OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Propaganda e un lucru rudimentar, fiule: iei o minciună grosolană, o repeţi de multe ori, şi astfel ea poate deveni un adevăr.

G.B. Shaw, Sfînta Ioana

Am fost surprinsă şi întristată citind, în prestigioasa dvs publicaţie, „Prefaţa“ lui Radu Ioanid (şi „Ghid pentru cititorul de cursă lungă“ de Dorin Tudoran), ce urmează să apară în volumul Eu, fiul lor de Dorin Tudoran. Coroborate, aceste texte contestă statutul de disident al fratelui meu, Mihai Botez, în absenţa oricărei demonstraţii, fără argumente solide, prin simple afirmaţii ori insinuări.

Încercarea de întinare a memoriei lui Mihai Botez se face prin vocea Securităţii: declaraţii redactate de ofiţerul/ ofiţerii de Securitate, care îl tracasau în permanenţă, încă din primavara 1979, cînd s-a citit la Europa Liberă prima sa scrisoare.

Mi se pare cu atît mai dureros acest lucru, cu cît fratele meu, dispărut dintre noi acum 15 ani, nu mai are cum să contracareze vocea Securităţii, dînd propria sa versiune. Nu putem auzi nici mărturia lui Vlad Georgescu, directorul Europei Libere şi prietenul cu care Mihai Botez a corespondat, timp de peste 8 ani, pentru că şi el a murit la 51 de ani, în 1988. Lui Vlad Georgescu i-a trimis Mihai Botez din ţară, pe canale diplomatice, scrisorile de protest, ale lui şi ale altora. Difuzarea lor pe postul de radio Europa Liberă a salvat vieţi şi a ridicat moralul unei ţări lipsite de speranţă.

Oricine a avut de-a face oricît de puţin cu dosarele Securităţii îşi va da seama că declaraţiile incriminate, redactate de ofiţeri de Securitate, nu sînt olografe, nu au semnătura lui Mihai Botez, nu sînt rodul unui angajament. Adam Michnik atrăsese atenţia că dosarele de Securitate dau doar versiunea Securităţii. Numele fratelui meu era trecut pe „notă“ de ofiţeri, doar după ce fratele meu era anchetat. Era convocat de fiecare dată cînd se difuza la Europa Liberă ceva care ar fi putut fi transmis de el: scrisorile lui Dorin Tudoran au fost şi ele transmise de Mihai Botez, prin diplomaţi străini, postului Europa Liberă.

În „Prefaţa“ la Scrisori către Vlad Georgescu (EFCR, 2003), Nicolae Manolescu povesteşte cum se petrecea acest lucru: „Prin mine, Mihai Botez i-a cunoscut personal pe Dorin Tudoran şi pe Bujor Nedelcovici. […]

Iată dezvăluite aici motivele pentru care fratele meu, Mihai Botez, frecventa recepţiile şi reuniunile diplomaţilor străini. Prin unii dintre ei ajungeau scrisorile de protest din ţară la postul de radio Europa Liberă. Toate speculaţiile lui Radu Ioanid, de la care aveam motive să aştept oarecare rigoare ştiinţifică, omit să menţioneze că Mihai Botez era cel mai important corespondent din ţară al postului de radio mult ascultat, Europa Liberă. Este cu atît mai supărător să descopăr în presă, într-o carte aflată sub tipar, aceste declaraţii atribuite fratelui meu, cu cît, din ce am putut vedea pînă acum în facsimilul publicat în revista 22, nici conţinutul, nici stilul declaraţiei bătute la maşină şi nesemnate nu seamănă în nici un fel nici cu limbajul fratelui meu, nici cu felul lui de a fi. Să transformi nişte note de filaj sau de ascultare între ofiţeri de Securitate, cu limbajul lor grosolan şi agramat, în documente acuzatoare date de fratele meu, înseamnă să fii de totală rea credinţă.

În Scrisori către Vlad Georgescu s-a descoperit un fals, acum dovedit… Falsul semnalat deja, din scrisoarea datată 25. I. 1985, a fost remarcat imediat de Vlad Georgescu. Nu atît conţinutul dubios, dar mai întîi mitocănia stilului i-au atras atentia lui Vlad Georgescu. Mihai Botez n-ar fi spus niciodată „fă şi tu un sacrificiu şi sună-mă la telefon“, nici „am reflexe încete şi pînă să ridic garda, ca la box“, toate adăugîndu-se la lipsa codului convenit pentru a avea siguranţa provenienţei scrisorii (plastografia însă fiind destul de reuşită, la prima vedere).

Nu ştiu unde se afla în acel timp Radu Ioanid, nici ce făcea, nici dacă s-a întîlnit cu fratele meu, Mihai Botez, în acei ani cînd, dacă mergea la un concert la Ateneu, în jurul lui şi al Marianei Celac se făcea gol. Din prudenţă, pentru a nu-şi atrage neplăceri din partea Securităţii, mulţi se fereau să fie văzuţi alături de el. Toţi cei ce l-au cunoscut pe Mihai Botez pot certifica însă că şi prin stil, şi prin modul de gîndire, aceste declaraţii nu îi aparţin.

Trebuie să recunosc că Ordinul 001604, din 31 martie 1982 – aflat în arhiva SRI, fond D, dosar 10947, pp. 138-139, care precizează că „în scopul neutralizării acţiunilor sale legate de postul de radio Europa Liberă se acţionează pentru compromiterea lui Mihai Botez, prin acreditarea ideii că acesta este informatorul organelor de Securitate, sens în care i se va aproba cererea de a efectua o călătorie turistică în SUA. Se vor lua măsuri ca această versiune «să fie răspîndită în Occident, în rîndurile emigraţiei române, prin rezidenţele de spionaj românesc»“ –, a avut urmări vizibile.

Aştept apariţia cărţii lui Dorin Tudoran şi primirea de la CNSAS a celor 15 „informări“, ca să pot obţine o expertiză profesionistă, dar pentru cine a citit corespondenţa cu Vlad Georgescu sau pentru cine l-a întîlnit este clar că Mihai Botez nu ar fi spus niciodată „dl x mi-a adus salutări de la…“, „am fost invitat să vizionăm un film şi să ciocnim un pahar“, „am înţeles că intenţionează să-şi trimită de acasă soţia şi copilul spre a-i apăra şi că s-a înarmat cu topoare spre a rezista asaltului răufăcătorilor eventuali“. Fratele meu era un om paşnic şi cu simţul umorului, nu ar fi scris ceva aşa de ridicol, lăsînd la o parte reproşul grosolan în genul de formulare „mi-a promis că mă mai cheamă la telefon, dar nu a facut-o etc.“ Cît despre ziaristul străin, Mihai Botez a fost mutat la Tulcea, ca să fie departe de jurnalişti şi de interviurile pe care le-ar fi putut da…

În legătură cu „declaraţia americanului Charles A. Vanik“, i-aş atrage atenţia domnului Radu Ioanid că, în America, minciuna se pedepseşte. Este una dintre marile virtuţi americane, acest cult al sincerităţii, evident cu limitele lui în practică, dar pornind de la nevoia de adevăr şi dreptate. Nici un om politic serios nu afirmă la cafenea şi în particular către „autorul acestor rînduri“ acuzaţii grave despre un ambasador în funcţie, mai ales atunci cînd oficialitaţi de primă mărime păstrează respectul cuvenit omului şi funcţiei. Dar, oricum, Charles A. Vanik nu mai trăieşte ca să putem afla adevărul lui…

După ce a fost indignat de alăturarea lui Mihai Botez – dintr-un text publicat în România literară (Tudorel Urian) şi Lettre Internationale (N. Manolescu), compararea deci a lui Mihai Botez cu Adam Michnik –, Radu Ioanid va cita părerile, desigur mult mai autorizate în ochii domniei sale, ale lui Ioan T. Morar, observînd că Mihai Botez, „ca şi Silviu Brucan, pare să fi fost o sursă DSS, care nu a semnat un angajament, dar a dat informaţii «în clar»“. Asta fiind, desigur, o supoziţie a lui Radu Ioanid şi I. T. Morar. Unul dintre procedeele de denigrare este şi cel al alăturării unor nume care n-au nimic în comun, lăsînd impresia că, iată, toţi sîntem la fel, nu există deosebiri între noi, toţi, pînă la urmă, sînt turnători, noi nu sîntem proşti să credem chiar că există şi oameni cinstiţi şi care pot suferi pentru ideile lor. Formula „pare să fi fost un produs de lux al DSS“ apare în textul lui Radu Ioanid de 7 ori, repetat sau sugerat în diferite variante, tot fără nici o acoperire, text pus ba pe seama lui Ioan T. Morar, ba pe cea a unui înalt reprezentant al SRI, ba insinuîndu-se că un politician american, mort acum, ar fi pus la îndoială calitatea de disident a lui Mihai Botez, tot cu formula lui I. T. Morar: „Să nu ne creadă proşti“.

Apoi, cu aceeaşi logică, „nu sîntem proşti, nu înghiţim gogoşi“, Ioan T. Morar spune că firma Future Impact este „inexistentă în anuarele americane“ şi că „la Universitatea Stanford Mihai Botez a avut o carieră fictivă“. Îi voi răspunde că Mihai Botez a lucrat la Hoover Institution, reputat centru de cercetare al Universităţii Stanford, şi voi pune la dispoziţia redacţiei, ca o reparaţie morală faţă de memoria lui Mihai Botez, un text scris de Robert Conquest – nume de care desigur I. T. Morar n-a auzit, dar poate domnul Ioanid, care e istoric, da. Scrisoarea face referire la perioada petrecută de Mihai Botez la Hoover, are sigla instituţiei şi este semnată de Robert Conquest.

Cît despre firma Future Impact, pot pune oricînd la dispoziţie caseta video a unui interviu luat de Vartan Arachelian la sediul firmei din Santa Barbara, în care se vorbeşte de succesele în cariera de reputat consultant economic, pe care fratele meu şi-o construise în America, şi de metode de redresare economică, fireşte, profesiunea lui Mihai Botez (v. şi Scrisori către Vlad Georgescu, „Postfaţă“, EFCR, 2003).

Despre reputaţia lui Mihai Botez în SUA stau mărturie primirea, de la Bill Clinton, în 1990, a titlului de cetăţean de onoare al oraşului Monticello, pe cînd Bill Clinton era guvernator al Statului Arkansas, sau corespondenţa cu mari personalităţi americane, oameni pe care-i cunoscuse în cele două stagii petrecute la prestigiosul „Woodrow Wilson“ şi cu care devenise apoi prieten. În prefaţa ediţiei româneşti la cartea Intelectualii din Europa de Est, Mihai Botez le mulţumeşte colegilor de la Centrul Internaţional „Woodrow Wilson“, Smithsonian, Washington D.C., şi în special directorilor J. Billington şi P. Guifford, ca şi prietenilor J. Lampie, M. Latinsky, E. Hanleiss şi A. Smolar, colegilor de la Institutul Hoover, lui Robert Conquest, ca şi iluştrilor colegi Milton Friedman, K. Arrow, E.S. Hook, E. Teller, I. Seymour-Lipset, G. Shultz, E. Meese 3rd, R.F. Staar, C. Gani etc. Studiul a fost elaborat şi definitivat în 1988, în stagiile de cercetare din Washington D.C. şi Stanford (Hoover).

În următoarea frază, Radu Ioanid face referire la părerea lui Mircea Răceanu despre Mihai Botez, tot în registru dubitativ: „există posibilitatea ca disidenţa lui Mihai Botez să se fi făcut cu aprobarea Securităţii“. În dosarul de 19 pagini primit de la CNSAS (DUI Badea), există o notă de audienţă nr. 5/1489, din 29 iulie 1987, pe care o pun la dispoziţia celor interesaţi, în care „tovarăşul Mircea Răceanu, Direcţia V Relaţii, a primit în audienţă pe Frank Strovas, consilier la Ambasada SUA, însoţit de Michael Butler, secretar III. A asistat Dumitru Tîncu, secretar II la Direcţia V Relaţii. Frank Strovas reclama că «la 27 iulie 1987, orele 11.45, o persoană (Mihai Botez) care dorea să intre la secţia consulară a Ambasadei SUA pentru o cerere de viză şi care era însoţită de un membru al ambasadei americane (M. Butler) a fost oprită de lucrătorul de miliţie care asigura paza secţiei consulare. Ambasada SUA a calificat acest gest drept hărţuire şi limitare a accesului publicului la ambasada SUA şi la secţia consulară a acesteia, fapt ce vine în contradicţie cu nota verbală nr. 194... etc.». În încheiere [...] Mircea Răceanu afirmă că nu are cunoştinţă de incident, că va comunica la conducerea ministerului «şi că nu se va mai repeta asemenea incident»“. Cred că domnul Ioanid nu se îndoieşte de credibilitatea sursei Răceanu, dar şi de faptul că acesta este obiectiv în privinţa lui Mihai Botez.

O afirmaţie stupefiantă a lui Radu Ionid mi se pare aceea că faptul că Mihai Botez şi soţia sa erau invitaţi la recepţiile ambasadelor este o dovadă că Mihai Botez avea relaţii cu Securitatea („cel puţin 2 servicii din DSS“). Mihai Botez era o personalitate recunoscută în străinătate, iar listele de protocol ale ambasadelor nu puteau fi, cel puţin oficial, cenzurate.

Iată ce spune Jean Marie le Breton, fostul ambasador al Franţei la Bucureşti, în cartea Sfîrşitul lui Ceauşescu, istoria unei revoluţii, Editura Cavallioti, 1997, p. 50:

„Îl cunoşteam pe Mihai Botez din 1972, cînd îl vizitasem la institutul de prognoză pe care îl conducea. [...] În 1987, Mihai Botez se îndepărtase din ce în ce mai mult de putere. Reluate de presa internaţională, poziţiile lui disidente făcuseră din el disidentul numărul unu din România. Denunţa acum răspunderile Occidentului (şi ale americanilor în special) în deriva politicii de industrializare a lui Ceauşescu. Acest om hăituit, bătut uneori, nu se sfia să rămînă în relaţii cu Ambasada. Prezenţa lui ne încuraja şi ne făcea să relativizăm ceea ce vedeam prin alte parţi. Convorbirile noastre erau axate pe viitorul regimului şi al României, pe relaţiile franco-române. Analist lucid, puţin dezamăgit, judecata lui era, în general, mai bine structurată decît a celorlalţi interlocutori ai mei. Participarea lui la recepţia noastră din 14 iulie 1987 a fost memorabilă... Păstrez imaginea acestui om, nu foarte înalt, cu barbă, cu privirea scînteind de inteligenţă. Din capul scărilor din curtea Ambasadei sfida oficialităţile cărora le inspira în acelaşi timp frică şi oroare“.

Nimeni nu a ştiut însă să îmi spună ce înseamnă „persoană indezirabilă pe o perioadă de 5 ani“, şi nici ce înseamnă a furniza date denigratoare, cînd în 1988, la sfîrşitul anului, dezastrul din România nu mai era un secret... În acest vid documentar, se pot spune toate aberaţiile. Fac public documentul, poate astfel voi afla ceva.

Între interviurile găsite în arhiva Europei Libere, unul mi-a atras în mod deosebit atenţia: este textul DB 842/8.4.86, rubrica „Scrisori din SUA“. Articolul se numeşte „Mihai Botez există sau Cuvînt înainte“, este semnat de Dorin Tudoran, este primul lui text din exil: „România nu poate rămîne la nesfîrşit «locul unde nu s-a întîmplat nimic», fără a se autocondamna la o dispariţie, probabil definitivă, din conştiinţa lumii. Sînt atîţia şi atîţia oameni cărora ar trebui să le dedic aceste pagini. Ştiu însă că nu voi nedreptăţi pe nimeni dedicîndu-le, în semn de omagiu, lui Mihai Botez. Şi asta nu numai din motive personale – multe şi de neuitat –, ci cu mult mai mult, poate, spre a vă reaminti că, atîta timp cît astfel de oameni există, nu trebuie inventaţi. E foarte adevărat că, de nu ar fi existat un om ca Mihai Botez, trebuia inventat din motive atît de profunde. Cu atît mai mult pentru că el există, bucuraţi-vă de această şansă. Existenţa lui ACOLO şi AŞA CUM E dovedeşte că se poate, că preţul nu contează, că se poate rezista cu adevărat. Pe scurt – îi mulţumesc lui Mihai Botez că există!“, semnat Dorin Tudoran.

Ce ştiu sigur este însă că Mihai Botez n-ar fi admis niciodată să devină „fiul lor“, oricît de grea ar fi fost lupta lui, singuratică şi neînţeleasă. Dar cei ce trăiesc în veşnică suspiciune, în ură şi în coşmaruri negre sînt atît de departe de limpezimea, generozitatea, curajul enorm, umorul – de fapt, de dîra de lumină pe care viaţa şi moartea lui au lăsat-o –, încît toate Serviciile Secrete comuniste, ce şi-au şters cu grijă urmele, şi toţi creatorii de scenarii ieftine nu vor putea schimba realitatea, în ciuda eforturilor lor.