OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Zitul
Traducere din limba rusa de Luana Schidu
Editura Curtea Veche, colectia „Byblos“, Bucuresti, 2006, 304 p.

Stranepoata lui Lev Tolstoi, Tatiana Tolstaia s-a nascut la Sankt-Petersbug in 1951. Este autoarea a doua volume de povestiri, a unui roman, Zitul, si a unui volum de eseuri, Copiii lui Puskin. A predat si a tinut conferinte la universitati importante din Statele Unite si a scris pentru publicatii prestigioase precum The New Yorker, New York Review of Books, New Republic. in prezent locuieste la Moscova. inca de la aparitie, in 2003, Zitul a stirnit un val puternic de entuziasm, Tolstaia fiind comparata cu Gogol, Bulgakov sau Nabokov. Romanul fost foarte repede tradus in mai multe limbi, in ciuda provocarilor cu totul deosebite ale textului. in aceasta antiutopie, peisajul magic al basmelor rusesti si realitatile bizare ale luptei pentru supravietuire sint fundalul cautarii de sine si al aventurilor tinarului Benedikt. Cindva in viitor, la vreo doua sute de ani dupa o explozie nucleara, Moscova se afla intr-o noua Epoca de Piatra. Soarecii sint sursa de hrana si moneda de schimb, iar birocratia si tirania sint in floare. Benedikt lucreaza ca scrib, copiind manuscrise atribuite unui singur om, dictatorul aflat la putere. Descoperind gustul pentru lectura, ajunge sa si ucida pentru a mai citi o Carte. Si peste tot si toate planeaza umbra Zitului, creatura deopotriva infricosatoare si misterioasa, a carei identitate se ghiceste (sau nu) la sfirsit. (prezentare de Luana Schidu)

Zitul
(fragment)

Se trezi abia cind ii trasera un sut sa se ridice de jos si il minara in izba, sa se inchine. Iar acolo – ce frumos, parca se facuse mai cald: totul era acoperit cu presuri, pina si taburetele sau lavitele; ferestrele erau impodobite de jur-imprejur cu dantela transparenta, tot gunoiul era adunat intr-un colt si acoperit cu scoarta de mesteacan, sa nu se vada, desi cam putea; si erau la luminari, o groaza, numai ca nu ardea nici una. Foc – nicaieri. Nikita Ivanici – nicaieri. Cineva il imbrinci in spate pe Benedikt: stai jos, gugustiucule, lui Fiodor Kuzmici nu-i place sa stai ca un stilp. Benedikt se aseza, incremeni si continua sa priveasca.

Toti incremenira, era o liniste ca de mormint. Dincolo de usa, auzira niste pasi marunti: toc-toc-toc. Si in amurgul izbei, pe presul purpuriu, pasi Fiodor Kuzmici, slavit fie-i numele.
– Iata-ma, gugustiucilor, spuse el.
De frica si de bucurie, Benedikt simti o caldura puternica in cap, iar in piept parca i se deschisese un spatiu amplu, iar in mijlocul acestui spatiu parca statea un pumn strins si nu-l lasa sa respire. Privea ca prin ceata si se minuna: Fiodor Kuzmici nu era mai inalt decit Kotia, abia daca-i ajungea lui Benedikt pina la genunchi. Doar ca motanul avea niste minute mici, cu degetele roz, in timp ce miinile lui Fiodor Kuzmici sint de marimea unor usite de cuptor si se agita tot timpul.
– Nu ma asteptati, nu-i asa?, zise Fiodor Kuzmici rizind. Vreau sa pictez un tablou care sa se intituleze Nu-l asteptau, mda. Cred ca o sa va placa. Unul intra si ceilalti, intelegeti, sar de pe scaune de uimire. Ei, hai sa stam un pic de vorba. Cum o mai duceti, cum mai munciti, ce mai faceti?
– Copiem, Fiodor Kuzmici!, strigara gugustiucii, iar Fiodor Kuzmici incepu sa rida si multi incepura si ei sa rida, parca usurati: e un om simplu Fiodor Kuzmici, slavit fie-i numele; poate nici n-avem de ce sa ne speriem, doar ca da foarte mult din miini.

– Ei, hai sa ma asez si eu, rise din nou Fiodor Kuzmici. Vreau sa fiu mai aproape de popor, mda.
Privi in jur, apoi sari pe genunchii Olenkai. Iar ea il prinse de mijloc, ca pe Kotia, si il tinu. Nu se temea.
– Tine-ma mai strins, altfel ma pravalesc, mda, zise Fiodor Kuzmici.Tine-ma de subrat, cu amindoua miinile. Numai nu ma gidila, mda.
– Sintem bucurosi sa va intilnim, Fiodor Kuzmici! Sa traiti multi ani!, zisera gugustiucii. Meritati! Va multumim!
– Va multumim pentru arta dumneavoastra!, striga Vasiuk Urecheatul.
– Va multumim ca existati! Va multumim!, zisera si femeile.
– Sint intotdeauna bucuros sa ma intilnesc cu intelectualii, mda – Fiodor Kuzmici intoarse capul si se uita la fata Olenkai de jos in sus. Mai ales cind au asemenea papusele dulci care sa ma tina de subrat. Asa-i? Numai nu ma gidila.
– Asa-i, Fiodor Kuzmici, raspunsera gugustiucii.
– Uite, am de gind sa pictez multe tablouri, zise Fiodor Kuzmici. Desigur, daca imi ajunge rugintul, mda.
Aici toti se inveselira foarte: toate ca toate, dar rugintul ajunge intotdeauna.

– O sa construiesc o izba mare, mare de tot, o sa pictez tablouri si o sa le atirn in cuie pe pereti, anunta Fiodor Kuzmici. Si o sa o numesc, in cinstea voastra, Galeria Kablukov. Pentru cine nu stie: Kablukov e numele meu de familie.
Se auzi un murmur: cine nu stie asta?
– Aveti intrebari? Daca ceva nu e clar, intrebati-ma. Din intrebare nu se moare, asa-i?
– Asa-i! O, asa-i, Fiodor Kuzmici, sa traiti multi ani!, strigara gugustiucii. Adevarat! Ati pus punctul pe i! Drept la tinta ati nimerit! Exact! Exact! Chiar asa-i!
– Dar ce sint acelea tablouri?, se auzi glasciorul Olenkai.
Fiodor Kuzmici, slavit fie-i numele, din nou intoarse capul si din nou se uita la ea.
– Ei, o sa vedeti. O sa aveti o surpriza. E ceva ca un desen, numai ca e vopsit. Am inventat un subect caraghios nevoie mare. Un gugustiuc maninca un soarece, iar altul intra la el in izba. Asta care maninca, ascunde repede soarecele, ca sa nu i-l ia celalalt. Si o sa se numeasca Mic dejun aristocrat, mda. Si m-am mai gindit la ceva. Am pictat un tablou care nu mi-a iesit prea grozav. L-am numit Demon. Dar am dat cu vopsea albastra peste el, mda. Ma gindesc sa vi-l daruiesc pentru Izba de Lucru, mda. Sa-l atirnati pe-aici pe undeva, ca la mine ocupa locul degeaba.
Si facu un semn cu mina:
– Aduceti-l aici.

Un om din escorta baga mina sub haina si scoase o cutie din lemn de mesteacan, iar din cutie scoase o cirpa, o intinse – era ca un fel de pergament – poate era scoarta de mesteacan, poate nu, parca era ceva mai alba. Subtire-subtirica. impaturita in patru. O desfacu si se ivi tabloul, stralucitor ca soarele; il privira – nu-ti puteai da seama ce reprezenta, si totul era, intr-adevar, albastru. I-l inminara lui Fiodor Kuzmici, acesta il netezi cu palmele lui uriase si il dadu inapoi.
– Cine-i seful aici? Atirnati-l pe perete.
Lui Konstantin Leontici tocmai ii scosesera calusul din gura. isi venise un pic in simtiri; el striga mai tare ca toti „multumesc“ cu voce stridenta, ca de capra, drept in urechea lui Benedikt: mai sa-l asurzeasca, lua-l-ar naiba. Iar Benedikt nu stia ce sa creada: spaima de la inceput ii trecuse, iar in locul ei i se strecurase in suflet un fel de posomoreala. Ar fi trebuit sa simta mai multa veneratie si el nu prea simtea mare lucru. Totul i se parea fals. Daca s-ar prosterna in patru labe, cu genunchii indoiti, cu miinile intinse in fata lui si cu fruntea lipita de pamint, ar fi mai bine. Nu degeaba se inventase asta. Atunci emotia iese din tine ca o rigiiala; cum se intimpla cind maninci prea multe fire de barba-ursului marinate: iti fierbe si-ti bolboroseste stomacul si iti tot ies bule de aer pe git. Dar daca sezi pe taburet, ce emotie poti sa ai? Tu, gugustiuc de rind, esti la acelasi nivel cu Mirzacul Suprem: tu sezi, el sade; zice el ceva, zici si tu ceva. Nu, nu asa merg lucrurile. Si pe deasupra te mai cuprinde si gelozia, si devii insolent: hei, Mirzacule, ce cauti pe genunchii Olenkai? Ia, valea de-acolo. Ca acusi o patesti. Si, cum stai asa si te gindesti, devii si mai insolent: poftim. Cum gindea el acum despre Fiodor Kuzmici? Ce-i asta?

Apoi Varvara Lukinisna grai cu glas timid:
– Fiodor Kuzmici, chiar voiam sa va intreb… in versurile dumneavoastra tot apare figura calului… Luminati-ne, va rugam, ce inseamna „cal“?
– Cum, cum?, intreba Fiodor Kuzmici.
– Cal…
Fiodor Kuzmici surise si clatina din cap.
– Deci singuri nu putem… Nu ne descurcam, mda. Ei? Cine incearca sa ghiceasca?
– Soarece, zise Benedikt ragusit, desi isi propusese sa taca din gura: asa de indoit era in sinea lui.
– Asa, gugustiucule. Vedeti? Uite, gugustiucul asta a ghicit.
– Dar „cal inaripat“?, zise nelinistita Varvara Lukinisna.
Fiodor Kuzmici se incrunta si isi agita miinile.
– Liliac.

– Si cum sa intelegem: „el peria calul cu tesala“?
– Ei, puicuto, mata nu maninci soarecele crud, nu? il jupoi de blana, asa-i? Daca vrei sa faci din el un sufleu ori un blanc-manger il cureti, nu? Daca, de pilda, ti-ai pus in cap sa-l gatesti petit-frit à la mode cu spuma de nuci, ori sa-l coci in sos bechamel cu crutoane? Sau prinzi mai multi soricei si iti faci un snitel in aluat, cu fulgi crocanti? Nu-i cureti mai intii?
Fiodor Kuzmici rise neincrezator si intoarse capul.
– Ei, ce sa va mai invat eu? Credeti ca mie imi vine usor sa compun? Scormonesc mii de tone de minereu lingvistic pentru un singur cuvint, mda. Ati uitat? Am compus si despre asta. Artistule, nu dormi. in voia somnului nu te lasa. Si mai am atitea altele de facut in afara de arta: zi de zi sa inventezi lucruri, si te gindesti, si te gindesti pina ti se umfla creierul. Toate treburile statului apasa pe umerii mei. Nu stau o clipa. Tocmai am compus un Decret, o sa-l primiti zilele astea, mda. Frumos, interesant. O sa-mi multumiti.
– Slavit fie Fiodor Kuzmici! Sa traiasca multi ani! Sintem recunoscatori dinainte!, strigara gugustiucii.
in momentul acela se deschisera usile si aparu Nikita Ivanici. Toti se intoarsera spre el. Pina si Fiodor Kuzmici. Nikita Ivanici intra ca la el acasa, morocanos, cu rugint atirnindu-i prin barba, fara sa-si scoata caciula, fara sa se arunce in genunchi, fara sa-si plece privirea. Nici nu clipi.
– Buna dimineata, cetateni (era cam nervos). De cite ori v-am rugat: atentie mare la cuptoare. Trebuie sa le vegheati. Puneti un om batrin pe drumuri toata ziua.
– Fochist Nikita, vezi-ti de treaba si aprinde cuptorul!, striga Sakal Demianici cu glas tunator.

– Uite ce-i, Sakal, pe mine sa nu ma tutuiesti, se rasti Nikita Ivanici. Si sa nu-mi poruncesti dumneata mie! Am trei sute de ani si m-am saturat de mitocaniile birocratilor inca din Viata Dinainte, multumesc frumos… Asta-i sarcina dumitale, sarcina dumitale elementara: sa tii o minima ordine! Colegii dumitale se betivesc si dumneata ma sicii cu fleacuri. Iar acest alcoolism in masa, Sakal, este in parte si vina dumitale. Da-da!!! Nu-i prima data cind iti spun!!! Dumneata nu ai respect pentru individ. Ca multi altii, ca veni vorba. Iar statutul dumitale de veteran – Nikita Ivanici ridica vocea si batu cu degetul incovoiat in masa – te rog sa nu ma intrerupi! Statutul dumitale de veteran nu-ti da dreptul sa te uiti de sus la mine!!! Si eu sint homo sapiens, cetatean si mutant, ca si dumneata! Ca si restul cetatenilor, zise el facind un gest larg cu mina.
Toti erau obisnuiti, stiau ca pe Nikita Ivanici n-are rost sa-l asculti: bolboroseste de-a surda, probabil ca nu intelege nici jumatate din ce spune.
– Se afla printre noi insusi Fiodor Kuzmici, slavit fie-i numele!, striga tremurind Sakal Demianici.
– Ma aflu printre voi, tusi Fiodor Kuzmici. Aprinde focul, gugustiucule, te rog frumos, mi-au inghetat piciorutele. Aprinde-l, ce te superi asa?
Nikita Ivanici dadu din mina a lehamite. Si se duse la cuptor. Nu parea sa-i pese ca seful statului, si nu oricine, binevoise sa-i fericeasca cu prezenta-i luminata, ca statea de vorba cu poporul, ca le impartasea gindurile sale de stat, ca binevoise sa le daruiasca un tablou, ca strajerii cu toiege si halebarde stateau in pozitie de drepti, ca Konstantin Leontici iar statea cu un calus in gura, legat cu fringhii ca sa nu indrazneasca nimic, ca Varvarei Lukinisna ii tremurau toate crestele de emotie, ca podeaua era acoperita cu presuri purpurii. Pasi cu opincile lui de-a dreptul pe presurile acelea. Toti inghetara.

– Ei, foarte bine, unde-s lemnele?, mormai el bosumflat.
Micii mirzaci dadura fuga cu lemnele si le asezara in cuptor. Toti priveau, si Fiodor Kuzmici privea, privea si Benedikt: nu vazuse niciodata cum aprinde focul Fochistul-Sef. Acesta nu avea nimic in mina. Si nici din buzunar nu scoase nimic.
Se aseza pe vine. Statu asa o vreme. Medita. intoarse capul si ii cuprinse pe toti cu privirea. Iar medita. Apoi deschise gura si sufla: hiiiiiiiiiiiiiiihhhhhhh! Si din gura lui iesi involburindu-se ca o coloana, ca un virtej, focul, si intra in cuptor, se aprinse cu o vilvataie si se intinse in tot cuptorul larg, si limbile galbene ale flacarii trosnira precum Copacul Blestemat primavara, cind infloreste.
De frica si de atitea tipete, lui Benedikt i se incetosa din nou mintea, nu mai vazu decit cum Fiodor Kuzmici isi facu vint cu palmele lui uriase, sari pe podea si se facu nevazut. Cum isi veni in simtiri, se repezi in strada, dar tot ce se mai zarea era un nor de zapada invirtejit din pamint pina la cer. Iar micii mirzaci alergau in directie opusa.
in izba nu mai erau nici presuri, nici blanuri, nu mai ramasesera decit peretii goi si afumati, podeaua acoperita cu gunoi, cuptorul care duduia imprastiind valuri de caldura care faceau ca Demonul albastru de pe perete sa se unduiasca, de parca ar fi vrut sa se dea jos.