Un roman lucid despre pierderea lucidităţii

Autor: Şerban AXINTE | Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Este, fără îndoială, foarte dificil de răspuns cerinţei formulate de Gabriel Liiceanu la finalul prefeţei care însoţeşte romanul Aşteptând ceasul de apoi al lui Dinu Pillat: „Îi rămîne criticii literare misiunea de a stabili locul acestei cărţi tulburătoare în istoria literaturii române, după cincizeci de ani pierduţi prin istorie“. Dificultatea rezidă din faptul că numeroase raţiuni extraestetice înnobilează scrierea regăsită şi o transformă, aproape inevitabil, într-un obiect de cult intangibil. În ceea ce mă priveşte, voi încerca să-mi reprim, pe cît se poate, tendinţa de a „judeca“ romanul din perspectiva biografiei sale unice şi halucinante, astfel încît punctul meu de vedere să vizeze aproximarea „adevărului“ livrat de opera în sine. Şi asta nu pentru că m-aş număra printre cei care consideră că, în analiza critică, opera de artă trebuie despărţită total şi brutal de datele ei exterioare, ci pentru că am convingerea că posteritatea literaturii lui Dinu Pillat ar fi mult mai cîştigată în urma unei abordări de acest gen. Reprimarea tendinţei de a analiza romanul din perspectiva biografiei sale nu poate fi echivalentă însă cu ignorarea contextului în care acesta a fost scris.

În toamna anului 1948, Dinu Pillat termina de redactat Aşteptând ceasul de apoi. Pînă la acea dată, romanul românesc fusese în continuă creştere de formă, îmbogăţind literatura noastră cu opere dintre cele mai relevante. Se pregătea, totodată, de intrarea în marele îngheţ ideologic, anunţat deja prin apariţia unor lucrări de genul Realismul în literatură (1948) de N. Moraru.

Sinceritate la persoana a III-a

În perioada interbelică, fuseseră experimentate foarte multe formule narative, revendicate de la modele teoretice diferite şi contrastante. Tocmai datorită preexistenţei acestor modele – ce probaseră, în fond, flexibilitatea intrinsecă a romanului – se poate afirma că Dinu Pillat reuşeşte, în 1948, să acomodeze în scrierea sa două principii oarecum antagonice. El demonstrează practic faptul că la autenticitatea cerută romanului de numeroşi scriitori precum Camil Petrescu, Mihail Sebastian, Mircea Eliade ş.a., se poate ajunge nu doar prin absolutizarea persoanei întîi ca mijloc de relatare. Cu alte cuvinte, Dinu Pillat împlineşte visul teoretic al romancierilor amintiţi chiar prin intermediul metodelor incriminate de aceştia. De aici, impresia stranie, inedită, paradoxală de sinceritate la persoana a III-a. Însă acest model teoretic implicit la care se ajunge nu exclude existenţa unei instanţe auctoriale autonome, care este, cum altfel, decît independentă din punct de vedere ideatic (ideologic!) faţă de personajele ce împlinesc naraţiunea. Din acest motiv, unii au vrut cu tot dinadinsul să creadă că un roman bine documentat despre mişcarea legionară nu poate fi altceva decît o pledoarie în favoarea mişcării legionare. De altfel, Gabriel Liiceanu explică foarte bine în prefaţa cărţii cum şi de ce a fost posibilă această „deturnare de proporţii“ a sensului şi a mesajului romanului, în ciuda celor mai rudimentare elemente de teorie literară care ar fi trebuit să vină în mod normal în apărarea scrierii. În realitate, viziunea lui Dinu Pillat asupra lumii legionare este cît se poate de critică. Mai mult, citită dintr-o altă perspectivă, ar fi existat riscul ca opera să fie transformată de către directorii de conştiinţă ai regimului comunist într-o lucrare-etalon pentru noua ordine antifascistă, pentru că ar fi ilustrat anihilarea mişcării legionare din cauza propriilor sale vulnerabilităţi umane şi doctrinare. Mai bine, totuşi, că nu s-a întîmplat asta.

Psihologia personajelor şi mesajul auctorial

Nu trebuie să se înţeleagă de aici că mesajul şi, implicit, viziunea auctorială ar suferi de ambiguitate. În nici un caz. După cum am arătat mai sus, autorul inovează în zona persuasiunii, imprimînd scrierii sale acea impresie de sinceritate la persoana a III-a, care conferă şi luciditate proiectului narativ. Deci, nu putem decît să consemnăm o reuşită de natură estetică. În continuare, voi selecta cîteva fragmente ilustrative pentru acest gen de reuşită. Este vorba, în toate cazurile, despre o imixtiune în psihologia personajelor cărora le sînt determinate volutele mentale, emoţionale, afective şi ideatice, printr-o profundă cunoaştere a tipurilor umane restituite prin romanul de faţă: „deşi refractar oricărei forme de disciplină, Lucian nu întîrziase să se alăture grupului de militanţi de la facultate, încredinţat că, în marea criză morală a acelui ceas al istoriei, păstrarea unei atitudini de neutralitate ar fi însemnat pentru el pierderea celui mai interesant prilej de a se afirma pe o idee, mai ales că se şi închipuia singurul în stare să construiască un sistem de gîndire politică pe premisele încă nebuloase ale «omului nou»“; „pentru profeţii erelor noi, drumurile sînt totdeauna fără întoarcere. Lucian îşi bău ceaiul cu un sentiment de tristeţe, pe care însă vanitatea de a şti că rolul său are o semnificaţie de destin îl copleşi pînă la urmă“ sau „ – Gîndiţi-vă bine! Vă simţiţi în stare să răzbunaţi moartea lui Toma Vesper şi suferinţele tuturor camarazilor aruncaţi în închisori? În timp ce Ştefănucă îşi plecă încă o dată privirea, îl auzi pe Nicoară grăbindu-se să răspundă: – Nici vorbă! – Şi eu sînt gata să primesc! i se alătură vocea lui Cernat, uşor subţiat de emoţie. Numai Ştefănucă tăcea mai departe, cu gura uscată. – Ei, Holban, care-ţi este răspunsul? – Da… îngăimă Ştefănucă, după ce încercă să-şi umezească cerul gurii cu o înghiţitură aproape dureroasă“.

E ca şi cum un singur individ (autorul) ar fi fost frămîntat, la un moment dat, de toate aceste gînduri şi tentaţii anarhice – motivate prin psihoza colectivă ce face posibilă oricînd captivitatea raţiunii –, iar singura formă de eliberare şi de distanţare critică de toate acestea ar fi însăşi creaţia literară capabilă să rezolve contradicţiile şi să aşeze lucrurile pe făgaşul lor firesc. Mesajul auctorial e cît se poate de clar. Nu se poate amesteca judecata morală, oricît de nobilă s-ar dori ea, cu crima. O serie de personaje neatinse de flagelul ideologiei Vestitorilor susţin la modul subtil această perspectivă auctorială. Chiar ezitările lui Ştefănucă, reprezentantul în roman al unei lumi pe care comunismul avea să o suprime nu peste multă vreme, procesul moral, lăuntric, al celui ce „nu înţelesese să admită nici asasinarea primului ministru, oricît încercase atunci să taie firul în patru pentru a găsi unele circumstanţe atenuante“, toate acestea fac dovada că Dinu Pillat nu a dorit altceva decît să transpună artistic personalitatea scindată şi paranoidă a unui ev întunecat.

Coliziuni şi dialoguri

Romanul e oarecum liniar, iar perspectiva narativă poate fi considerată aproape unilaterală. Doar scrierile Ralucăi Holban (redate în carte cu litere cursive) par a se constitui ele însele într-un plan distinct. Istoriile protagoniştilor evoluează foarte puţin timp fără a se intersecta. Naratorul acordă o atenţie specială fiecărui personaj în parte, doar atît cît să reuşească anumite portrete, anumite profiluri intelectuale, morale şi sociale. Şi asta pentru că importante sînt coliziunea dintre eroi şi dialogurile scînteietoare şi reciproc formatoare. Autorul a ales să utilizeze principiul adecvării. Ar fi fost poate prea complicat ca o naraţiune multimaţetară să aibă acelaşi impact, aceeaşi eficienţă în planul desfăşurării faptelor. Mai trebuie remarcată claritatea expunerii, ce pune în valoare dicţia pronunţată a ideilor sau a schimbului de idei ce individualizează de această dată un grup uman.

Tensiuni şi limite

Tensiunea dramatică a romanului e destul de sincopată. Dar, trebuie spus, există pagini memorabile, antologice, precum cele în care studenţii evrei sînt daţi afară de la cursuri şi bătuţi sau în care sînt descrise cele mai tensionate şedinţe conspirative, ori acelea în care Ştefănucă îşi află limita, devenind el însuşi o limită a Vestitorilor. Evident, nu poate fi uitată nici scena asasinării prim-ministrului. Dinamică şi delirantă.

Nu ştiu cu cît se îmbogăţeşte literatura română, în ansamblul ei, prin punerea în circulaţie a acestei scrieri arestate timp de decenii, dar, cu siguranţă, literatura acelei perioade complicate şi paradoxale se nuanţează semnificativ. După lectura romanului Aşteptând ceasul de apoi al lui Dinu Pillat sîntem capabili să revizităm altfel istoria acelui ev întunecat. Cu un plus de intensitate şi de luciditate. Chiar dacă – sau mai ales pentru că – romanul vorbeşte tocmai despre pierderea acestei lucidităţi.