partide absolut corecte mi se pare fie o dovada crasa de infantilism politic, fie expresia unor interese la fel de obscure precum cele incriminate la adversari.

Traian Basescu nu se deosebeste in mod fundamental de actualii sai adversari politici. Ca si ceilalti actanti politici, el este produsul „sistemului ticalosit“ pe care il acuza public, dar pe care il tolereaza si il incurajeaza, cu cinism, de indata ce nu se mai afla in lumina reflectoarelor. Diferenta intre Traian Basescu si Ion Iliescu – al carui model prezidential il perpetueaza – este exclusiv una de discurs. Atita doar ca, in timp ce Ion Iliescu era comunist din convingere, Traian Basescu este anticomunist din ratiuni electorale si conjuncturale. Singurul gest realmente valoros al presedintelui Basescu a fost condamnarea oficiala a comunismului in plenul Parlamentului. Dar a facut-o oare din convingere sau pentru ca, pur si simplu, nu mai putea da inapoi?

Sa ne aducem aminte raspunsul initial dat de Traian Basescu la solicitarea de a condamna public regimul comunist adresata de un numar mare de reprezentanti ai societatii civile: foarte precaut, solicitind mai intii infiintarea unei comisii care sa-i furnizeze probe – altele decit cele ce figurau deja in cartile scrise de istorici si care au fost, de fapt, preluate in varianta finala a Raportului Tismaneanu (a se revedea, in acest sens, chiar pe site-ul presedintiei, cele doua interviuri publicate in iunie si in iulie 2005 in Romania libera si in Revista 22). Sa ne mai aducem aminte ca hotarirea infiintarii unei Comisii Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste a fost luata la scurta vreme dupa ce Guvernul Romaniei a decis infiintarea Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului, element important daca tinem seama de rolul pe care spiritul de competitie l-a jucat intotdeauna in deciziile omului politic Traian Basescu. Dar, cu toate acestea, trebuie sa recunosc ca modul in care s-a finalizat aceasta initiativa constituie, retrospectiv privind lucrurile, singura actiune politica importanta a presedintelui Basescu.

In rest, a existat permanent o ruptura fundamentala intre discursul presedintelui si faptele sale, intre imaginea pe care i-au construit-o, cu greu, consilierii sai – si aici un rol decisiv l-a avut Adriana Saftoiu – si jurnalistii care s-au lasat cuceriti (chiar orbiti) de personajul Traian Basescu. Aproape nimic din ceea ce a spus Traian Basescu nu a avut consecinte palpabile, nici una dintre promisiunile sale electorale nu a fost respectata, ba de cele mai multe ori realitatea a scos la iveala ipocrizia infinita si inconsistenta declaratiilor de presa ale sefului statului. Cabotin, cinic, cu un simt innascut al spectacolului, Traian Basescu este un personaj care nu poate supravietui decit in masura in care evolueaza pe o scena, in prime time.

Mizind pe memoria scurta a electoratului, el si-a permis de-a lungul timpului sa fie inconsecvent si sa sustina azi ceea ce ieri abjurase, fara nici un fel de scrupul moral, urmarind doar interese conjuncturale – vedeti ce credea Traian Basescu despre votul uninominal, sustinut de liberali, in 2005, cind marturisea: „nu cred in votul uninominal pentru ca este demagogie“ si cum a intors-o „ca la Ploiesti“ in 2007, intr-un context politic sensibil modificat. De multe ori s-a plasat in postura hotului care striga „Hotii!“, stiind ca cea mai buna aparare este atacul – vezi acuzele la adresa grupurilor de interese, concentrate toate in jurul lui Calin Popescu Tariceanu, in conditiile in care, prin intermediul Elenei Udrea si al lui Theodor Stolojan (ca sa ii numesc doar pe cei mai proeminenti), nici Presedintia nu era straina de influenta „oligarhilor si a mafiei“.
Cum as putea crede in verticalitatea morala a celui care-l acuza vehement pe primul ministru ca nu e capabil sa-si respecte promisiunea de a demisiona – omitind cu buna stiinta sa mentioneze public faptul ca el insusi se razgindise in privinta numirii unui premier interimar –, dupa ce am vazut cu totii cit pret pune un astfel de om pe angajamentele rostite ferm in fata natiunii, prin care anunta o rasunatoare demisie „in maxim 5 minute“?

Traian Basescu spune ori de cite ori are prilejul ca nu se teme sa se intoarca la popor. Un popor abstract, desigur, alcatuit preponderent din simpatizanti PD si PLD. Daca ne gindim bine, si legitimitatea lui Ion Iliescu tot de Popor a fost asigurata, numai ca atunci, aceiasi analisti care azi lauda discernamintul celor multi incriminau tocmai prostia si lipsa lui de viziune politica. Daca presedintele dorea intr-adevar o rezolvare categorica a situatiei actuale, ar fi provocat prin demisia sa alegeri anticipate care i-ar fi oferit prilejul unei confruntari reale si, implicit, o legitimitate autentica. Nerespectindu-si cuvintul dat in fata natiunii, de buna voie si nesilit de nimeni, la o ora de maxima audienta, Traian Basescu si-a dovedit, cu asupra de masura, spaima de o reala confruntare cu poporul.
In momentul de fata, oricare ar fi rezultatul referendumului, ne vom intoarce in punctul din care am plecat pe 20 aprilie: Traian Basescu se va reintoarce la Cotroceni, fara posibilitatea de a-l demite pe primul ministru sau de a dizolva Parlamentul, fie va fi infirmat si se vor organiza alegeri anticipate. Cu alte cuvinte, o noua criza.

Si, in final, o intrebare pentru cei care contesta legitimitatea Parlamentului si idealizeaza Poporul: nu credeti ca actuala configuratie a Parlamentului Romaniei reflecta, de fapt, intocmai profilul intelectual si moral al Poporului atit de obsesiv invocat? Si, daca acelasi Popor suveran il va trimite pe Gigi Becali la Palatul Cotroceni, veti continua oare sa-i proslaviti fibra morala si dreptul de a legitima, prin votul sau, un presedinte-jucator care sa nu tina cont nici de Parlament, nici de Guvern, de nimeni altcineva, decit de propria lui vointa?