OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cînd încerc să scriu acest articol, nu reuşesc încă să rumeg vestea năpraznică: Marin Mincu nu mai este. Încerc să fiu cît mai sobru şi să mă păstrez obiectiv. Altfel nu i-ar fi plăcut, oricum... De fapt, nu am să afirm decît lucruri pe care le-am tot scris, într-o formă sau alta, de-a lungul timpului.

 

Am avut marele noroc să mă număr, în ultimii ani, printre apropiaţii săi. Pot spune că Marin Mincu era departe de imaginea pe care frustraţii săi inamici i-o confecţionaseră: era un generos cum rar am întîlnit, un om tandru, cu umor şi autoironie, de o verticalitate pe care am admirat-o mereu, de o nobleţe înnăscută. Era la curent cu tot ce mişcă în literatura contemporană; avea o putere de muncă ieşită din comun: cînd se urnea, nimic, dar nimic nu îl putea opri. Aşa se şi explică opera vastă pe care a reuşit să o scrie. Marin Mincu nu era un resentimentar. L-am cunoscut bine şi pot depune mărturie: era mai degrabă uşor de rănit şi se simţea, adesea, nedreptăţit. Ceea ce, la o adică, a şi fost. Onest cu sine însuşi, dar şi sigur de propria valoare, şi-a afirmat mereu apăsat punctul de vedere, fără să ţină cont de convenţiile obişnuite în mica şi levantina noastră lume literară. Marin Mincu era un european şi nu se cobora la micile aranjamente de grupare, de gaşcă etc. El este cel mai independent scriitor de calibru pe care l-am cunoscut; această încăpăţînare de a spune mereu, cu orice preţ, lucrurilor pe nume i-a atras destule animozităţi, unele mai înveninate decît altele. Mai că era destul de dificil, uneori, să publici un text favorabil despre vreo carte de-a lui în cutare sau cutare revistă. Dacă totuşi o făceai, urmau privirile piezişe ale unora: păi, tu scrii aşa despre nebunul ăla, care caută harţă cu toată lumea? Şi totuşi, cine l-a urmărit cu atenţie a putut constata că niciodată Marin Mincu nu a stîrnit, el, vreo dispută. Că a ridicat de fiecare mănuşa sau că a intervenit atunci cînd i se părea că lucrurile o iau razna, e adevărat. Fiind un Don Quijote, se aprindea repede, dar mereu în numele unei idei, al unui principiu. Scrisul său nu a fost niciodată călduţ, a avut mereu atitudine fermă. Asta pentru că Marin Mincu nu a cultivat eufemismul, vorba în dungă, ci a rostit/ scris răspicat, negru pe alb, ceea ce era de spus. Or, asta nu convine de cele mai multe ori. Şi ce e mai uşor pentru contemporanii predispuşi la compromis decît să-i scornească celui care îi deranjează o imagine de intratabil, de om scorţos, de nefrecventat. Cu această imagine a avut de luptat şi omul (se amuza de multe ori pe seama ei), dar de pe urma ei a suferit, din păcate, şi opera.

 

Eu sînt convins că, de acum, cînd începe destinul postum al operei lui Marin Mincu, cînd, din păcate, omul nu mai poate disturba micile coterii şi interese ale breslei scriitoriceşti, se va vedea din ce în ce mai clar că avem de a face cu unul dintre cei mai mari scriitori români. (Nu mai adaug nici un atribut, sînt sigur că nu mai e nevoie.) Marin Mincu este unul dintre puţinii autori români care s-au manifestat perfomant în toate genurile. De aceea, pentru a-i cunoaşte adevăratul profil, sîntem obligaţi să-i parcurgem toate cărţile, cam 40 la număr, başca vreo 20 în limba italiană. Numai întregul poate oferi adevărata structură a acestui scriitor.

 

Întreaga sa operă, indiferent de genul pe care, din curtoazie, îl respectă în măsura în care îl subminează, nu este decît o tentativă de sporire a factorului ontologic prin intermediul materialităţii textului. Într-un interviu mai vechi, autorul se confesa: „Sarcina (misiunea) mea, cel puţin ca instanţă a dorinţei, a fost aceea să traversez genurile, sau mai curînd mecanismele «genurilor literare» în căutarea propriului meu eu. Conform acestei perspective, cărţile mele (poezie, roman, critică, traducere) au devenit probe, mai precis exersări ale unei căutări îndîrjite a sinelului meu în interiorul diverselor mecanisme ale scriiturii“. Problema este că la noi funcţionează acea prejudecată conform căreia nu îi este dat unui singur scriitor să fie şi bun poet, şi bun prozator, şi un critic de prim rang. Exemplul lui Marin Mincu contrazice această inerţie. Cele 11 volume de poezie îl impun ca pe o voce importantă a poeticităţii postbelice, mai ales prin titluri precum Pradă realului, Proba de gimnastică, Am visat că visez că sînt înger, Cum mi-am înscenat un accident de maşină, Pacient la Spitalul Fundeni. Puţini autori contemporani au reuşit să atingă acea autenticitate a rostirii poetice pe care o găsim în ultimele cărţi ale poetului Marin Mincu. Prozatorul nu este nici el mai prejos, căci cele patru volume din ciclul Intermezzo şi cele două romane „italiene“ propun nu numai o poetică a textualismului şi a autenticităţii scriiturii din care destui s-au înfruptat tacit, ci şi o exigenţă a autolivrării în scriitură pentru care puţini erau pregătiţi. De fapt, e vorba de acelaşi roman, cu mai multe fascicule; un roman care nu doar developa, la modul diaristic, o existenţă recognoscibilă pînă la amănunt, ci care îşi punea în pagină, deschis, şi formula: „Trebuie să aştept un moment prielnic, cînd ceea ce scriu îmi dă acea impresie a implicării viscerale despre care vorbeam, prin care pot să măsor chiar în proces, în act, cît de autentic sînt în ceea ce scriu. Autenticitatea scriiturii nu se referă, cum am mai spus, la sinceritate (pot exista autori sinceri care nu au nimic autentic de comunicat în actul scriiturii ca atare), ci la acel aflux de trăire ce reuşeşte să fie exprimată“. Acesta a fost programul scrisului lui Marin Mincu în toate cărţile sale, indiferent de gen.

 

Doar că, asumat astfel, scrisul consumă, căci intensifică trăirea. Critica sa a definit, cumulativ (altfel nici nu se poate, despre asta nu se pot scrie decît „cvasitratate”, precum ultima carte, de bilanţ, a autorului), un concept, textualismul, care asta însemna: asumarea de ordin existenţial a textului, a unei autolivrări fără rest în materialitatea scriiturii. Doar că cei mai mulţi au răstălmăcit conceptul, reducîndu-l la o reţetă şi aplicîndu-l stîngaci, nătîng. Experimentalism, textualism, autenticitatea scriiturii nu sînt decît contraforţi, e drept că seducători, dacă sînt corect asimilaţi, ai acestui impunător şi ambiţios edificiu care ambiţionează să prindă fiinţa umană, cu tot ce are ea mai acut, mai agonal (ca să folosesc o sintagmă predilectă a criticului) în insectarul labirintic al textului. În fine, nu mă îndoiesc că va veni curînd vremea cînd va exista şi disponibilitatea să se recunoască faptul că Marin Mincu este unul dintre cei mai importanţi critici postbelici: nu doar că a dat cărţi esenţiale, obligatorii (Avangarda literară românească, Ion Barbu. Eseu despre textualizarea poetică, Experimentalismul poetic românesc, O panoramă critică a poeziei româneşti din secolul al XX-lea), ci a creat o teorie proprie, care a tras după ea, chiar dacă nu făţiş, literatura noastră de după 1980. Marin Mincu este, risc să afirm, singurul critic de direcţie de după război. Înţelegînd acest lucru, Nicolae Manolescu l-a sabotat cu sistem în improvizata sa istorie...

 

Ce-ar mai fi de adăugat? Că Marin Mincu a ctitorit Universitatea Ovidius din Constanţa (acreditînd-o prin acordarea titlului de doctor honoris causa lui Umberto Eco şi prin Colocviile, sub patronajul lui Eugenio Coşeriu, pe care le organiza anual), de la care unii afacerişti sub acoperie de universitari au reuşit, pentru o vreme, să-l îndepărteze. Că a înfiinţat revista Paradigma, că a publicat, la Editura Pontica, nu doar operele lui Eco, Vattimo etc., ci şi cele mai importante cărţi de poezie din anii ’90, că a iniţiat şi păstorit, vreme de 7 ani, Cenaclul Euridice, la care s-au lansat tinerii poeţi pe care azi îi numim douămiişti, că a tradus din poezia italiană şi a susţinut o prestigioasă carieră universitară.