OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Nora IUGA
Sapunul lui Leopold Bloom, Editia a II-a
Editura Polirom, Colectia „Fiction Ltd.“, Iasi, 2007, 320 p.

Despre Sapunul lui Leopold Bloom nu s-a scris foarte mult, si adesea m-am intrebat de ce. Nora Iuga este o scriitoare deja recunoscuta, legitimata, mai mult decit confirmata si nu in ultimul rind, foarte iubita. in plus, o mare traducatoare de limba germana, careia ii datoram multe traduceri extraordinare ale unor autori contemporani, care altfel poate ar fi ajuns mult mai greu in spatiul cultural romanesc (ii amintesc doar pe Oskar Pastior si pe „imposibila“ Elfriede Jelineck). M-am gindit uneori ca la mijloc e simpla teama de abordare a prozei unei mari poete, conform prejudecatii ca un scriitor nu poate fi si poet si prozator, desi doar citeva nume din literatura romana ar fi de ajuns sa infirme aceasta idee. Eu am citit romanul mai demult, apoi l-am recitit cind a trebuit sa-i fac o corectura si am stat foarte mult pe text. Acum l-am citit a treia oara si pot sa spun ca textul mi-a facut in continuare placere, dar nu ca un text literar canonic, nu ca un roman despre care sa spui la sfirsit ca e grozav. Mi se pare si acum, ca si atunci, o carte fragila, asa cum era si scriitoarea atunci cind l-a inceput. Pentru ca in acest text ceea ce domina este, ca si in poezia Norei Iuga, latura biografica si confesiva.

Ea se afla atunci intre doua lumi, traind o existenta schizoida (traind simultan in interior, in apartamentul ei minuscul din cenusiul si crudul Comarnic, si in exterior – vecinii de palier cu care e fortata sa comunice, existind pe de o parte intr-un sistem totalitar, opresiv, intr-un social agresiv si unde ea nu-si are locul si, pe de alta parte, in lumea ei fictionala, scrisul cu tot ce implica acesta, si totodata impartita intre trecut si prezent). Astfel, cartea e o izbucnire, un pot in care Nora Iuga toarna tot, fara o miza concret literara si, oricum, nu cu o miza imediata. Importanta pare a fi nevoia ei de exorcizare, de descarcare, de defulare, de existare in pagini, pe care le numeste, imprumutind titlul primei poezii scrise de Tiberiu, fiul ei, la trei ani, Concentratul de femeie, „un titlu derutant si imprevizibil la un copil care abia invata sa vorbeasca, [...] si gaseste acum o perfecta motivatie in definirea acestei carti pe care o scriu“. Si, intr-adevar, de cele mai multe ori caderea in biografic este atit de brutala, incit nu de putine ori te trezesti pur si simplu in fata unor pagini de jurnal.

Romanul incepe cumva in mare forta si te pregateste pentru un text grav si serios. Pentru un roman inchegat, cu subiect, tema, trama narativa si personaje in carne si oase (chiar daca majoritatea alter ego-uri). De fapt sint doua planuri, doua texte, doua romane. Ba, mai mult, te trezesti in plin comunism, intr-un oras cenusiu de provincie, unde artistii sint condamnati la izolare si un soi de alienare, un fel de autism social, cu aerul lui de viata traita intr-un regim totalitar, cu destine deviate si vieti condamnate la ratare si lipsa de sens, cu oameni uniformi si simpli pina la dezumanizare. Acolo autoarea se autoexileaza si comunica cu exteriorul doar mecanic sau extrage din exterior, din realitate, doar ceea ce poate converti in text, in scris, in scriitura. Ceea ce se voiau a fi personaje, planul dublu, pur fictional, se dovedesc a fi insa tot „existente virtuale ale autorului unei carti“, dupa cum ea insasi marturiseste, asa ca nu e fidela planului dublu pe care incearca sa-l realizeze ca pe un roman in roman. Poate fi doar faptul ca textul a fost intrerupt si reluat apoi abia dupa un an, dupa cum marturiseste autoarea la inceputul partii a doua.

Pe de alta parte, exista o incercare de geografie simbolica, apare de citeva ori un fel de mitologem, care este „Betoniera“, un fel de arhetip comunist, unde se amesteca si se sfarima destine, un malaxor agresiv, devenit simbol opresiv, in apropierea caruia nici un individ nu poate simti nici un fel de libertate. Si citeva schite de destine ale cunostintelor, prietenilor, cei mai multi scriitori si artisti, condamnate la ratare din cauza sistemului.
Acest Sapun al lui Leopold Bloom, venit din proza lui Joyce, alunecos, fara forma ferma, doar cu miros, cam ca si romanul in sine, se constituie ca element simbolic, care reuneste tot ce e amestecat in textul Norei Iuga. E un text sincer, autentic, necautat, minutios uneori si cu putina ideologie pe alocuri (dialogul dintre poeta si scriitor, unde nu e clara relatia celor doi, ci mai degraba conteaza doar jocul de idei), realist, dar si cu alunecari intr-un vag suprarealism, produs al unei hipersensibilitati necenzurate, cu incheiere intr-un vag existentialism („dar de ce se aprinde lumina, de ce curge apa, de ce mincam, de ce gindim?“).

E oricum extrem de dificil sa-i cauti un model sau o formula pe care sa se plieze, nu prea are precedent. Eu l-as numi un roman indecis. in timpul lecturii realizezi ca devii pur si simplu sclavul unui text marca Nora Iuga, asa cum s-a mai spus. iti place sau nu-ti place, atit. Oricum e dificil, si de-a dreptul inutil sa o pornesti pe drumul posibilelor interpretari.