OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

„Nu sînt prozatoare, dar «poezia» mea are «poveste». Nu am imaginaţie. Dar aud bine“, mărturiseşte Adela Greceanu pe coperta a patra a romanului Mireasa cu şosete roşii. Într-adevăr, după trei volume de poezie – Titlul volumului meu, care mă preocupă atît de mult... (Editura Eminescu, 1997), Domnişoara Cvasi (Editura Vinea, 2001) şi Înţelegerea drept în inimă (Editura Paralela 45, 2004) –, Adela Greceanu debutează în proză fără a ignora, în aceste condiţii, poezia. Dacă poezia Adelei Greceanu era, la limită, un nesfîrşit poem în proză, invers şi, în acelaşi timp, complementar, romanul ei nu se poate cristaliza decît în jurul unui nucleu liric foarte puternic, care îl transformă, pe bună dreptate, în proză poematică. Un roman în două părţi, care mizează pe o dublă poeticitate: aceea a discursului iniţial, urmată de poeticitatea măruntelor fapte cotidiene.

 

În acest sens, în prima parte a romanului, naşa Lena, verişoara Pulheria, mătuşa Zizi şi tanti Sofica îi împletesc părul miresei cu şosete roşii, în noaptea de dinaintea nunţii: „Şi ceasurile au fost numărate, şi voi aţi fost numărate ca, pînă în zori, cînd va veni mirele ca un miel, să am gata dantela din păr“. Împletirea buclelor înaintează în paralel cu ţeserea discursului miresei, care trebuie, simbolic, să-şi povestească iubirile, gest echivalent unei purificări prin cuvînt. Pentru că lucrurile povestite au capacitatea aproape magică de a se întrupa, de a deveni, o dată în plus, concrete şi, prin aceasta, de a fi exorcizate. Însă povestirea miresei, „visetul“, cum îl numeşte aceasta, adică un fel de stare de trezie în care visul pătrunde în conştient şi se alipeşte realităţii, este întrerupt de fiecare dată de una dintre vocile feminine secundare, care deturnează povestirea spre concreteţea unei întîmplări particulare. Însă bruiajul este, fără excepţie, aparent, căci mireasa îşi continuă povestea pe o voce în transă, aproape indiferentă la celelalte mărturisiri.

 

Practic, naraţiunea nu există. Asistăm, mai degrabă, la o scenetă în care acţiunea se constituie în interiorul dialogurilor, în replicile cînd foarte scurte, cînd migălos cusute cu un sinuos fir suprarealist al micilor evenimente stranii, bizare, care se integrează încet realităţii, fără să-i tulbure logica. Mai mult decît atît, fiecare dintre cele patru voci feminine devine identificabilă datorită unei obsesii lingvistice, fie că este vorba de un tic verbal sau de o repetiţie a unei sintagme. Spre exemplu, mătuşa Zizi, care „a murit de un an, dar a ţinut să participe la gătirea de nuntă a nepoatei sale“, vorbeşte întotdeauna despre cele 20 de pisici pe care nu a mai apucat să le hrănească în ultima dimineaţă. Naşa Lena are un extravagant tic verbal: „io de mult am vrut normal să te-ntreb: tu de ce scrii? Că dintre ai noştri nimeni nu face poezii normal“. Totul se întîmplă ca pe scena unui teatru, cu diferenţa că gesturile şi acţiunea sînt minime, fără a lăsa, totuşi, impresia de static. Povestea se construieşte în şi prin cuvînt, este în permanenţă interioară limbajului, iar personajele au ceva din consistenţa unor voci fără suport corporal. Dacă am apropia aceste scenete dialogate şi de meseria Adelei Greceanu, am putea spune că personajele ei vorbesc întocmai ca într-un teatru radiofonic.

 

A doua parte a romanului este circumscrisă de ultimele cuvinte ale miresei, care închid cercul la sfîrşitul cărţii. Demersul este unul scriptural, de atentă înregistrare a „evenimentelor“, mai exact, a detaliilor care compun existenţa „miresei“ într-un spaţiu închis (o garsonieră). De la discursul simbolic dialogat al primei părţi se trece brusc la ceea ce, prin opoziţie, ar putea fi „realitatea“, mai exact, dimensiunea referenţială a povestirii ţesute cu atîta grijă de mireasa cu şosete roşii, în ultimă instanţă o pseudomireasă sau o „cvasi“-mireasă. Noaptea de dinaintea nunţii se confundă din ce în ce mai mult cu „visetul“, cu o stare intimă a singurătăţii, care, în ordine evenimenţială, corespunde unei singurătăţi asumate: o femeie de 30 de ani, cu tendinţe de autoizolare, care rememorează vagi întîlniri cu foştii iubiţi.

 

Totul este filtrat prin necesitatea (trans)scrierii, transformînd a doua parte într-un fel de vast monolog (evident, la persoana întîi) al miresei care, scriind, nu mai poate fi întreruptă de nici una dintre vocile secundare: „Tichia mielului, tichia mortului: totuna. Cîrdăşia perfectă. Şi eu cum să cîntăresc un miel şi un mort? Poate dacă iau acum un caiet gol, îl deschid şi scriu aşa“. Şi, în continuare, în incipitul celei de-a doua părţi: „Între pardoseală şi uşă e o crăpătură de cîţiva centimetri. Am scos de la naftalină perna lunguiaţă portocalie, făcută special pentru pragul din fostul apartament unde am locuit, şi am fixat-o în unghiul drept dintre pardoseala din hol acoperită cu linoleum şi uşă. Perna e doar o idee mai lungă decît ar trebui. Abia apoi am aprins lumina. Nu sînt acasă“. Trecerea este bruscă şi marchează ruptura dintre cele două planuri.