OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Il respect pe Mircea Martin. Mi se pare un model de distinctie si de spirit critic exercitat fara aere despotice, cu gust si fermitate. Asa ar trebui sa fie majoritatea criticilor, asa sint din ce in ce mai putini, din pacate. Alta discutie, alt decor. Mi se pare, de asemenea, remarcabil faptul ca reusea – prin prestigiu personal sau printr-un serviciu de PR impecabil sau, cel mai plauzibil, prin amindoua – sa umple pina la refuz salile la celebrele Conferinte Cuvantul, indiferent care era tema aleasa.

Nu-i reprosez nimic distinsului profesor, e un merit al dinsului si al echipei pe care o conducea, merit pe care tin sa-l subliniez pentru a semnala, de fapt, o chestiune de mentalitate cu care, personal, nu ma pot impaca. Si poate pentru ca in acest text e vorba de „noile“ Conferinte Cuvantul, ar fi trebuit sa aleg un alt exemplu. Exista destule, as fi avut de unde alege, insa din comoditate si pentru o clarificare suplimentara a situatiei, l-am ales pe acesta.

Conferinta Cuvantul intitulata „Despre batrinete“, prima dintre manifestarile de gen in noua formula redactionala la care asist (din motive obiective), a fost o dezamagire. Sala era aproape goala: nu mai mult de 25 de oameni, tineri si foarte tineri, au venit la Muzeul Antipa sa asculte doua prelegeri despre batrinete. O dupa-masa intr-o zi obisnuita de lucru, prima dintr-un sir lung de experiente caniculare tot mai greu de suportat. Context nefavorabil, sa zicem. Oricare ar fi jocurile, mastile, interesele, micile gasti, certurile si tot magiunul gretos in care se balaceste cu incintare lumea intelectuala romaneasca, mi se pare revoltator ca la o conferinta cu o tema interesanta, sustinuta de doua nume mari – Livius Ciocarlie si Vasile Dem. Zamfirescu – sa vina o mina de oameni. Luam in calcul toate chestiunile obiective, si tot e alarmant. N-am vazut nici o figura publica, nici un ziarist, nici un scriitor caruia sa-i string mina si sa-l felicit ca a batut atita drum doar ca sa asculte doi oameni destepti vorbind despre batrinete. Sa fie publicul romanesc – neobisnuit cu astfel de conferinte, insa pe drumul cel bun catre deschiderea apetitului – atit de vrajit de aura amfitrionului, fie el Mircea Martin, Nicolae Manolescu sau H.-R. Patapievici, incit sa vina la evenimente care poarta exclusiv girul lor (sau al altora)?

Nu, nu fac nici o aluzie la nici un grup de influenta, de boieri ai mintii sau cum li s-a mai spus. Ma intreb doar, retoric si naiv, poate, daca nu cumva tema sau invitatii ar trebui sa conditioneze prezenta in sala a unei audiente satisfacatoare mai mult decit organizatorii. E bine ca mergem la marci inregistrate si verificate, dar e trist ca avem nevoie in permanenta de girofaruri ca sa ne vedem virful bocancilor. Poate ca a fost o zi proasta, o tema angoasanta, un loc ciudat si o mediatizare insuficienta (o echipa a TVR Cultural a zabovit 5 minute, curtindu-l pe Vasile Dem. Zamfirescu, apoi a disparut in ceata). Sau poate ca ar trebui sa invatam, in sfirsit, dupa aproape doua decenii de libertate, ca citim carti, nu autori, ca citim ziare, nu ziarele prietenilor/dusmanilor, ca ascultam un concert, nu concertul-sustinut-de-omul lui X, ca mergem la conferinte sa ascultam niste pareri, nu sa zimbim gazdelor si sa facem act de prezenta.

Aproape ca nu mai conteaza, in acest context, cum a fost conferinta respectiva. Ea s-a desfasurat intr-o oarecare tensiune, amestecata cu jena. Discutiile care i-au urmat au fost, de fapt, substanta conferintei. Oamenii au pus intrebari, invitatii – stinjeniti de audienta infima, dar suficient de discreti incit sa dea vina pe tineretea lor – au raspuns cu destul entuziasm, atmosfera s-a mai decrispat. Livius Ciocarlie a citit un fragment de proza, in fond, in care intentiona sa se dezica de batrinete (pentru care, o stim si din cartile sale, are o adevarata vocatie), dupa ce, la inceput, a exclamat cuceritor – si banuiesc eu – si impaciuitor: „n-am vazut niciodata o audienta mai uimitoare!“. Mina de oameni a fost prinsa de „povestea“ lui despre batrinete – parti egale de istorie de familie, aforisme, discurs livresc (aici, in sensul ca trece efectiv tema batrinetii prin istoria literaturii) in stilul binecunoscut, plus o sprinteneala cu virtuti sintetice pe care n-o banuiam la un „discret“ ca el.

Desi ma asteptam la altceva, recunosc ca a fost o surpriza placuta si contrarianta, in acelasi timp: desi e un timid, un solitar, cu „vocatia batrinetii“ la purtator, scriitorul mi s-a parut intr-o forma de zile mari, toutes proportions gardées pentru tipul uman mai sus-mentionat. Mi s-a parut un vorbitor minunat, subtil, spontan si inteligent, fara accese de verbiaj, cum vezi pe toate scenele azi, iar cea literara nu face, evident, exceptie. Fara sa propuna o defintie a batrinetii – dintr-o incapacitate constitutiva de a formula definitii –, autorul Clopotului scufundat prinde esenta in doua vorbe: „E batrin cine e vazut de cineva ca batrin“. Uneori, lectura se incarca de poezie si vocea calda a scriitorului are ceva sententios, dar nu batrin: „Nici persoane batrine nu prea mai exista, au aderat la virsta a treia“. Si continua, dind exemplul caselor de batrini din Luxemburg, pe care-l cunoaste bine: „Batrinetea trebuie claustrata in inchisori de lux“. Contraexemplul romanesc e implicit.

incurcat de gravitatea temei, Vasile Dem. Zamfirescu a dat impresia ca improvizeaza, lejer, la fel de contrariat de media de virsta a publicului ca si antevorbitorul, declarind de la bun inceput ca batrinetea tine de „momentele sumbre ale existentei“ pe care el a incercat sa le evite intreaga viata prin preocuparea pentru filozofie (in perioada in care a stat in preajma lui Constantin Noica), apoi pentru psihanaliza. Lumea rarefiata a spiritului – ne-a marturisit celebrul psihanalist – l-a tinut departe de batrinete, intr-o „tinerete fara batrinete“, mai ales ca psihanaliza, ca metoda, l-a obligat mereu sa „joace roluri de oameni tineri“. „imbatrinirea incepe atunci cind individul inceteaza sa se mai dezvolte“, asa suna concluzia lui Vasile Dem. Zamfirescu, pe care o subliniaza indicind ca „simptom“ al imbatrinirii lipsa de apetit sexual la oameni foarte tineri (si o marturisire personala, cum ca, daca in tinerete alegea cantitatea, acum alege calitatea „placerii“). Livius Ciocarlie a adaugat in timpul discutiilor o nuanta esentiala: „energia erotica, nu sexuala (s.m.) pe care o folosim peste tot scade la batrinete“.

Vasile Dem. Zamfirescu identifica punctual o serie de caracteristici clinice ale batrinetii: pierdere de vitalitate, de utilitate sociala, pierdere psihica, toate acestea conducind la un pronuntat sentiment de inferioritate. Pentru ca, in acest caz, compensarile directe sint foarte slabe, apar asa-numitele „pseudocompensari“, cum e resentimentul, de pilda, „un fel de otrava psihica“, cum recunoaste Vasile Dem. Zamfirescu.
Cine a fost in sala stie ca aceasta n-a fost cea mai buna conferinta posibila, si nu din vina celor doi conferentiari: tema a fost ingrata, vremea de afara la limita angoasei. A fost o varianta rezonabila, care merita, pina la urma, mai mult decit o sala goala, sprincene ridicate a indoiala sau indiferenta suficienta a intelectualilor care par a sti totul din virful patului de acasa. Macar, sa zicem, o prezumtie de... calitate. Eu voi continua sa ma duc la conferinte, dezbateri, lansari in functie de valoarea vorbitorilor si a evenimentelor. Dumneavoastra sinteti liberi sa faceti ce doriti...