Un protest şi-o reverenţă

Autor: UN Cristian | Categoria: Actualitate | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Nu mică mi-a fost mirarea cînd, după ce toate formalităţile au fost făcute (plata standului şi lista lansărilor), am fost înştiinţaţi, telefonic ce-i drept, că una dintre cărţile care urmau să fie lansate la Gaudeamus nu putea să apară pe programul oficial (tipărit, stimabile!), pentru că organizatorii nu încurajează (citat exact) „subcultura“. Era vorba despre romanul Morţii Mă-tii, al subsemnatului. Ce-i drept, cu titlul am avut rezerve şi în diferite încercări de a publica prin diverse case editoriale respectabile, dar nu m-aş fi gîndit că, doar citit de pe o foaie, termenul de subcultură poate căpăta o rezonanţă aparte. Mai ales pentru cineva care ştie ce-nseamnă undergroundul. Prin urmare, am sistat lansarea, nedorind deloc să aprind fitilul unui eventual război şi calculînd cumva că e mai profitabil să joc în runda asta cartea grevei japoneze şi să ies din ring. Fără pumni, fără încrucişări de mănuşi, fără box cu umbra.

Cu riscul ca Editura Casa de Pariuri literare să primească interdicţie la viitorul Gaudeamus, îmi menţin poziţia: nu pot înţelege cine alege bobul de neghină, cum de Fuck tense, debutul lui Bogdan Lipcanu, apare ca F... tense în program, după cum nu pot accepta ca MM (ca să nu oripilăm, apărutMorţii Mă-..., în acelaşi program oficial, de ce nu M... Mă-tii?) să fie etichetat „subcultură“ (cine face aceste etichetări ar trebui să interzică şi Pizdeţul sau Băgăul, probabil încă de găsit la vînzare... dacă nu şi-au epuizat tirajele). Prin urmare, singurul protest valid a fost să nu includ autorii în problema editorului şi să port pe braţul drept o banderolă pe care se putea citi: CENZURAT GAUDEAMUS 2010.

Şi cum protestele nu fac doi bani fără un gest compensator, pe 19 noiembrie, Casa de Pariuri literare a făcut reverenţa pe care şi-a putut-o permite. Pe durata lansăriiAerului cu diamante, standul editurii a fost închis, curioşii putînd citi că „Sîntem la Aer cu diamante“. Ştiu, sîntem în aer, plutim, avem o problemă (nu e o problemă socială), dar e problema noastră. Iubim cărţile care ne amintesc de ceva. De prietenie, de curaj, de orice nu are tangenţă cu formalismul şi cu „neputinţa“. Iubim cărţile care ne transmit ceva. O atitudine, o prietenie. Sigur că fotografiile pe care le-am făcut cu standul închis, purtînd pe el mesajul „plecării în deplasare“, erau demonstrative. Dar o demonstraţie de cît ştim să ţinem la o carte. Ce altceva ne-ar fi făcut pe noi, editură de doi bani speranţă, să lăsăm baltă prăvălia pentru a face o reverenţă? Vă spun tot eu, NIMIC. Nici măcar interdicţiile, nici chiar cenzura şi pudibonderia de neînţeles.