Nr. 749 din 21.11.2014

Epistolar
Restituiri
Avanpremieră
Editorial
Informaţii
Politic
Literatură
Supliment
Eseu
Interviu
Arte
Rubrici
 
Carmen MUŞAT
Ovidiu ŞIMONCA
Doina IOANID
Bianca BURŢA-CERNAT
Adina DINIŢOIU
Silvia DUMITRACHE
Cezar GHEORGHE
Iulia POPOVICI
Alina PURCARU
UN Cristian
Mihai FULGER
Şerban FOARŢĂ
Bedros HORASANGIAN
Cristian PÎRVULESCU
Radu Călin CRISTEA
Cristian CERCEL
Marius OPREA
Paul CERNAT
Daniel CRISTEA-ENACHE
Claudiu TURCUȘ
Bogdan-Alexandru STĂNESCU
Andreea RĂSUCEANU
Dana PÎRVAN-JENARU
Liviu ORNEA
Mihai PLĂMĂDEALĂ
Ovidiu PECICAN
Ovidiu DRĂGHIA
Observator cultural
vezi toti autorii
Translation

Acasa   |   Arhiva   |   2002   |   Noiembrie   |   Numarul 144   |   Un profil: Jacques Frondistul

Un profil: Jacques Frondistul

Autor: Geo ŞERBAN | Categoria: | 0 comentarii
Tipareste pagina Mareste caractereMicsoreaza caractere Marime text
Preocupat sa promoveze o justa percepere a esentei miscarii intelectuale din care se revendica, Jacques Costin apasa asupra notiunii de fronda. Se prea poate sa-i fi ramas cuvintul intiparit in memorie de pe vremea primei tinereti, cind facuse oarece vilva o efemerida ieseana, aparuta chiar sub titlul Fronda, cu un program revendicativ juvenil, apt sa cistige prozeliti printre nou-intratii in arena disputelor de idei, abia asteptind semnalul pentru a deschide ostilitatile impotriva conservatorismului celor mai in virsta, opiniilor fanate si opacitatilor provenite din complacerea in rutina. Schitind, intr-un rind, un fel de bilant al realizarilor grupului de avangarda coagulat, timp de un deceniu, in jurul revistei Contimporanul, Costin – el insusi un destoinic factor catalizator – recurgea la o sintagma emblematica pentru a rezuma directia implementata fecund: „nobila fronda“ (cf. Reporter, 22 nov. 1934). In consecinta, n-ar fi avut, probabil, nimic de zis sa fie considerat frondist, chit ca termenul ar putea stirni impotrivirea zelosilor aparatori ai puritatii limbii. Dar, sub pana sa, apar frecvent imprumuturi neologistice inuzitate, cu minime sanse de a prinde radacini; nu mai departe decit in textul din Reporter – spirit „rasant“ (=plicticos) sau „pimentare“ (de la frantuzescul pimenter=a presara din belsug ardei, a pipera).

Cu inocenta trucata, „incurca“ doza de piper, destul de des. Distrat, incalca prescriptiile retetelor clasice, atit la masa de scris, cit si in conduita cotidiana. Conform marturiilor celor ce l-au cunoscut, obisnuia sa ia in raspar fasoanele protocolare, comportamentele rigide, vetustele principii de salon transformate adesea in masti ale ipocriziei in relatii sociale si ale coruptiei in plan moral, individual. Verva corosiva, modul direct de a spune lucrurilor pe nume si de a stigmatiza falsitatea, snobismele desuete, l-au plasat, repede, printre contestatarii generatiei. Apartinea acelei serii care tocmai iesea din adolescenta pe cind ii era dat partii noastre de lume sa ia in piept calamitatile intiiului razboi mondial. Cea mai veche informatie cu privire la persoana sa ne-o furnizeaza acea fotografie (relativ recent pusa in circulatie), infatisindu-l intr-un manunchi de gimnazisti bucuresteni, pe la 1911, alaturi de viitorul pictor-arhitect si promotor al avangardei, Marcel Iancu (cf. excelentul catalog al expozitiei itinerante organizate de dl Michael Ilk: Brancusi, Tzara und die rumanische Avantgarde, Museum Bochum – Kunsthal Rotterdam, 1997, p. 8). Mai circula o fotografie de grup, executata la citiva ani distanta de precedenta. A fost publicata de revista Manuscriptum (nr. 3/1981, p. 137), in cadrul unui documentar trimis de la Paris de profesorul Henri Behar, reputat pentru contributii in investigarea arhivelor ramase de la Tristan Tzara, a carui opera a adunat-o laolalta intr-o impozanta editie alcatuita din sase volume (Flammarion, 1975-1991).

Exegetul francez considera ca imaginea dateaza din 1915 si nominalizeaza numai patru din cele cinci personaje surprinse de obiectiv: Tzara, Th. Solacolu, M.H. Maxy, Jacques Costin. Catalogul german pomenit insereaza si el imaginea, dar o dateaza 1923 si ii identifica pe toti cei de fata, cu unele retusuri (foarte plauzibile); ii tin companie lui Tzara, in ordine, Maxy, Vinea, H. Gad si, cel mai comod instalat, Costin al nostru. Chipul sau iradiaza de satisfactie in momentul declansarii aparatului fotografic, desigur, la gindul ca, o data incredintata peliculei, intilnirea amicilor are sorti sa devina memorabila. Se cunosteau de ani de zile, isi incepusera cam in acelasi timp ucenicia scrisului, impartaseau nazuinti si convingeri asemanatoare, se pretuiau intre ei. Cum altfel decit o recunoastere publica a afinitatilor reciproce trebuie interpretat gestul lui Vinea de a-i dedica lui Jacques Costin o naratiune din Contimporanul (7 iulie 1923), integrata ulterior ciclului Flori de lampa. Lasasera in urma un deceniu bun de activitate umar linga umar. Mai intii la Seara unde, incepind din vara lui 1914, Vinea alimenta copios paginile, cind cu versuri, cind cu proze, cind cu prompte si acidulate puneri la punct pe chestiuni de actualitate, la rubricile fixe: cronica bucuresteana sau dosar saptaminal de arta si literatura. Face ce face si-l aduce in coloanele ziarului pe Marcel Iancu (desenator-ilustrator), iar la scurt interval si pe fostul coleg al acestuia (din fotografia colectiva a gimnazistilor de la 1911), inconfundabilul Costin, invitat a proba indeminare foiletonistica. Era configurat, astfel, trioul de baza al Contimporanului, activ peste citiva ani. Botezul tiparului, pentru cel din urma sosit, avea loc pe 9 august 1914 cu o istorioara intitulata Nocturna. La inceputul textului, se rasfata chipul autorului, adus de fotograf in gros-plan, incit iese in evidenta podoaba proeminentului nas, ostentativ impins in fata, ca sa retina atentia cui se va nimeri.

Oricum, debutantul isi da silinta singularizarii. Incepea prin a-i intinde cititorului capcana senzationalului. Imagina o intimplatoare intilnire, pe timp de noapte, cind e suficient spatiu, la adapostul beznei, pentru presimtiri stranii, in asteptarea aventurii rivnite ca o compensatie fata de platitudinea existentei. Cum speratul „soc“ intirzie si misterul se lasa asteptat zadarnic, eroul n-are decit sa continue contemplarea propriei stari de absoluta sastiseala si abandon: „M-am plictisit. Sint prea singur. Si intunericul e si mai mare. A cazut o stea. Si un om, desigur. Ce bine. Oamenii sint singurele fiinte de prisos pe pamint“. Reflectia ambigua se insinueaza in tesatura faptelor prea sumar pentru a strapunge aparentele si a imprumuta oarece sugestii de adincime fragilei fabulatii. In disperare de cauza, sint scoase din tolba sagetile deriziunii, ciupitura malitioasa: „O cioara se asaza pe capul unei statui. Ce ironie! Sau poate ca nu. Sint erori cari merita mai mult statui decit oameni“. Tinta vizata ar fi debusolarea, banalitatea exasperanta, cenusiul provincial, dar precaritatea expertizei intreprinse amina efectele scontate. Derizoriul ramine fara replica, dialogul fara sanse de a institui salvatoarea comunicare. Printre rinduri, totusi, mijesc promisiunile. Desi naratiunea curge in registru minor, pe deasupra intimplarilor bintuie aripa destinului enigmatic. Abia despartirea interlocutorilor, pasii inghititi de intuneric, revenirea la anonimatul initial declanseaza caravana intrebarilor. In fond, cine sint, ce resorturi tainice ii dirijeaza si incotro o apuca fiecare? A obtine sau nu raspunsuri e treaba cititorului, in masura in care el insusi accepta provocarea, intuitiv, antrenat pe panta supozitiilor si ispitit a decripta, dincolo de hazard, cine stie ce sugestii premonitorii. Si asta cu o conditie; sa nu incarce exagerat de sensuri productia debutantului.
Pina una alta, la 4 octombrie, Costin obtinea din nou spatiu in Seara. De data asta, se ferea sa mai sconteze pe efectele bizarului, desi povestirea este plasata tot la ceas tirziu, in culisele obscure ale unui teatru. Spovedania unui pompier se deruleaza, abil, ca un soi de dublura la spectacolul de pe scena. Pe cind actorii asuda in rol, snobii din sala, veniti doar spre a fi remarcati de restul asistentei, angajeaza conversatii animate, cu totul indiferenti la replicile din piesa si la jocul componentilor distributiei.

Martor, seara de seara, la insolenta comportare, insarcinatul cu paza contra incendiului se aprinde de sfinta indignare. Indata ce apare cineva deopotriva de contrariat si i se adreseaza, sloboade prompt torentul nemultumirii retorice: „...eu n-am invatat nici prin scoli mai mari si nici nu am trecut granita sa vad cum e in alta parte, dar sint sigur ca la noi e cum nu trebuie sa fie“. Culmea sfidarii efortului actoricesc il furnizeaza loja 12, unde un „bibic“ si doua cochete, puse pe birfa, ajung sa se sfadeasca, din pricina altei cuconite, banuita a fi concurenta nerusinata la gratiile domnisorului. Cu toate ca incidentul nu se produce la „Iunion“, situatia, limbajul, epitetele folosite trimit spre lumea lui Caragiale. Paralelismul e si mai evident intr-o a treia colaborare la Seara (pe 17 octombrie), accentuat chiar prin titlu: Din amintirile unei telegrame. Sarja vizeaza comportarea birocratica a functionarilor postei, care cu greu catadicsesc sa-i raspunda solicitantului de la ghiseu, apoi transmit mesajul incredintat cu intirziere si anapoda, in loc de „Tata marti dimineata“ – „Tata mort dimineata“. Se putea naste o catastrofa. Insa, la locul de destinatie a telegramei, nimeni nu-si da osteneala sa ia act de sosirea ei, intrucit incepuse bairamul pascal. Nepasarea, ignoranta, egoismul, nimicnicia fac casa buna laolalta si ocrotesc o marunta fericire. Aparent inofensivele tare de viata privata pericliteaza edificiul social si ii rod, lent, structurile. Inspre ele indreapta junele autor ochiul amuzat-dureros, le expune vindictei publice si pregateste, astfel, opinia in vederea eradicarii lor, cu instrumente din panoplia unui promitator pamfletar. Va fi postura sub care, in anii urmatori, cumuleaza merite incontestabile si capata legitima notorietate.

In rind cu notabilii momentului, i se facea reclama in coloanele Rampei de la 1920. Se aciuiase aici bunul prieten al lui Fundoianu, caricaturistul Ross si acesta schita (la 3 noiembrie), in tuse tandre, o silueta de lungan desirat, fistichiu in pardesiul sau cu dungi pronuntate si pe cap cu palarie din material asijderi, lasata pleasca pe ochi, strengareste. Trupul usor arcuit pare cocotat pe catalige, intr-un avint nedecis, de persoana cu conturi inca in stadiul reglarilor. Mai avea de tatonat terenul, de ales tinta iminentului atac, de convenit asupra mijloacelor profitabile sau era deja edificat, aproape apelpisit de incurcatele ite intilnite mai peste tot? Sub desen, explicatia lapidara: „Costin de la Chemarea“.

La fel de indreptatita ar fi aparut specificarea: „Costin din echipa lui Cocea“. Acesta dirija suveran Chemarea, mai inainte de primul razboi mondial. A cunoscut, cu ea, avatarurile retragerii la Iasi, hartuit des de cenzura guvernului Bratianu, cu articole sfirtecate, amputate, mutilate de multele goluri albe in locul paragrafelor eliminate, pina ce a intervenit suspendarea totala. Numai ca nu era Cocea insul care se da batut. A recurs la tactica tribunelor succesive de opinie, schimbindu-le mereu numele ca sa deruteze vigilenta oficialitatilor. In acea ambianta, i-a convins sa i se alature in formatie pe Vinea si pe Costin, trecuti de ucenicia jurnalistica la Seara, initiati rapid in voluptatile folosirii penei cit mai ascutite. Polemismul ii va uni si le va asigura interventii redutabile.

Dincolo de asteptari se dovedeste rostul lui Costin in toata combinatia, in afara si mai presus de cadrul strict redactional. O mica investigatie duce, daca nu la mari revelatii, la surprize, in orice caz. Ajunge sa se tina seama ca semnatura consacrata a scriitorului contine, chiar in miezul ei, acea initiala G. Il chema, in acte, Goldschlager. Informatia era livrata de Al. Mirodan in al sau ingenios, doldora de comunicari inedite Dictionar neconventional. E o foarte importanta punere in tema. Ea indica apartenenta scriitorului la o familie extrem de bine situata. De aici, resursele implicarii lui financiare timpurii, cu o cota parte in calitate de coproprietar, in angrenajul gazetei Arena (Iasi, martie-octombrie 1918). Intreprinderea sfirsea intr-o suspecta incilceala, pusa in circa girantului principal, Alfred Hefter. I se imputau multiple masinatiuni necurate, favorabile taberei de obedienta prusaca. Mai intii mocnit, conflictul rabufneste in afara si genereaza infatisari inaintea instantelor tribunalului, cu pretentii la despagubiri cuvenite celorlalti investitori, asistati juridic de avocatul Nicu Apoteker. Detaliile afacerii erau puse pe tapet, in toiul gilcevii, de N.D. Cocea, la Depesa, conceputa anume ca Arena sa-si dea grabnic obstescul sfirsit. Initiatorul campaniei de dezvaluiri inaugura actiunea cu o scrisoare primita de la Jac Goldschlager, pe 18 septembrie 1918, extrem de dura sub raportul revelatiilor si nu mai putin drastica in acuzatii. Cita vreme semnatura din josul epistolei nu trezea nici o rezonanta, documentul a putut trece neobservat. Acum, insa, merita a se sterge colbul de pe el si a-l extrage, integral, din ingalbenita colectie: „Draga Cocea, ai avut dreptate. Vino imediat aici.

Am acum dovada netagaduita, zdrobitoare, ca Hefter nu e numai omul incorect pe care am invatat, in sfirsit, sa-l cunosc, dar ca e in acelasi timp un tradator de tara. Inca o data ai avut dreptate. Si-a batut joc de noi si s-a servit de noi ca sa speculeze un ziar pornit cu ginduri curate si ca sa faca din Arena nenorocita o arena de specula in folosul celora cari ofereau mai mult. De cind am capatat convingerea asta, eu si prietenii mei ne sufocam in atmosfera redactiei noastre vindute. Tu, in linistea Chisinaului, nu poti sa intelegi tragedia sufleteasca pe care o traim cu totii aici, in apropierea unui tradator; complici fara sa vrem cu actele de tradare ale unui om care n-are nici convingere, nici idealuri, nici patrie, si numai o singura sete, setea de aur. Sintem siliti, zilnic, sa-i stringem mina, sa respiram impreuna cu dinsul acelasi aer otravit... Spune tot ce stii, da totul pe fata, sintem hotariti sa mergem pina la capat. De data asta trebuie sa fim fara mila si fara crutare. Poporul asta a suferit prea mult ca sa-i mai impunem si suferinta asta suprema: cenzura politica a tradatorului Hefter. Daca ti-e drag pamintul tarii, cum il iubim noi, pune-ti si acum talentul in serviciul celei mai frumoase dintre cauze, vino si zdrobeste sub calcii capul napircei, care-si varsa veninul distilat de nemti in paginile vindute ale Arenei. Te-asteptam cu totii, siguri ca te ispiteste lupta“ (Depesa, I, 37, 30 octombrie 1918).

Nu-i trebuia mult lui Cocea sa se conformeze indemnului la atac. Declansa pe loc ofensiva si relua filmul imputarilor de la izvor, adica din momentul loviturii ce i se administrase, la ordin. Violentelor sale incriminari de filogermanism la adresa lui Marghiloman, incompatibile cu ipoteza includerii intr-un eventual nou guvern, li s-a raspuns cu masuri radicale. Victima inabusirii abuzive a libertatii de expresie fu Chemarea, atunci, nevoita sa traga obloanele. Merita, peste ani, a i se recunoaste meritele angajarii pe baricade, avind la metereze combatanti, unul si unul; Cocea tinea sa-i scoata in evidenta, insirati nominal, ca intr-un orgolios „ordin de zi“: „Salbateca pace nemteasca mijea in zare, dar grupul de tineri, strinsi in jurul ziarului, vibra de incredere in victoria aliatilor, isi ridea de conditiile implacabile ale pacii si astepta de la aceeasi baioneta franceza, naruirea Germaniei si sfarimarea oligarhiei romanesti.

Printre tinerii acestia era Pamfil Seicaru, abia intors de pe front, entuziast, vesel, glumet, ca si cum n-ar fi purtat pe pieptul lui de erou crucea lui Mihai Viteazul; era scriitorul subtil si corosiv Ion Vinea; era vechiul meu colaborator de la Facla, Mihai Mircea; era firea pasionata si vesnic agitata a prietenului Jac...“ In valmasagul evenimentelor, si cele mai tenace initiative pot impartasi o soarta meteorica. Asijderi, Depesa! Desi sustinuta de condeie sprintene (Demostene Botez, Cezar Petrescu, Al.Busuioceanu), isi diminueaza energiile in adversitati cu Arena. De cum se declara decesul rivalei (la 27 octombrie), lua in considerare incheierea propriei misiuni. O prima masura: renunta la rolul anterior de paravan si arbora pe frontispiciu, inca din ziua de 13 noiembrie 1918, titulatura originara, Chemarea. Pe 30 noiembrie, Depesa iesea, discreta, din scena. Partida era cistigata, indiscutabil, de Cocea si ai lui. Treptat, echipa prinde iarasi aripi, mai ales dupa ce membrii sai revin din refugiu, pe rind, la bastina si pun umarul la consolidarea redactiei in Bucuresti. Dificultatile nu aveau sa-i ocoleasca. Indeosebi penuria de hirtie le provoaca zile negre. Apar pauze in ritmul de tiparire si, luni nesfirsite, ziarul se rezuma la o unica foaie. Perspectivele normalizarii intirzie sa-si arate roadele pina spre toamna lui 1920. Dublarea paginilor permite remanieri, restructurari, spatii speciale pentru informatii si comentarii privitoare la sferele culturii.

Printre „cronicarii“ investiti in functie, i se repartizeaza lui Costin domeniul muzicii. De unde pina unde? Raspunsul venea curind, in darea de seama referitoare la recitalul sustinut de violonistul Siegmund Feurmann, intimpinat cu aduceri aminte de meloman recidivist (vezi Chemarea, 15 oct. 1920). Recentul cronicar asocia consideratiilor actuale impresii pastrate de la o auditie din 1912. Putea asuma, asadar, o competenta dobindita in calitate de vrednic frecventator al concertelor, chiar de pe vremea adolescentei. Nici vorba sa revendice un statut singular; concomitent, Ion Vinea lua lectii de pian cu Lily, cea mai mare dintre cele trei surori Haskil. Fratii Iancu – Marcel si Iuliu – dadeau tircoale muzicii, ceea ce le va inlesni sa dobindeasca agreabil banii de buzunar in primele luni de studentie la Zürich, iesind la rampa in ocazionale reprezentatii (program de sansonete, voce cu acompaniament de pian), pina la spectacolele de pe scena turbulentului „Cabaret Voltaire“. De altminteri, debutul lui Marcel Iancu in arta desenului are de subiect profilul unei copile asezate la pian (Flacara, martie 1912). Tot el va executa portretul Clarei Haskil cu prilejul aparitiilor ei bucurestene din iarna lui 1922. Cind celebra pianista suia din nou pe podiumul Ateneului Roman, in octombrie 1937, Rampa trecea in revista asistenta, consemnind prezenta trioului Vinea-Iancu-Jacques Costin. In prelungirea revederii cu pretuitorii sai de demult, Clara accepta invitatia acestora la Budeni (in preajma Bucurestilor, pe soseaua catre Giurgiu, alaturi de Comana), unde, scriitori si pictori laolalta intretineau un fel de colonie artistica, dupa model occidental. Cineva a avut grija sa imortalizeze fotografic imprejurarea; in instantaneu, pe deasupra persoanelor reunite pe prispa taraneasca, pluteste statura titularului rubricii muzicale de odinioara (vezi retro-album-ul realizat de Secolul 20 Nr. 287-288/11-12 din 1984). Aerul distrat, in contrast cu tinuta dominatoare, aduce teribil cu pomenita caricatura datorata lui Ross.

Cam inconstant, ca sa nu spunem indolent, proceda omul lui Cocea, intr-un stil vag boem, de minuitor al condeiului, mai mult din hatir decit din vointa carierei ferme. Aproape ca nu-si batea capul cu afirmarea identitatii; parafa texte numai cu jumatate din nume (Cos.) si uneori nici atit, o simpla initiala. Mai si alerga de la o chestiune la alta; muzica o parasea pentru starea economiei, pe amindoua le schimba cu dueluri retorice determinate de animozitati ireversibile in sferele inalte ale politicii (Bratianu, Marghiloman). Insa, fraza lui avea „vina“, imbibata de temperament, potrivit cu firea, „pasionata si vesnic agitata“, vorba lui Cocea. Aceasta latura i-o cunoscuse, mult inainte, Vinea. Un argument prioritar, ca, indata ce pune pe picioare Contimporanul, sa-l ia alaturi. Sa fi contat si niscaiva ratiuni financiare ? De ce nu! Colaborarea incepea de la numarul 15 din 29 oct. 1922.

E de remarcat ca, in noua conjunctura, fronda intempestiva se converteste in formule ponderat ironice, mai flexibile, iar spontaneitatea accepta prioritatea reflectiei, la intersectia jurnalismului cu literatura. S-ar putea interpreta metamorfoza ca semn al unei aspiratii de a obtine spor de credit in ochii cititorilor. Investigatia faptului brut, in plan politic sau economic, depaseste turul de orizont al actualitatii, are in vedere ipoteze de perspectiva: Parlamentul incoronarii, Romani cari se desteapta, Cronica economica sau cele sapte plagi. Totusi, lui Costin nu-i produc cine stie ce satisfactii si nici nu i se potrivesc sistematizarile de auster analist. Pentru a diagnostica anomaliile de mentalitate pagubitoare si pentru a depista eventuale remedii, ii convin, mai curind, scenariul epic, alternat cu dizertatia dialogata. Fara a diminua impactul cu realitatile filtrate prin retortele propriului laborator de expertize, cauta o senina detasare, exact cita sa-i permita a-si domina „furia“ iconoclasta. Contesta cu alte mijloace decit denuntul caustic, alege sa-si ridiculizeze „victimele“ cu zimbetul dispretului suveran. Distanta luata fata de procedeele brutale in functie la Depesa va creste simtitor. Critica lui mai poate pacatui, ici-colo, printr-o intentie subteran-moralizatoare, dar efortul slefuirii expresiei, suficient de vizibil, atesta continua grija de ordin compozitional, artistic. Astfel, dispozitia pamfletara, bine strunita, conduce spre cristalizarea unui portret tipologic, curatat de zgura cotidianului frust. Este cazul cu bucata intitulata poate pretentios In Nirvana, de nu se urmareste, prin efectul invers al deriziunii, un scop terapeutic, sarcastic (Contimporanul, 10 martie 1923).

Are savoarea ei autentica, reprezentativa pentru progresele autorului, incit justifica citarea integrala:
„Am intilnit zilele acestea o veche cunostinta, in drum spre Nirvana. Nimic deosebit in infatisarea persoanei care purta secretul unei atit de stranii hotariri. Tinuta corecta ca de obicei, salutul normal, dozat cu inteligenta, stringerea de mina ferma. Abia buzele fluturau, vag, o intentie de indiferenta, de superioritate. Mi-a oferit o placere de pret in dimineata aceea de primavara timpurie, plimbarea la aer curat, intr-un vehicul rapid, care se legana ca o gondola. M-am simtit obligat sa incep dialogul:
– Capitala e intrigata de lipsa Dv. Din viata publica.
– Oh, Capitala !
– Nu mai publicati nimic, nu mai vorbiti nicaieri.
– Adevarat... Am renuntat.
– Cum, Dv? Un temperament de luptator, un pasionat, iertati-mi aprecierea, un scriitor de talent, ati pierdut interesul pentru tot ce v-a animat, v-a justificat viata pina acum...
Locvacitatea mea isi accelera ritmul sub sugestia resortului care ne purta nemiscarea tot mai repede. O cotitura brusca mi-a zdruncinat elanul. Vechea cunostinta ma privi ca din inaltimea unui turn:
– Ce tinar esti. Sau poate nu mai sint eu.

– Cum dar...
– Inutil, inutil, dragul meu. Am renuntat. La ce bun sa dau sfaturi altora. Imi framint mintea, prepar in laboratorul creierului licoarea cea mai cristalina pentru ca sa se evaporeze in salile de intruniri sau sa ramiie o pata incolora pe hirtia de ziar. Nu mai am nici o ambitie, nici o dorinta, afara de aceea a linistii. As vrea sa fiu lasat in pace. Uite, vezi colo, peste linia drumului de fier, luminisul cela prin care se zaresc ziduri vechi? E un mic castel cu traditii de stafii. In jurul lui sint citeva zeci de hectare de vie si un parc. E al meu, l-am cumparat acum o luna. Mi-am adus un gradinar versat din Olanda. O sa ma invete cultura florilor rare. Iti jur ca n-am sa iau condeiul nici macar pentru ca sa le insemn numele pe tablite de lemn. Existenta mea mobila o sa se reduca la atit. Poti spune prietenilor nostri ca la rest am renuntat.
Am facut drumul inapoi pe jos, singur. Ah, domnul care se muta in Nirvana aceea, cu blazon de fantome, trebuie sa fii platit multe milioane pentru atita liniste. Il cunosc de mult. A debutat in viata publica cu o figura stralucita de premiant si cu o saracie care i-a facut faima caracterului. Cu timpul, caracterul i s-a cristalizat intr-o superioara intelegere a tainelor vietii noastre publice si private. Pe sub penajul faimei, puii de aur se strecurau cuminti si discreti. Opinia publica inghitea tot mai admirativa, picatura cu picatura, ideologia acestui rar om, distilata in fraze gindite si cizelate. Si autoritatea lui morala crestea lent, ca un aluat cu lapte si stafide, bine preparat.

Ii inteleg «renuntarea». Un semn de dispret pentru o societate intreaga, careia i-a vindut totdeauna pe un pret de specula cinstea, dezinteresarea si integritatea. Acum, imi pare bine ca nu i-am vorbit de Nehliudov cind mi s-a spovedit. Va amintiti de printul acela sucit din Invierea lui Tolstoi, care, renuntind, si-a impartit pamintul si bunurile mostenite taranilor s-apoi a plecat singur, cu dasaga in spinare, spre o tinta imaginara.
Mi-ar fi raspuns senin, cu privirea alungata spre acoperisul micului castel din zare, ca Nehliudov nu si-a agonisit nirvana din darul marilor caractere. Ar fi avut dreptate vechea mea cunostinta. Nehliudov a devenit idealist dupa ce a renuntat... Misticism incompatibil cu geniul rasei de la gurile Dunarii“.
In acelasi sac, pe linga sagetile ironiei indreptate spre fumuri simandicoase, incap, s-ar zice, si alte instrumente operative. Bunaoara, o inchipuita oglinda prin care autorul efectueaza sondaje in strafunduri proprii. Ar fi nutrit si el visari sibarite, de rentier, profitor al calmului rustic, departe de agitatiile Capitalei. Nu anticipeaza, intr-un chip uimitor, vremea cind va prefera, hartuielilor redactionale, voluptatile rurale de la Budeni?

Deocamdata, in acelasi numar din Contimporanul, intocmeste un acidulat cod etic si doctrinar pentru uzul celor sterili sufleteste, opaci intelectual, pe care evocatul specific al „rasei“ de privilegiati ii tine departe de orice idealism. Textul se alcatuieste din lapidare notatii cu valoare aforistica, mimind rezultatele studiului de durata, aplicat asupra comportamentului uman. Are chiar titlul Antropometrie.
„Scurt indreptar asupra naturei oamenilor foarte bogati, precum si un prea curios catehism demn de memorie in relatiile lor cu persoanele de valoare.
Insemnari sumare gasite in Carnetul lui Demostene Schwartz, multimilionar care a sfirsit retras in viata privata:
Fizicul – sourtout pas de ventre
Ceasornicul – de mina
Alura – nesigura
Demersul – gauche
Atitudinea – jenanta
Imbracamintea – din stofa de Buhusi
Palaria – moale

*

A saluta intii.
A nu fi miop.
A se feri de literatura si de alte productiuni ideale.
A nu purta Europa pe umeri sau alte grave raspunderi in privire.
A nu se crede frumos sau pervers (succesele vin de la sine).
A nu intrebuinta monoclu; sint ochelari foarte buni cu o singura lentila.
A avea oroare de ciini lupi.
A nu se pricepe in muzica, in pictura si in genere in arta.
A nu intelege cu nici un pret pe autorii moderni, daca se poate nici pe clasici.
A preferi bomboanele de tuse.
A da faliment.“

Regulile par incredintate hirtiei ca un simplu divertisment, insa, pe masura ce se succed, imprumuta una de la alta o energica incarcatura corosiva. Simplitatea lor e inselatoare, situata pe muchia absurdului. Lectorul atent baga de seama ca autorul opereaza de pe acum cu elemente ale registrului stilistic ce va fi consacrat in Exercitii pentru mina dreapta. Dar Jacques G. Costin chiar incepuse a-si exersa experimental pana pentru a depista zone literare mai putin frecventate si a le trece in patrimoniul sau. E drept, mascat sub pseudonim. Iscalea Simbad, (in Contimporanul de la 20 ian. 1923) proze puse, ulterior, in deschiderea volumului (Croitorul, Cizmarul). Ani de zile, va insira in revista alte compuneri din ciclu, lasind impresia nehotaririi. Aparitia lor, fie si disparata, producea efecte, totusi, ii marea zestrea prestigiului, in asa fel ca unii comentatori nici n-au mai asteptat cartea propriu-zisa, ca sa elogieze originalitatea scriitorului. De exemplu, Sandu Eliad, sosit in cercurile avangardei din lumea teatrului, ii compunea acest foarte simpatic si inspirat portret, preluindu-i maniera jucausa, antirutiniera:
„Din dispret pentru pasul comun, Jacques G. Costin umbla pe catalige.
Din dispret pentru poezie, isi transforma poeziile in poeme.
Si agata trapezul gindului de pinza vazduhului si voltijeaza pe el in imagini pure, de mari altitudini.

Face tumbe de logica si reuseste, totusi, sa fie adevarat ca si cum n-ar sta cu capul in jos.
Jongleaza cu cutitele ironiei, cu bastoanele paradoxelor, cu baloanele multicolore ale metaforelor.
Iubeste stilul cu osatura ferma, desi e contorsionistul stilului; «om-sarpe».
Glumeste, cu buze semicercuri marite de carminul indoielii, despre tot ce decretam sfint, despre tot ce decretam drept, cu indrazneala clownului, sigur de hohotul aprobator. (Sub fardul hohotului, durerea si intelegerea e omeneasca.)

S-a imprietenit transcendental cu astrii, animalele, pomii.
Spinteca cercurile de hirtie poleite: notiunile, si scruteaza cu vorba iconoclasta, miezul lor (al notiunilor rostite cu suficienta de fiecare ins, in fiecare clipa: planeta, infuzoriu etc.)
Fuge alaturi de roibul subiect, divagind prin arena frazelor, nu fiindca n-ar putea sa-l incalece deodata, ci fiindca arta de a fugi, in tempo, alaturi de armasar, e mai mare decit aceea de a-l incaleca.
Jubileaza, cind smulge legii gravitatiei cerebrale, un «salto mortale» al sensului.
Fiindca sufletul ii e un mixtum compozitum de melancolie naiva, iubire si instinct omenesc, si l-a imbracat in clasicul combinezon multicolor, cu soare zugravit pe spate.

*

Am scris totul, silit, ocolit, cautat, melancolizat... (adaugati caracterizarile pe care le vreti) pentru ca o prejudecata m-a impiedicat sa scriu simplu:
Jacques G. Costin, in literatura, e clown descendent din Commedia dell’ arte cu opera poem filosofic: clownesca, hors linie“ (Facla, 7 iulie 1930).
Aceasta temeinic argumentata asezare in rama unei stime superioare fusese precedata de anuntul deciziei scriitorului de a-si aduna in volum productia risipita nonsalant.

Informatia preciza ca e vorba de „o culegere din schitele sale, de un humor grotesc, atit de particular domniei sale“. In ciuda comunicatelor categorice, lucrurile vor mai tergiversa. Pe 9 februarie 1931, Facla prevenea publicul: „d. Jacques G. Costin, a carui iscalitura a ilustrat multa vreme gazetaria romaneasca si care de citiva ani s-a retransat in paginile Contimporanului a facut gestul intirziat de a grupa in volum...“ Peste o luna, parea iminenta iesirea cartii de sub teascurile editurii („Nationala“ S. Ciornei), eveniment salutat cu salve entuziaste de catre tinarul critic Lucian Boz (Facla, 29 martie). La 3 aprilie, in foiletonul Adevarului, se inaugura seria analizelor mai aplicate, de catre F. Aderca, preocupat sa descifreze oarecari filiatii. Acrobatiile pe acoperis se intituleaza consideratiile sale si trimit la Urmuz, „intemeietorul dinastiei“ de creatori inimitabili („acrobatia nu se mosteneste iar imitata, ca din farsa si artisticeste, nu mai are nici o valoare“) in limitele unui gen greu de definit: „...daca s-a putut falsifica si frauda cu poema (versuri libere, versuri albe, poeme in proza etc.), cu romanul (romanul istoric, romanul biografic, romanul romantat, romanul in scrisori, romanul in amintiri, roman – ziar intim, ziar de tren, de bord, de avion etc.) nu-si poate nimeni ingadui astfel de libertati cu noul gen. El cere in primul rind o desavirsita renuntare la ceea ce se numeste sentiment si o buna parte a productiei se afla in faza primara, a sabotarii si ridiculizarii lui prin seriozitate exagerata si cinism“. Izbuteste cu adevarat numai cine a dobindit pe incetul „siguranta ratiunii“, ca sa poata „lucra – insista Aderca – intr-o clipa de veselie spontana, pe marginea unui burlan de pe coperisul unui zgirie-nor, cu trupul intregei lor intelectualitati. Faptul ca nu se prabusesc dovedeste ca geometria in spatiu, cu toate calculele anexe, nu mai sint discipline exterioare ci insasi substanta cerebrala“.

Nutrita de exigentele maximei luciditati, creatia lui Costin exclude afilierea fortata si demonstreaza ca „nu se poate dansa original pe sirma si cu umbrela altuia“. Atunci, ce-i este propriu? „Un sarcasm – vine raspunsul – de o logica extrema in care imbinarea (logica+satira) e atit de stricta incit te miri ca traiesti intr-un univers atit de fistichiu si de amuzant si pe care nu-l vezi numai din pricina sentimentelor si literaturii sociale care au fost puse, din frageda-ti tinerete, sa te deformeze“. Despre ciclul Incercari pentru reabilitarea moralitatii in fabulele regretatului Lafontaine se formuleaza o definitie cu putere de iradiere asupra restului volumului: „puternice laxative cerebrale pentru banalitatile pe care le purtam cu ifos inveterat“. Si, in concluzie: „Humorul autorului se ridica adesea pina la fantasticul pur, dar se simte mult mai bine cind minuieste sulita sarcastica si se leagana pe Rosinanta unui stil de o solemnitate literara demna de Academie. Morile de vint care se ofera sarcasmului sint nenumarate“.
La scurte intervale, vor pronunta verdicte, in substanta deopotriva de favorabile, critici care nu au sustinut, neaparat, libertatile conceptuale si aplicatiile practice ale avangardei: Vladimir Streinu (Excelsior, 4 aprilie), Perpessicius (Cuvintul, 19 aprilie). Ambii aduc in discutie reperele livresti ale inspiratiei lui Costin, declarate prob de scriitor din capul locului: Jules Renard, Jules Laforgue. Felul acesta de a relua, de a retopi teme, de a inova en marge des vieux livres il pot face extrem de interesant pe Jacques G. Costin in optica postmodernistilor.

Cu tot succesul inregistrat, autorul Exercitiilor n-a perseverat in consolidarea carierei literare ce i se aratase atit de promitatoare. Disparitia, in 1932, a Contimporanului pare a-i fi diminuat dispozitia creatoare. Va fi mai exercitat un anume manageriat in legatura cu diverse manifestari aflate inca pe linia de conduita a fostei reviste. Faptul e confirmat de o scrisoare catre F. Aderca, din 27 ian. 1932, cu rugamintea de a da atentie Expozitiei de grup Arta Noua, recent vernisata: „Tu esti bun si ai transpirat mult pentru cauzele mari“ (Arhiva Aderca, BAR, S. 31/DCCCXIV). Va veni, apoi, vremea crunta a prigoanei rasiale, care l-a costat enorm, pierzindu-si fratele in rebeliunea legionara din 1941. Spectrul teroarei l-a impins sa recurga la protectia emigrarii, asemeni lui Marcel Iancu, de ani buni cumnat al sau, prin casatoria cu sora fratilor Goldschlager, la finele anilor ’20. S-a reintors, dupa incheierea razboiului, insa nu si-a mai gasit temeiurile de altadata. Citeva pagini de text original incredintate Revistei Fundatiilor Regale au trecut fara urme. S-a dedicat traducerilor pentru a avea din ce trai pina cind, haituit de politia politica, a apucat definitiv drumul Parisului. Acolo, la 22 decembrie 1971 incheia toate socotelile cu lumea noastra. Intr-un cald necrolog, asternut sub impresia imediata a pierderii suferite, Poupard-Lieussou, presedintele in exercitiu al Asociatiei ce se ocupa de studierea miscarii Dada si a Suprarealismului, evidentiaza ca, pina la capat, Costin ramasese fidel avangardei. Indica si titluri de lucrari inedite ramase prin sertarele sale, chiar manuscrisul unui roman finisat. Vor iesi la iveala vreodata sa imbogateasca mostenirea scriitorului?

 
 
 
Cele mai citite articole
Victoria decenţei şi a bunului-simţ
BIFURCAŢII. Învingătorul nu ia tot
Votul ca reacţie
România inimaginabilă
Sete de vot
Cele mai comentate articole
Victoria decenţei şi a bunului-simţ
BIFURCAŢII. Învingătorul nu ia tot
Votul ca reacţie
„Dostoievski văzut de contemporanii săi“
Poveste savuroasă, lectură febrilă. Postfaţă la „Tandem“
Cele mai recente comentarii
Cu rama pe dos a lui a..mis !
Dostoievski si discutiile de salon
Să cunoastem arta din albume
si "frunzaritul" devine o problema....
Aceluiaşi
 
Parteneri observator cultural
Suvenir de Bucuresti, editia de iarna