OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Un nume deja consacrat, în alt domeniu decît cel al creaţiei literare, e întotdeauna un handicap pentru autorul unui roman, suspectat imediat de calitate slabă a scriiturii sau tratat cu superficialitate şi prejudecată, riscînd să treacă neobservat. Imaginea scriitorului în turnul său de fildeş, inabordabil, ursuz şi aşezat mereu pe scaunul auctorial e însă de mult perimată, iar romanul de faţă confirmă din plin ipoteza că nu există un profil-tip al autorului unui roman reuşit. Daniela Zeca revine, după aproape zece ani de la Îngeri pe carosabil, cu o carte care a meriutat întreaga aşteptare. Istoria romanţată a unui safari e un roman uimitor, cu totul inedit în peisajul prozei contemporane româneşti, scris cu multă căldură, estompată de autoironia benignă, cu precizia unui condei matur, firesc şi fără artificii, dar cu volute de miniatură străveche arabă şi imagini de o intensitate care îţi taie răsuflarea.

 

Cei care vor citi fragmentar cartea vor putea lesne confunda ritmul sincopat al frazelor cu o deficienţă narativă, ratîndu-le astfel întreaga muzicalitate de scriere arabă veche (remarcată de Doina Ruşti în textul de pe coperta a IV-a). De altfel, o cheie de decriptare a cărţii, cu inteligenţă inoculată în text, deconspiră jocul aparenţelor dincolo de care, la o privire mai atentă, se nasc sensurile profunde: în scena în care misterioasa andaluză îi dezvăluie tapiseria veche de două sute de ani, pe care tocmai o restaurează, Darielle e nedumerită de înfăţişarea modestă a acesteia, care seamănă cu „o blană rărită din loc în loc, cu urme abia vizibile de vopsea“, dar Sousse Anne o avertizează: „Aici e toată povestea deşertului [...] Nu te învinui că nu o vezi încă, poate că nici nu există şi acum o compun“. Mis-en-abyme a concepţiei auctoriale despre valenţele scriiturii, tapiseria va fi şi ea desăvîrşită odată cu sfîrşitul romanului, dar eroina o va vedea pentru prima oară finalizată într-un vis premonitor.

 

În acelaşi mod se ţese pînza narativă a romanului Danielei Zeca, aparent monotonă, de sub a cărui materie se ivesc, surprinzător, metafore perfect articulate, profund vizualizatoare, cu o forţă sugestivă care se manifestă uneori latent, infuzînd treptat straturile succesive ale textului şi izbucnind la suprafaţă cu efectul crepusculului african: măslinele sînt mărgele negre şi catifelate, de fapt irisuri ale Africii, prin care aceasta stă de veghe; cerul deşertului e roşu ca burta spintecată a unui animal, corpurile mumificate ale palmierilor sînt ca însăşi Africa – „un corp prea bătrîn şi deshidratat, ca o piele de elefant“, îndrăgostiţii se cunosc după „cum le fierbe pămîntul pe unde calcă“, iar privirea iubitului Mehria e asemenea celei a unui varan, în aşternutul moale şi umed unde Darielle se simte „posedată ca în pîntecele cald încă al unui animal abia doborît“. Sintagmele de o senzualitate irezistibilă îşi pierd însă din eficacitate odată scoase din context, căci rolul pe care îl îndeplinesc este cel de puncte de sprijin ale fluxului narativ, asemănător curgerii muzicii arabe: sub impresia falsă a unui ritm monoton, abia perceptibile contrapuncte se adresează raţiunii încă neadormite a ascultătorului, dezvăluindu-i înţelesuri neaşteptate.

 

 

S-a vorbit deja, în legătură cu proza Danielei Zeca, de exotism şi senzualitate exacerbată, dar dincolo de dimensiunea sa exotică, de problematica alterităţii, inoculată şi ea cu rafinament, fără tezisme ori îndîrjire în carte, de confesiunea autentică, dublată de emoţie epică , cartea e, în primul rînd, romanul unei călătorii, al unui parcurs ontologic, căci odată cu străbaterea fiecărui nou colţ de lume eroina îşi smulge vălurile succesive ce îi disimulează adevărata identitate. De-a lungul metamorfozei treptate, din occidentala de carieră în făptura mai autohtonă decît înseşi nativele, Darielle suferă o deplasare ontologică, fără repetate sondări deliberate ale sinelui, ci redescoperindu-se în raport cu exterioritatea. Tema centrală a romanului o constituie alteritatea, în diversele sale ipostaze: iubirea pasională, ca întîlnire esenţială cu Celălalt, presupune dezindividualizare şi eliberare de constrîngerile interiorităţii, aceasta revelîndu-şi, odată privată de sensurile senzualităţii, aspectele particulare, precum simpatia, solidaritatea sau fascinaţia pe care eroina le resimte faţă de cele trei femei cu care încheagă trei tipuri de relaţii (Rhyme, franţuzoaica îndrăgostită iremediabil de Africa, Sousse Anne, iniţiata, şi Zaouf, doica bătrînă căreia i se spune „vrăjitoarea“).

 

Eros sau agape, iubirea e semnul sub care se desfăşoară întreaga acţiune a cărţii, dublată uneori de o anumită ambiguitate sau de sugestii thanatice (ca atunci cînd, ridicînd-o pe Zaouf, doica bătrînă a lui Mehria în braţe, Darielle găseşte că îmbrăţişarea aceea nefirească stăruie „undeva între copilărie şi moarte“). De altfel, Darielle, amantă europeană a unui nabab magrebian, a cărei situaţie în casa acestuia, într-un spaţiu al cărui tradiţionalism impune atîtea tare, echivalează cu clandestinitatea, se confundă întotdeauna pentru ceilalţi cu figura „străinei“. Aceştia o poreclesc în ascuns „L’errante du golfe“, privindu-i comportamentul libertin pe jumătate condescendent, pe jumătate cu simpatie şi chiar fascinaţie. Ea este pentru ceilalţi xenos, străinul care le poate ameninţa ipseitatea şi ordinea firească a lumii, în aceeaşi măsură în care ei sînt pentru ea hostis, gazdă primitoare, dar potenţial ostilă. Cartea oferă, de altfel, una dintre cele mai frumoase metafore ale străinului, Darielle fiind pentru ceilalţi membri ai casei lui Mehria „străină ca vîrtejul de vînt care umflă nisipul“, o „single Sheherezada“, cum singură îşi spune, plină de (auto)ironia neotrăvită, benefică, a celui care-şi trăieşte experienţele asumat, pînă la ultimele consecinţe.

 

 

Atuul incontestabil al romanului Danielei Zeca este însă stilul. Imaginile au cînd forţa dezlănţuită a furtunii mediteraneene, cînd pe cea hipnotică a privirii de varan, cînd lentoarea amiezelor „de fiere şi chihlimbar, de cobalt şi iască“. Pentru Darielle, golful este mai întîi locul unde „timpul stă“, încremenirea ce cuprinde uneori preţ de o clipă lumea îndeplinind un rol anamnetic: acum are loc restituirea unor „frînturi de memorie“, iar tinereţea o „revizitează“ pe cea prinsă în „etuva de rocă şi de lut galben“, laolaltă cu umbrele tremurătoare ale amiezii, şi chiar cu propriul instrument de măsurare a timpului, ceasul de la mînă care încetează să mai înregistreze minutele. Aceste sincope temporale au efectul unor mici revelaţii, episoadele rememorate acţionînd ca nişte declicuri emoţionale. În lumea care e „jumătate în basm“, experienţele senzoriale ale „rătăcitoarei din golf“ au o acuitate insuportabilă. Singurătatea Mediteranei, la Bizerte, pe care îl vizitează împreună cu Mehria, are aerul dezolant al unei apocalipse selenare: „mai văzuse plaje pustii, şfichiuite de alizeu, (...) dar niciodată ceva atît de răscolitor: turbioane de vînt în care se zbăteau păsări în lumina de argint vechi şi, în rest, nici un semn al omului, ca la început“. Dar nicăieri nu atinge autoarea măiestria stilistică, precum în pasajele ce reconstituie imaginea deşertului saharian, „limb al rătăcitorilor“ unde călătorul trăieşte experienţa-limită: „Gîndea că în deşert se va întîlni cu setea şi foamea, cu mirosul de pămînt ud şi cu fluturi carnivori despre care auzise că zboară noaptea în jurul vracilor.

 

Că se va întîlni cu inima ei, făcută din boabe rumene de cafea, şi cu miezul de pîine copt de Zaouf, cu tristeţile viitoare, încă adolescente, şi cu aţa mătăniilor de jad care fuseseră întîmplările netrăite“. Fragmentul conservă toate sensurile experienţei ascetice pe care o presupune rătăcirea prin meandrele deşertului – peisajul său de o monotonie înnebunitoare, predispunînd la melancolie sfîşietoare şi la disperarea fiinţei dezorientate, private de lipsa oricăror repere, îl forţează pe călător să-şi provoace limitele – fiziologice, senzitive, emoţionale, aici întregul bagaj al emoţiilor trecute prinzînd contururile himerice ale fetei morgana. Pentru Darielle, aceasta echivalează cu imaginea şoimului-prădător al lui Sabir (unchiul lui Mehria, despre care oamenii cred că e un soi de vrăjitor), care capătă înfăţişarea şi atributele unui animal mitic, cu aripi care acoperă luna, ca „două vîsle negre cu nestemate“; viziunea Dariellei e deopotrivă o chemare (a mamei europene) şi un îndemn de a nu părăsi tărîmul adoptiv (al doicăi moarte, mamă spirituală, Zaouf), iar ea o va asculta pe cea dintîi. Dar eroina ştie că povestea în care trăise în răstimpul celor doi ani africani putea fi scrisă şi rescrisă la nesfîrşit, finalul nefiind decît unul „dintre atîtea posibile, finalul ei“, căci toate poveştile sînt situate într-un timp exemplar, sustras duratei normate, care este cel al memoriei.

 

Cartea are ceva tulburător, picant ca mirmiz-ul, obsedant ca aroma unei chicha, ceva din dulceaţa leşinătoare a prăjiturilor kakis, peste care adie transparenţele sifsari-ului sub care magrebienele îşi ascund chipul. Dacă autoarea s-ar fi abţinut de la ultima scenă, lăsînd cititorul aninat în mrejele lumii ce se naşte din percepţia de străină a Dariellei, iar romanul s-ar fi încheiat cu imaginea acesteia în aeroportul european, rememorînd himera safariului a cărui „istorie romanţată“ tocmai s-a sfîrşit, am fi avut de-a face cu o naraţiune impecabilă, căci Daniela Zeca scrie cum trăieşte, fără a lăsa actul scriiturii să se interpună supărător între senzaţia percepută şi receptarea acesteia de către cititor.