OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Maestro e o carte stranie, o carte scrisă să nu-ţi placă. Te respinge, te refuză brutal. Autorul pare să se folosească de mijloacele de seducţie ale literaturii în sens contrar. Pur şi simplu nu vrea să-şi cucerească cititorul. Cel puţin nu imediat. Sau e exclusivist. Am putea spune că Maestro îşi selectează cititorii. Îşi rezervă acest drept şi pentru că, nu-i aşa?, Stelian Tănase este o persoană publică şi cărţile sale se vînd oricum bine. Maestro e un roman compus din antiromane, o carte neprietenoasă, deloc comercială, despre mass-media, rating şi prime-time. Ne aflăm în plin paradox. Cum să livrezi o poveste despre cea mai populară instituţie din lume, televiziunea, prin nişte mijloace deloc convenţionale? Dacă nu eşti foarte atent sau dacă, pur şi simplu, nu eşti suficient de perseverent în lectură, cartea te trădează, nu te acceptă în lumea ei. La început te crezi pierdut într-un hiperrealism ce înghite totul pe nemestecate, fără selecţie, fără discernămînt critic. Frazele par aruncate în pagină fără nici o noimă, multă vreme nu se întrezăreşte nici o structură, nici o arhitectură care să corijeze impresia de haos şi arbitrarietate. Privită la macroscop, lumea e, nu-i aşa?, monstruoasă şi lipsită de sens. Cum pare oare o colonie de acarieni mărită de mii de ori? La fel ca realitatea din Maestro. De aceea romanul convinge mai greu. Cititorul trebuie să depăşească mai multe piedici, în principal pe aceea dată de frustrarea de a fi controlat, fără a avea posibilitatea să controleze şi el. Între text şi destinatar e o luptă inegală. Sînt mai multe bătălii? E un război? Vom vedea la sfîrşit.

 

 

Cartea e scrisă într-un limbaj violent, chiar vulgar. Ne întrebăm dacă există vreo miză sau o justificare estetică în spatele acestei opţiuni. Scriitorul preferă să dea fiecărui cadru expresia lui extremă. Împinge totul dincolo de rama firescului şi a naturalului, amplificînd poate prea mult nişte detalii ce, în mod normal, nu s-ar bucura de o vizibilitate pronunţată. Pentru Stelian Tănase însă „anomalia e norma“, ca pentru toţi cei ce împărtăşesc voinţa novatoare.

La o lectură atentă sau la o recitire, se poate observa cum textul, pe măsură ce se dezvoltă, îşi scrie şi propria poetică. Astfel, „secretul unei poveşti bine spuse e să tergiversezi“, afirmă o voce din text. Şi, într-adevăr, autorul tergiversează mult, lansează poveşti despre care el însuşi afirmă că nu au sfîrşit, cu alte cuvinte, se joacă cu aşteptările cititorilor, dar îi şi provoacă la un schimb, să-l numim aşa, de esenţe. Instanţa narativă, complicată şi uneori confuză, aruncă piesele de puzzle. Cititorii nu au decît să le recompună după bunul lor plac. Pentru fiecare poate ieşi o altă poveste. Pînă la un punct, cînd totul începe să se structureze pe ruinele lumii haotice, pe care încet o lăsăm în urmă, odată cu înaintarea în lectură. Descoperim un personaj, pe Tina, vedeta unui post de televiziune. Ea are curajul să ceară în direct demisia unui ministru. Pentru acest act nesăbuit i se ia emisiunea, este izgonită din prime-time şi trimisă să facă un reportaj despre un mare scriitor român din exil, Avram Duca, supranumit Maestro. Se toarnă şi un film, după romanul de mare succes mondial Maestro. O melodramă.

 

Intrăm în lumea audienţelor şi a imaginilor negociate, a evenimentelor senzaţionale, ce-l modifică pe om în datele lui intime: „omul e bun de la natură. L-a stricat tehnica“ sau „istoria decide sensul şi valoarea unor evenimente“. Iată alte voci din text ce organizează din umbră, pe şoptite, construcţia narativă. În faţa camerelor de luat vederi, Avram Duca livrează o imagine despre sine frustrantă pentru toată lumea. Nu vrea să-şi dezvăluie adevărata natură. O face doar în intimitate, în prezenţa Tinei. Abia spre sfîrşitul romanului înţelegem sensul jongleriilor sale de imagine. Toate personajele au una şi aceeaşi funcţie, de a întări ideea că omul nu e decît o ştire, viaţa lui fiind o veritabilă soap opera împărţită în scene şi episoade, mai multe sau mai puţine, după caz. De fapt, întreg romanul e structurat ca un serial de televiziune, compus din scene şi episoade. Din cînd în cînd ni se oferă cîte un previously, cîte o recapitulare bine-venită. Din acest motiv, Stelian Tănase poate să trateze oricum evenimentele pe care le relatează. Nu se înţelege prea bine, se pierde ceva pe parcurs? Nu-i nimic, se trage linie, se repovesteşte şi totul devine limpede pentru toată lumea. O tehnică inedită la noi, cel puţin după ştiinţa mea. Acţiunea romanului este plasată în timpul ultimei mineriade din România. Un excelent prilej de a observa o societate asediată. Totuşi autorul nu recurge la o formulă realistă de redare a stării de panică. Totul se transformă în pretext pentru un reportaj senzaţional şi rating maxim. Lumea televiziunii are regulile ei. Cinismul extrem e acceptat ca dat firesc chiar de către victimele sale. Tina devine la un moment dat victima de lux a mineriadei. Ce subiect fierbinte, ce reportaj, ce breaking news! Un sacrificiu în prime-time, unul dintre ele. În paralel cu Tina, evoluează Emiluţa, o infirmă cu vocaţie de sinucigaş ratat. Ea e naratorul melodramei. Ca s-o mai lase în pace gîndurile negre, povesteşte această istorie „despre amor, trădare şi moarte“. Ea spune: „asta visez să ajung, o ştire. Nu om, ştire! Aşa-s vremurile. Dacă nu eşti pe televizor, nu exişti“.

 

Emiluţa aruncă, spre sfîrşitul romanului, un televizor pe fereastră şi anunţă pe toţi participanţii la reality show-ul ei că la miezul nopţii se va sinucide. Nu o va face însă, deşi pentru toată presa şi pentru consumatorii de soap opera „ar fi fost necesar ca Emi să sară“. Alt sacrificiu în prime-time, cel al neîmplinirii prin moarte. Dar cel mai mare sacrificat pe altarul mass-media e însuşi Avram Duca. Moartea lui e anunţată ca o tragedie naţională, stîrneşte lacrimi şi controverse. Tina devine brusc omul care i-a luat ultimul interviu, iar reportajul despre acesta este interpretat ca un veritabil testament, al cărui unic beneficiar pare a fi România, locul unde nu a vrut să revină decît mort. S-a sinucis ca să se poată întoarce acasă. Filmul ce-l are pe Avram Duca drept protagonist şi, în general, întregul malaxor televizionistic propune o altă realitate, una complet diferită de aceea pe care noi, cititorii, o interiorizăm ca reper. Din acest punct de vedere, există o asemănare între romanul de faţă şi Ochiul şi pulberea de Liviu Bîrsan. Omul nu contează, ci doar setea de senzaţional şi goana nebună după audienţă. Poporului să i se dea mereu alte şi alte poveşti de ronţăit. Interesează pe cineva adevărul? Nu, minciuna se vinde, deci trebuie deghizată în adevăr: „tu vrei să ciopleşti un zeu, înlocuieşti omul cu statuia. Uiţi omul viu, aşa cum a fost, cum s-a dezvăluit în interviu. Pui în loc un surogat ş…ţ. O să iasă o porcărie, o ficţiune. Îl refacem din petice pe Maestro. Dar nu e el, e portretul altcuiva. E alt personaj ce arătăm noi pe sticlă. Aşa cum ni-l imaginăm, nu cel adevărat. Un Duca făcut din resturi, un colaj. Cineva străin căruia îi punem pe fesă ştampila «Avram Duca, autentic», dar e un fals, bricolat din resturi“. Acest fragment este cît se poate de relevant pentru întreaga carte. Atîţia sacrificaţi în numele a ce? Poate că în numele ficţiunii, mereu provocatoare, acaparantă, hipnotică. Cine e adevăratul Maestro? Să fie marele scriitor Avram Duca? Cu siguranţă, nu. Maestro e regizorul retras în spatele camerelor de luat vederi, ce-şi freacă palmele de bucurie atunci cînd descoperă acel ceva ce ar putea deveni, datorită Lui, o nouă poveste de senzaţie.