OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Florin Lăzărescu a debutat acum nouă ani cu un volum de proză scurtă, Cuiburi de vîsc (Editura Outopos, Iaşi), care însă nu a circulat în afara unui cerc restrîns de cunoscuţi ai autorului. Reeditate în 2003 în format electronic la Editura Liternet, cu un titlu mult mai inspirat, Şase moduri de a-ţi aminti un cal sau şase povestiri, prozele de început ale lui Florin Lăzărescu şi-au continuat existenţa discretă, în underground, necomentate, menţionate doar protocolar în cronicile destinate volumelor ulterioare – poate chiar puse şi mai mult în umbră de acestea. Romanele Ce se ştie despre ursul panda (2003) şi Trimisul nostru special (2005) au atras atenţia asupra unui prozator dotat cu o anumită virtuozitate, capabil să acceseze şi registrul prozei ludice, ironice şi intertextuale, şi registrul „minimalist“, cotidianist, şi pe acela al unei proze fantasmatice, structurate de întortocheate scenarii metafizice. În aceste două romane însă, dincolo de sofisticarea narativă, esenţială este plăcerea de a povesti, pe care autorul nu şi-o reprimă nici un moment. O sumedenie de poveşti şi de „povestaşi“ se aglomerează aici; simplificînd, s-ar zice că romanul creşte de fapt din acumularea mai multor povestiri.

 

Florin LĂZĂRESCU,  Lampa cu căciulă. Povestiri, Editura Polirom, Colecţia „Ego Proză“, Iaşi, 2009, 240 p.

 

Înainte de orice, Florin Lăzărescu este un „povestitor“. Chiar şi în roman, unde apetitul de a istorisi întîmplări cît mai numeroase, mai variate şi într-un ritm cît mai alert îl împiedică pe alocuri să dea un mai pregnant contur personajelor sau să organizeze centripet episoadele narative. În Ce se ştie despre ursul panda şi în Trimisul nostru special (două dintre cele mai frumoase cărţi scrise de prozatorii afirmaţi în ultimul deceniu) personajele nu sînt deloc banale, dimpotrivă – au destine atipice. Cu toate acestea, există ceva care nu le dă voie să devină cu adevărat memorabile: nu au suficientă „carnaţie“, psihologia lor nu are destulă adîncime. La fel, naraţiunea are complexitate, remarcabilă anvergură simbolică, dar „ceva“ îi lipseşte, e atent construită, dar nu e şi îndeajuns de rotundă, de închegată; se dezvoltă (centrifug) pe foarte multe planuri, aglomerează foarte multe poveşti, pe care însă nu-şi poate permite să le lase să se desfăşoare tacticos. E un viciu de compoziţie născut din dorinţa lăudabilă a autorului de a cuprinde dintr-o dată cît mai multe obiecte în raza privirii sale avide. În fond, e o mică problemă de reglaj, a cărei rezolvare necesită o simplă schimbare de ritm: autorul n-ar avea de făcut decît să îngăduie din timp în timp privirii să se odihnească în trecerea de la un obiect la altul, de la o imagine la alta, să lase „filmul“ să se construiască/să se deruleze firesc, în cadre mai lungi, fără să grăbească succesiunea numeroaselor secvenţe. La o adică, să spună mai puţine poveşti, tocmai pentru a avea vreme să le istorisească mai pe larg.

 

Proaspăt apărutul volum de povestiri, Lampa cu căciulă, mă face să cred că autorul a intuit oportunitatea acestei modificări de ritm. Întoarcerea sa la specia povestirii, după două romane, are cu siguranţă un tîlc. Florin Lăzărescu revine la nişte teme ale sale mai vechi, din necesitatea de a recupera universul din Cuiburi de vîsc şi/sau Şase moduri de a-ţi aminti un cal, univers ficţional de care e în continuare ataşat şi pentru că a topit în el ceva din propria-i biografie, dar şi pentru că reprezintă o experienţă literară formatoare („întemeietoare“). Aici, pe teritoriul configurat de povestirile de acum cîţiva ani, ca şi de povestirile scrise recent, scriitorul se simte la el acasă. Lampa cu căciulă restaurează deopotrivă o copilărie petrecută sub semnul Poveştii şi începuturile literare ale autorului. Mulţi scriitori încearcă să-şi facă uitate începuturile literare, în care nu se mai recunosc. Nu şi Florin Lăzărescu, deşi multe s-au schimbat între timp în scrisul său. Văd în acest refuz al ruperii de perioada romantică a debutului, în acest refuz al ocultării originilor, obstinaţia de a fi coerent cu sine şi totodată intuiţia că acolo, în obsesiile primului volum, zac latent sugestii preţioase pentru cărţile ce vor urma, teme, nuclee epice şi simbolice de valorificat. De altfel, nu întîmplător publică Florin Lăzărescu acest volum de povestiri acum, înainte de a-şi încheia romanul la care, cum am înţeles din interviuri, lucrează.

 

Prozele din Lampa cu căciulă sînt, evident, importante prin ele însele, dar şi pentru faptul că anunţă, cred, o schimbare în scrisul lui Florin Lăzărescu. Citind acest volum, ceva îmi spune că viitorul roman al autorului va aduce nişte elemente în plus în raport cu Ce se ştie despre ursul panda şi Trimisul nostru special: o elaborare mai acribioasă, o compoziţie mai echilibrată şi, ca să zic aşa, mai multă „răbdare“ a naraţiunii care nu va mai aglutina, excesiv de năvalnic, întîmplări, situaţii, personaje, ci îşi va permite luxul de a zăbovi asupra lor, adîncind psihologiile, imprimînd un caracter dramatic (în sens de teatru) secvenţelor epice. Ceea ce se şi întîmplă, deja, în textele volumului de faţă. Disponibilitatea pentru acest tip de proză cu o mai densă consistenţă realistă (direct proporţională cu un apetit parodic scăzut) autorul o avea, de fapt, mai de mult. Dovadă un text din Şase moduri de a-ţi aminti un cal reluat fără modificări (în afară de titlu) în volumul de curînd apărut: e vorba despre Poveste de Duminică, devenită acum Lampa cu căciulă – una dintre piesele de rezistenţă ale cărţii, povestire care, se ştie, a stat la baza unui (pe bună dreptate) foarte premiat scurtmetraj regizat de Radu Jude după un scenariu scris de Florin Lăzărescu.

 

Lampa cu căciulă (povestirea care dă titlul volumului) este „filmul“ unei obositoare „expediţii“, pe drumuri cu hîrtoape, prin ploaie şi noroi: doi oameni necăjiţi, tată şi fiu, se trezesc cu noaptea-n cap, într-o duminică, pe o vreme infernală, ca să ducă la reparat, „la oraş“, un televizor rablagit căruia i se arde mereu „lampa cu căciulă“; cînd se întorc acasă la sfîrşitul zilei, tot pe întuneric, şi repun aparatul în funcţiune, mai au timp „să prindă ultimele acorduri ale imnului difuzat la finele programului“, încîntaţi ca de o minune. Textul e impecabil construit, cu simetrii de efect, bine controlate, cu sugestii psihologice de fineţe, cu dialoguri de o verosimilitate fără cusur, cu pasaje descriptive minimale în care însă fiecare detaliu e puternic şi e la locul său. Un drum de la sat la oraş, undeva, în România anilor ’80, o casă prin tavanul căreia pătrunde ploaia, un televizor defect, un băiat întristat că nu mai poate vedea Teleenciclopedia, un tată cumsecade, un depanator cu clientelă – acesta e decorul, acesea sînt „evenimentele“, aceştia sînt „eroii“; dar din atît de puţin creşte, revelatoare, imaginea unei întregi lumi.

 

Autonome, cele zece povestiri din Lampa cu căciulă încheagă totuşi un univers ficţional coerent. Textele sînt legate între ele nu doar prin teme şi prin subiecte, ci şi graţie unei perspective narative comune. Un narator pe cît de lucid, pe atît de nostalgic, strînge laolaltă firele unor amintiri din copilărie – o copilărie bîntuită de poveşti, petrecută într-un sat oarecare (în anii ’80, deducem din diferitele amănunte de „decor“ integrate abil în povestire). Adesea, perspectiva maturului se efasează strategic, pentru a face loc perspectivei copilului, a cărui privire – proaspătă – pătrunde dincolo de suprafaţa banală a lucrurilor. Deloc idilică, imaginea satului nu e totuşi dezvrăjită. Satul din Lampa cu căciulă, desenat în tuşe puternice, realiste, nu e un spaţiu al miracolelor, dar e un loc al Poveştii şi al unei credinţe încă vii, nefalsificate de viaţa modernă. Personajele din aceste povestiri au o extraordinară capacitate de a se mira („Mare minune! Om bătrîn şi nu-nţeleg! Pui radioul în priză, iaca muzica. Pui televizorul, vezi oameni. Pui reşoul, se-ncălzeşte“) sau de a vorbi zilnic, în gînd sau în faţa unei icoane, cu Dumnezeu. Întîmplările lor nu sînt, în sine, extraordinare (un drum la oraş, la bîlci, într-o zi de sărbătoare; o oprire, pentru un pahar de rom, la bufetul satului; proiecţia unui film nou la şcoala sătească; mici bîrfe, mici necazuri într-o zi oarecare de lucru; şi altele de felul acesta), dar dincolo de banalitatea cotidiană se întrevede întotdeauna ceva nedefinit care, punînd altfel în lumină „evenimentele“, le dă relief şi semnificaţie. Discrete simboluri thanatice (calul e o imagine obsedantă şi aici, ca şi în vechiul volum de povestiri) sau intuiţii ale sacrului creează breşe în naraţiunea banalului cotidian.