OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Valeriu Cristea
Bagaje pentru paradis
Editia a doua, prefata de Livius Ciocarlie, Editura Cartea Romaneasca, 2007, 336 p.

Spatiul in literatura sau Dictionarul personajelor lui Dostoievski sint numai doua dintre titlurile care il recomanda pe Valeriu Cristea (1937-1999) drept unul din excelentii critici ai perioadei postbelice si contemporane. Valeriu Cristea a fost vreme de 26 de ani redactor la Gazeta literara, devenita apoi Romania literara, iar dupa Revolutie redactor-sef al revistei Caiete critice (1990-1998) si membru in comitetul director al revistei Literatorul. A lucrat intre 1992-1996 ca redactor la Cartea Romaneasca, iar in 2007, editura ii republica, iata, volumul autobiografic Bagaje pentru paradis, aparut initial in 1997 o carte care, alaturi de Dupa-amiaza de simbata (1988; editia a II-a, 1999; editia a III-a, 2006), alcatuieste o opera memorialistica nu numai de mare sensibilitate si finete artistica, ci pretioasa si ca document de epoca, fiindca mare parte din viata criticului sentimentala si intelectuala s-a consumat in sfertul de veac al celei mai cumplite dictaturi din istoria Romaniei.

Paginile din Bagaje pentru paradis il infatiseaza pe critic drept o fiinta excesiv de timida, un interiorizat (temperamentul se vadeste in critica practicata, empatica, afectiva) " de altfel foarte atent la evenimentele biografiei launtrice si in genere la recuperarea evenimentelor propriei memorii ", refugiat in iubirea pentru sotia sa, Doina, si in spatiul ocrotitor al unei casnicii perfecte: Pot oare sa afirm ca, in ciuda acestei supraputeri apasatoare, sufocante, o intreaga epoca peste o biata existenta, in toti acesti ani am fost foarte, foarte fericit, ca, in imprejurari deosebit de vitrege, am avut o casnicie perfecta, ca de aur a fost, de fapt, nu epoca, atit de glorificata, ci viata mea familiala, umila, anonima noteaza postdecembrist Valeriu Cristea, tesind, fara sa vrea, o scriitura in care acel inconstient pe care-l invoca adesea survine si lasa urme: scriitorul, fragil sufleteste, hipersensibil, sufocat de regimul politic (pe care il refuza de la inceput, in forul sau), se refugiaza in coconul familial " reprezentat de mama, apoi de sotie ", fiindca are nevoie, pentru a fi "fericit", de spatii si fiinte protectoare (scrie, simptomatic, o carte dedicata Spatiului in literatura). In acelasi timp in care o glorifica, el pare obsedat de conditia de "om supt vremi", de existenta "umila, anonima" " tradusa concret, in mediul literar, de nesiguranta cu care porneste la drum in critica (o recunoaste), oglinda, probabil, la rindul ei, a unei timiditati remarcabile, dar si a unor complexe identitare destul de ciudate, datorate, cred, mai mult susceptibilitatii decit factualitatii sau, asa cum propune Livius Ciocarlie intr-o fina Prefata, unor "intimplari din indepartata copilarie [...] Umilinta indurata de bunic, batut de jandarmi, l-a putut marca definitiv pe copil".

Complexe identitare
Despre ce e vorba? Valeriu Cristea se trage, la 4-5 generatii distanta, din "bulgarii emigrati in sudul Basarabiei cu putin dupa sau cu putin inainte de 1800". Mama lui, de pilda, stabilita in Romania (familia se muta succesiv la Arad, Galati, Cluj, Bucuresti), are multe rude si frati de partea cealalta a Prutului, si cunoaste perfect limba rusa. Ajuns la a patra-a cincea spita, Valeriu Cristea e complet "romanizat", asa incit temerile legate de originea etnica " criticul tine cu tot dinadinsul sa-i fie cunoscuta ascendenta in mediul literar, incepind prin a-i spune lui Lucian Raicu, el insusi evreu, care pare a incalca discretia "proverbiala" a etniei, caci lucrul se afla, iar la un moment dat, se trezeste numit de Paul Georgescu, cel "cu limba ascutita": "bulgarul abisal" (aluzie la dictionarul personajelor dostoievskiene) " temerile, asadar, se apropie din nou de zona inconstientului. Ar mai fi, totusi, contextul politico-social de dupa Revolutie, in care Valeriu Cristea " om cu inclinatii de stinga " se vede singur, marginalizat, deceptionat, cadru propice pentru activarea complexelor identitare. Fara aceste conditionari, Post scriptum-ul volumului memorialistic, intitulat cu subinteles (aluzii atit la Mihail Sebastian, cit si, mai ales, la chestionarea obsedanta in legatura cu trecutul apropiat, imediat dupa Revolutie) Ce am facut in ultimii doua sute de ani, ar aparea o bizarerie, un "autodenunt", o schita istoric-evolutiva, cit se poate de serioasa in intentie, exacerbata ca efect, a mai sus evocatilor bulgari, fugiti de spaima turcilor in Basarabia, sub protectia "Rusiei expansioniste".

Vorbind de "umilinta" indurata de bunicul lui (vezi mai sus), ramasa, dupa moartea aceluia, "suspendata", Valeriu Cristea marturiseste "cu si fara complexe" ca a preluat-o: "o duc mai departe, ca sa se stie ca nu numai unii, ci si altii (recte: romanii; s.a.) pot fi nedrepti si face rau". In cele din urma, dupa ce recunoaste "cinstit" " si, in fond, fara a fi pasibil de consecinte, am zice noi " "ce fel de singe curge in vinele mele", Valeriu Cristea trage o concluzie foarte discutabila si pina la urma lipsita de necesitate: "In orice tara exista, pe linga masiva populatie majoritara si pe linga una sau mai multe minoritati bine conturate, si o categorie " restrinsa " de indivizi aflati in proces de metamorfozare etnica". Si, la intrebarea "daca exista sau nu sovinism, si daca da, care e gradul lui de nocivitate si care e directia lui principala, un raspuns mai aproape de adevar (s.a.) l-ar putea da tocmai oamenii din categoria de care vorbeam " mai credibili in chestiunea data". In fine, cert e ca "umilinta" aceea, cu radacini identitare, face parte din profilul moral si intelectual al celui pe care Livius Ciocarlie " care l-a cunoscut " il numeste "admirabilul, framintatul, mult incercatul autor". Ea se suprapune peste un alt sentiment aparte, acela al unui destin ratat, de "vesnic perdant", in care, totusi, norocul de a o fi cunoscut pe sotia lui este aproape o providenta.

Sansa respectiva vine dupa o cotitura a destinului nu tocmai placuta, insa esentiala, in perspectiva ulterioara: in primavara anului 1959, pentru ca luase apararea, in sedinta, a unui coleg exclus pe motive de dosar politic, Valeriu Cristea e, la rindul sau, exmatriculat. Dupa un an de munca necalificata, reia facultatea in decembrie 1960 si numai aceasta intrerupere i-a permis s-o intilneasca pe Doina, cind amindoi sint trimisi profesori, dupa facultate, la scoala din Gruiu. Revolta din studentie, soldata cu o pedeapsa dificila fizic si moral, este, probabil, cea mai directa si mai curajoasa din viata intransigentului autor, care singur recunoaste ca e mult mai greu sa suporti consecintele "spectacolului". Valeriu Cristea nu se considera, in comunism, un apolitic, dimpotriva, "imi arog meritul de a-i fi fost ostil lui Ceausescu [...] aproape de la inceput", insa gesturile exterioare nu vor mai fi niciodata marete, autorul va interioriza, ca de obicei, si se va refugia in iubirea de cuplu, "mai tare decit istoria".

"Speranta minima a nemuririi"
Celelalte linii de forta ale acestui profil sint, in mod egal, obsesive si s-ar putea rezuma astfel: imaginea mortii (in toate aspectele pe care le poate imbraca, plecind de la evenimentul in sine si pina la procesul descompunerii organice), spatiul protector, iubirea pentru sotie " tot ca un soi de refugiu ocrotitor pentru o fiinta fragila si bolnavicioasa " si, desigur, firul rosu al cartii, care-i da si titlul: recuperarea si consemnarea, in scopul construirii paradisului personal, a tuturor amintirilor, frinturilor de memorie in care s-a simtit fericit.
As vrea sa insist exact pe aceasta latura a cartii, cea care-i da suflul inegalabil, freamatul, vocea proprie si, spunind aceasta, trebuie adaugat ca edificarea treapta cu treapta a acestui paradis, extraordinar de evanescent si de etern, are alaturi, in permanenta, imaginea mortii. Valeriu Cristea se vede chiar, de citeva ori, premonitoriu, cu ochii celui care (re)traieste lucrurile de pe pozitia unei existente postume... Sint citeva splendide imagini/amintiri ce recreeaza nevoia de spatiu protector a acestui spirit hipersensibil: una este data de evocarea pisicilor sale (Titi, Galbenus, Pitu cel Mare si Bun), a stiintei lor exemplare " adevarata concurenta pentru un autor al Spatiului in literatura! " de a gasi culcusuri odihnitoare peste tot, in casa si mai ales linga oameni. O alta e, de fapt, si tehnica ordonatoare a volumului, stringerea de "bagaje" pentru calatoria in paradis.

Valeriu Cristea e aici un mare prozator, grav, atent la detaliu, susceptibil ca melcul in cochilia sa, un proustian obsedat de moarte, pe care o urmareste, in decursul anilor, cum isi face mendrele in familia lui si a sotiei (sotia fiind foarte incercata, isi pierde de mica parintii, apoi bunica si fratele; ea insasi isi risca viata prin cele doua sarcini pe care se incapatineaza sa le duca cu putine sperante pina la capat " cei doi nu vor putea avea copii). Bagajele, revenind, sint compuse din oameni si locuri, apropiati, dar si straini zariti pe strada, peisaje (casa de la Snagov a sotiei, cu biroul sau amenajat in antreu, castanele cazute toamna pe bulevard), "clipele de fericire si spatiile faste" " un arsenal ce cintareste, en fin de compte, destul de greu. Autorul pare a avea nu numai o memorie buna, dar si o dorinta ardenta de a-si edifica propriul paradis, caci, dincolo de suferintele incercate si de complexele inabusite, dincolo de pragul mortii, Valeriu Cristea continua sa nutreasca "speranta minima a nemuririi", care lumineaza discret, intotdeauna, paginile tremurate. Memorialistica sa e, de fapt, un proiect interactiv (solicitind si pe cititor) al "romanului genial", al "romanului despre rai". Incercind tot mai mult, in ultimii ani, sa se intoarca spre credinta, criticul, in asteptarea raiului promis, isi construieste, pentru orice eventualitate, micul spatiu personal cu titlu paradiziac:

"Raiul ar fi prelungirea si insumarea crimpeielor de rai din timpul vietii, amfora reconstituita din cioburi. [...] Daca Dumnezeu ne va darui altul mai bun, cu atit mai bine. Deocamdata insa, nu-mi pot imagina un rai mai bun!". In numele romanului acestuia virtual, criticul insereaza in partea a doua a cartii " mai fragmentara, adesea cvasiaforistica " "mostre din romanul genial", pasaje "din prozele mele nescrise", mergind pina la a imagina raspunsuri ale animalelor iubite (pisica Titi, de pilda) sau replici ale fiintelor apropiate disparute (cartea se termina cu reprosul mamei ca nu e vizitata la cimitir). Exista in Bagaje pentru paradis putina (auto)ironie, umor aproape deloc, exista subiectivitati deformatoare si orgolii profesionale grefate pe mai vechile complexe, exista declaratia permanenta a iubirii pentru Doina (acutizata de anxietate; onestitatea, probabil, il face sa marturiseasca totusi, la un moment dat, o infidelitate trecatoare), insa deasupra tuturor, pluteste umbra mortii, o obsesie care, fara sa fie morbida, confera textului un ton inconfundabil, constant, de gravitate si jale (doar e un pasionat de Dostoievski...), tinut sub control de cufundarea in coconul ocrotitor al familiei (iubirea lui pentru Doina seamana mult cu aceea a lui Eugen Ionescu pentru Rodica, o iubire protectoare, un liman in fata mortii).

Evocarile lumii literare se intilnesc cu deosebire in prima parte a cartii, unde criticul face referiri la atmosfera redactionala a Gazetei literare/Romaniei literare, la felul cum a fost angajat (in 1964, sustinut de redactorii S. Damian, Ov. S. Crohmalniceanu, Eugen Simion, G. Dimisianu, se infatiseaza redactorului-sef al revistei, Tiberiu Utan, caruia ii pastreaza o buna amintire); in relief apar Tudor Vianu, profesorul venerat, Marin Preda, care, alaturi de cel dintii, a reprezentat pentru critic "autoritatea suprema la noi", Nichita Stanescu, Marcel Mihalas, Lucian Raicu si Sonia Larian s.a. De notat si o scena "de triumf", cind redactorii reusesc sa obtina de la Ceausescu sa puna pe coperta fotografia lui Eminescu (si nu a... conducatorului!), cu prilejul centenarului mortii poetului. Acelasi spectru al mortii, insa, regleaza evenimentele si de data aceasta, multi dintre colegii de redactie se sting in anii ’80, poate si ca efect pervers, spune autorul, al epocii traversate.
O sa inchei aceste rinduri cu un citat din prefata semnata de Livius Ciocarlie, cel care are o intuitie extraordinara (ca de la un spirit afin la altul, cum o si spune): "...cartea se compune din alternarea a doi timpi: timpul avertizarii impotriva mortii, al infiorarii in fata ei, si timpul originar al maternitatii, reflectat in momentele privilegiate ale vietii".