OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Dragos Bucur, lansat in lumea filmului o data cu rolul sau din Marfa si banii regizat de Cristi Puiu, loveste din nou in calitate de protagonist in Furia lui Radu Muntean. Figura lui fragila, dar in acelasi timp rebela, cunoscuta spectatorilor si de pe ecranele televizoarelor, se potriveste, se pare, de minune cu intentiile artistice ale regizorilor tineri de la noi. Cine il vede dansind sau cine sta de vorba cu Dragos Bucur intelege ca acest actor depaseste, in realitate, schema pustiului care injura o data pe minut si supravietuieste junglei din cartierele marginase. Nu teoretizeaza patetismul in film sau in teatru, dar face apologia personajelor vulnerabile. Nu teoretizeaza simtirile artistice ale actorului, dar considera ca poti face compromisuri la fel de bine si pe scena teatrului, nu numai in reclamele de la televizor.


„Un baietas de cartier excelent“

Am descoperit niste mesaje, pe site-ul Cinemaggia, primite de la spectatori/cititori care te privesc si pe tine. Unul dintre aceste mesaje suna cam asa „Nu-l uitati pe Dragos Bucur!“, iar un altul te caracteriza drept „un baietas de cartier excelent“. De unde ti se trage caracterizarea asta? De la rolul din Marfa si banii?

Nu stiu. Probabil pentru ca, in primul rind, vin dintr-un cartier marginas al Bucurestiului, din Drumul Taberei, iar 25 de ani traiti la marginea Bucurestiului nu se sterg asa usor, ramin in structura personala. Probabil ca va mai trece ceva timp pina cind sa ma cizelez si sa ma perind prin cercurile centrale, sus-puse, ale orasului. Ca sa vorbesc in metafore, cred ca omul isi ia seva de acolo de unde isi are originile. Iar asta se vede in felul in care vorbesc, in ceea ce spun, in felul in care ma misc, in felul in care gindesc lucrurile. In al doilea rind, am lucrat si in teatru si in film pe felia asta, ca sa spun asa. Acest lucru a avut un impact puternic. In Marfa si banii sint intr-adevar un baietas de cartier.

Crezi ca de asta te-a ales Cristi Puiu? Te potriveai perfect cu personajul?

Unul dintre argumentele sale pentru alegerea mea a fost acela ca l-am injurat foarte frumos. A fost o proba in care m-a intrebat „Stii sa injuri?“. I-am zis „Da“; „Atunci injura-ma“, mi-a raspuns. L-am injurat si in timpul asta ar fi trebuit sa ma duc spre el sa-l amenint. In loc sa ma duc drept, am facut un ocol, iar asta lui i-a placut foarte mult. Ca sa vezi cum functioneaza mintea unui regizor. I-a placut miscarea aceea de invaluire. Am dat pentru Marfa si banii multe alte probe. Am fost peste 200 de tineri actori prezenti la castingul cu pricina. Eu si Cristi Puiu ne-am simpatizat probabil reciproc. Trebuie sa amintesc acum ca si in teatru, in Trilogia belgradeana, am jucat rolul unui pusti sirb destul de violent. Probabil ca toate astea combinate dau imaginea aceea a mea despre care vorbeai la inceput.


La inceput a fost Marfa si banii

Ai spus undeva despre Furia ca e un film transant si ca e cu totul altceva decit teatrul filmat care, spui tu, ar caracteriza, din punctul de vedere al manierei, filmele romanesti. Crezi ca cele doua filme importante in care ai jucat sint altceva decit ceea ce cunoastem din cinematografia noastra?

Absolut. In primul rind, mie imi place umorul. Cred ca sint un bun spectator al spectacolelor de comedie. E vorba de comedia de o anumita factura, cea in care omul ride pentru ca ceea ce se intimpla pe scena sau pe ecran determina in mintea lui niste conexiuni, niste amintiri si nu doar pentru ca acolo se joaca comedie si e obligatoriu sa rizi. E si acesta din urma un stil, fara indoiala, insa unul pe care eu nu-l agreez. Stii Full Monty? Asta e genul de umor pe care il agreez. In multe filme romanesti umorul nu e de factura asta. De exemplu, nu imi place nici genul de umor din filmele cu Benny Hill, dar stilul de acolo e unul expus, declarat si implicit onest. Stii de la inceput cu ce ai de-a face. In multe filme romanesti, nu e nici asa, nici asa, nu e asumat pina la capat nici un stil. Nu suport de fapt filmele in care mi se impune sa rid, filmele cu poante obligatorii.

Cind te-ai apucat de actorie, te-ai gindit ca vei face film sau teatru?
Teatru. Pina la Marfa si banii nu credeam ca voi face film vreodata. Stiam, pe de o parte, inca din timpul facultatii, ca e foarte greu sa intri in distributiile filmelor. Acum nu ma mai pot inchipui nefacind film.

Trebuie sa inteleg ca Marfa si banii a fost sansa ta?

Fara indoiala. Ca si pentru Alexandru Papadopol si pentru Ioana Flora. Sint trei filme romanesti anul acesta: Occident, Turnul din Pisa, Furia. In fiecare dintre ele joaca un actor din Marfa si banii. Cred ca asta inseamna ceva si pentru noi si pentru Puiu. Imi amintesc ca el a fost mereu alaturi de noi in timpul filmarilor, chiar incepind cu momentul negocierii banilor. Am avut parte de niste conditii ingrozitoare la filmari si de o totala lipsa de respect din partea producatorilor. Lipsa de respect nu neaparat fata de noi, dar in special fata de Puiu, care era totusi regizorul filmului. Ii reprosau de exemplu faptul ca venea in pantaloni scurti la filmare, in conditiile in care afara erau 40 de grade si noi filmam in mijlocul cimpului. Nu puteam cere nici macar un pahar cu apa, pentru ca ni se spunea imediat „De unde bani?“. Dincolo de toate aceste mizerii, esential a fost ca noi am format o echipa excelenta. Consider ca ii datorez lui Puiu foarte mult din formatia mea de actor de film. Mi-a bagat in cap, involuntar desigur, intr-un mod natural, niste reguli elementare. Ele fac parte din bucataria proprie fiecarui actor si sint greu de descris. Auzeam de multe ori chestia aia cu oamenii pe care nu ii intilnesti intimplator si care te marcheaza pentru toata viata. Nu credeam in asta. Ma gindeam ca sint povesti.

Si acum? Ti-ai dat seama ca ai avut parte si tu de intilnirile tale?

Da, am avut si eu intilnirile mele. Mai intii domnul Catalin Naum, la Teatrul Pod. A fost primul meu profesor. A urmat Mircea Albulescu, in facultate. Apoi Fieroiu, in materie de dans. Apoi Cristi Puiu si Radu Muntean in film.


Teatru vs Film

In ce fel te-a solicitat diferit munca din film, in raport cu cea din teatru?

Sa stii ca la baza meseria e aceeasi. La urma urmei, totul tine de sinceritatea ta. Pe linga asta sint tot felul de chichite actoricesti. Ma refer la felul in care frazezi, in care decupezi niste momente importante. Poate cine a vazut Marfa si banii ar putea spune „Ce frazare e acolo? Numai balmajeli si injuraturi“. Dar nu-i asa. Stilul acela aparent foarte vorbit si neglijent e extrem de lucrat. Sa nu-si inchipuie cineva ca s-a pus o camera si s-a filmat totul in trei zile. S-a muncit cam doua luni la acest film. Sint acolo lucruri gindite si repetate indelung. Iar acum, ca sa ma si laud, cred ca una dintre calitatile mele e seriozitatea, un lucru dobindit in scoala. Iar asta mi-a folosit mult in film. Daca in teatru poti s-o mai faci pe smecherasul, sa mai lipsesti la o repetitie, sa nu-ti inveti textul, in film nu merge. In plus, in film totul se vede. E pus obiectivul pe tine si daca te-ai culcat mai tirziu de 12 se vede.

Esti mai expus, mai vulnerabil implicit.

Da, din anumite puncte de vedere. Esti expus si in spectacolul de teatru, dar in cu totul alt fel. Daca e sa vorbesc acum putin si de teatru, trebuie sa spun ca Naum m-a format din punct de vedere structural (el m-a invatat curajul de a ma arunca intr-un rol, de a ma dedica), iar Mircea Albulescu din punct de vedere tehnic.


„Esti tinar, zi mersi ca faci“

Ce te-a socat pe tine relativ la propria ta conditie de actor, in ultimii ani de facultate si atunci cind ai inceput sa profesezi?

Abia din anul IV de facultate mi-am dat seama exact de ceea ce vreau sa fac. Ce pot spune despre conditia actorului? Lucrez intr-un proiect, la o televiziune, iar colegii mei de echipa imi spun mai in gluma, mai in serios, si cu simpatie, desigur, Mercenarul. Desi ma implic in rolul pe care il fac, nu lucrez decit cu banii jos. Mi s-a dus buhul – si nu intimplator – ca nu ma prezint la locul faptei decit dupa ce primesc onorariul si ca nu las din pret. Am ajuns sa ma comport asa si datorita complexului pe care l-am avut cind am terminat facultatea. Eram la cheremul tuturor si ma loveam mereu de chestia aia: „Esti tinar, zi mersi ca faci“. E adevarat, sint tinar, zic mersi ca fac, dar voi, la rindul vostru, indiferent pentru ce ma solicitati, film, reclama, televiziune, teatru, va folositi de imaginea mea si a altora ca mine. Actorul tinar tace din gura si zice „Asta e, zic mersi ca am luat 200 de dolari“, chiar daca el stie ca treaba pe care a facut-o merita 900. Lumea zice despre mine ca am inceput sa mi-o iau in cap pentru ca nu las la pret. Cred ca daca mai multi tineri ar face asta, s-ar schimba atitudinea generala. Mi s-a intimplat sa filmez alaturi de colegi de generatie, la fel de talentati, si sa aflu ca au luat jumatate din onorariul pe care l-am luat eu. E nevoie de un sindicat probabil, desi nu sint eu prea sindicalist...


Actorul si compromisurile

Nu te-ai gindit niciodata ca faci un compromis acceptind sa apari in reclame sau in emisiuni de televiziune?

Pina prin anul IV am tot spus „Eu n-am sa fac niciodata reclame sau televiziune“. Consider ca, daca produsul la care faci reclama e decent, nu ai de ce sa te temi. Am lucrat reclame cu Radu Muntean, regizorul de la Furia. E important pentru un om care vrea sa cistige experienta si bani. Te obisnuiesti cu camera, cu un anumit gen de munca. Actoria e o meserie de imagine, de aceea in felul acesta iti promovezi implicit imaginea ta proprie. Cit priveste emisiunile de televiziune, cred ca exista unele care iti pot face foarte rau. Am acceptat emisiunea pe care o fac acum pentru ca mi-a placut formatul, care e haios si ma lasa sa ma misc asa cum vreau eu. Pot sa ma joc cu oamenii, pot sa improvizez, pot sa imi etalez calitatile mele de actor. Probabil ca in alte conditii nu as fi acceptat.

Prin urmare, nu crezi in compromis? Nu crezi in arta „mare“ si in cea „minora“, care nu e pentru artistii adevarati?

Ba da, insa cred ca daca vorbim de compromis, acesta il poti face si acceptind sa joci intr-un film sau intr-o piesa de teatru. Lumea vorbeste de compromis intr-o reclama, pentru ca atunci cind ai gresit aparind in asa ceva te vad si te stiu citeva milioane de oameni. Daca faci asta intr-o piesa, te vad doar cinci sute. Cu siguranta ca exista actori care au esuat in piese de teatru de zece ori mai rau decit au facut-o altii aparind in reclame.

Asta inseamna ca, in acest caz, compromisul trebuie discutat in raport cu ideea de valoare si nu de gen artistic?

Important e, pe felia respectiva, nivelul calitativ. Repet: poti sa faci gafe mari si in teatru, pe scena. Insa piesele fiind atit de putin mediatizate, lumea are impresia ca sint intr-o masura mai mica rateuri si kitsch-uri. Si mai e ceva: vulpea cind nu ajunge la struguri zice ca sint acri.


„Daca cel de-al treilea rol al meu ar fi in acelasi registru n-ar fi bine“

Ti-ai pus vreodata problema sau te-ai ingrijorat vreodata pentru ca te-ai putea consacra numai intr-un anumit fel de rol? Spun asta fiindca, pina una, alta, rolul din Furia se aseamana cu cel din Marfa si banii si chiar cu cel din Trilogia belgradeana.

Da, acesta din pacate e un risc. Daca cel de al treilea rol al meu ar fi in acelasi registru n-ar fi bine. E adevarat ca rolurile nu seamana foarte mult intre ele, dar e vorba de un anumit gen de tineri. La noi, din nefericire, nu se realizeaza filme cu roluri de compozitie adevarata. De exemplu, diferenta dintre rolurile lui Edward Norton din Fight Club si Istoria Americii X e covirsitoare. El joaca in Istoria Americii... rolul lui Brad Pitt din Fight Club. Pentru rolul asta s-a ingrasat cu 10 kilograme si a tras de fiare, incit pur si simplu nu il recunosti. In plus, si structura lui interioara e cu totul alta. La noi nu se face asa ceva. La noi, variantele sint putine. Ori esti un pusti rebel, cum sint eu in Furia, ori esti condamnat politic. Iar regizorul te foloseste cum ii e si lui mai usor. Poate ca, daca voi ajunge vreodata un Edward Norton, se va gindi cineva sa ma modifice radical. Insa deocamdata nu e cazul. Nu se intimpla asta nici macar cu marii actori romani. Manierizarea e la ordinea zilei. Intervine cu timpul si comoditatea actorilor.

Se spune adesea ca multi actori nu au intotdeauna o baza culturala de exceptie sau ca, din acest punct de vedere, nu au o relatie prea buna cu textele pe care le interpreteaza.

Nu stiu altii cum sint, dar pot spune despre mine ca nu sint teribil de citit. Asta nu inseamna ca nu ma duce capul. Oricum, nu cred ca voi candida vreodata la presedintia Romaniei sau ca voi scrie eseuri. Cit priveste textul, sa stii ca actorul il citeste din cu totul alte puncte de vedere decit ceilalti oameni. Cind citesc un rol nu caut poezia in sine, ci chestii marunte care dau deliciul si carnea unui rol. Ma refer la mici prostii ale personajului, gafe, stingacii, o logica uneori ciudata, un umor voluntar sau involuntar. Desfac astfel textul si reusesc sa descopar diverse amanunte, chiar daca poate in ansamblu acel text e prost.

Am senzatia ca te atrag mai tare personajele vulnerabile decit acelea declarat puternice.

Sa stii ca un rol bun e acela in care personajul e vulnerabil. Asta ti-o va spune orice actor. Esti strong, da... Si ce-i cu asta. Tocmai aici e farmecul: sa descoperi momentul de slabiciune, paradoxul, macazul, cum spun profesorii nostri. Toata lumea vorbeste de Hamlet. Tocmai asta e interesant: sa descoperi slabiciunile din marele destept Hamlet, sa-l umanizezi. Zicea Mircea Albulescu: „Nu fiti smecheri, nu fiti regi, fiti oameni acolo pe scena“. Un personaj bun e un personaj vulnerabil, in amanuntele sale.

Spuneai ca tu nu cauti poezia in scenarii. Insa, daca toti cei care te vad la televizor si in filme, te-ar zari macar putin atunci cind dansezi, nu ti-ar mai lipi eticheta exclusiva de „excelent baietas de cartier“. Eu te-am vazut mai intii in Marfa si banii, iar mai apoi in Proud to be here, si nu mi-a venit sa cred ca e vorba de una si aceeasi persoana.

Ma bucur foarte tare ca spui asta si imi pare rau ca nu o pot spune mai multi, fiindca nu au vazut spectacolele DadaDans, Proud to be here, Danssolitude. Din pacate, aceste spectacole nu se mai joaca. Probabil s-a considerat ca nu sint pe gustul spectatorilor romani. Poezia nu am creat-o eu in aceste spectacole, eu nu am facut decit sa dansez. Am lucrat pentru Proud to be here timp de doua luni, cite opt ore pe zi. Regizoarea, Katarina Vogel, ne-a omorit pur si simplu. Nevorbind, te lasi dus de dans. Gindul iti zboara intr-un mod foarte ciudat acolo pe scena, cind dansezi. Mi-e greu sa explic asta. Cel putin in DadaDans, unde aveam un solo la final de vreo cinci minute, am simtit ceva foarte special. Nu sint de felul meu o persoana meditativa. Dar in acel solo am simtit pur si simplu ca pentru cinci minute corpul meu se misca, iar mintea mea era in alta parte, zbura aiurea. Prin dans comunici altfel cu spectatorii. E vorba de alte cai si de alte frecvente.


No comment

Ce nu ai vrea sa se scrie despre Furia? Stii ca lumea se grabeste sa clasifice, sa eticheteze.

Nu mi-ar placea sa se spuna ceea ce s-a spus pina la saturatie despre Marfa si banii. In perioada lansarii pe piata a filmului, ajunsesem sa fiu innebunit de faptul ca toti il catalogau drept „un film cu injuraturi“. Injur si aici, in Furia, dar nu asta e ideea, cum nici acolo nu era. Oricum, e ciudat sa ajungi sub lupa.