OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Un bilant al artei moderne spaniole trebuie sa inceapa cu o afirmatie categorica: avangarda spaniola a avut, destul de mult timp, epicentrul la Paris. De fapt, incepind cu 1900 si dupa trecerile lui Pablo Picasso pe acolo, in acel oras care se consolida drept capitala mondiala a artei, s-au stabilit, printre altii, Juan Gris, Julio Gonzáles, Pablo Gargallo, María Blanchard, Daniel Vázquez Díaz, Manolo Hugué („Manolo“), Mateo Hernández...
Enumerarea de mai sus este suficienta pentru a evalua importanta contributiei spaniole la cea dintii modernitate internationala. Cubismul a avut un marcat accent spaniol. Daca in pictura Picasso deschide veacul – veac care-i poarta, in mare masura, numele – prin Domnisoarele din Avignon (1907) si daca Juan Gris, a carui opera de maturitate acopera perioda 1910-1927, poate fi considerat drept cel mai pur dintre cubisti, in sculptura Gonzáles si Gargallo sint maestrii sculpturii din fier forjat si deschizatori de drumuri pentru cei care aveau sa vina dupa ei.

Atit Picasso, cit si tovarasii sai in aceasta aventura artistica au fost ignorati ani indelungati de catre colectionarii, criticii si custozii spanioli, care ar fi trebuit sa fie mult mai atenti la arta acestora. Istoria Muzeului National „Centro de Arte Reina Sofía“ sau, mai bine spus, istoria colectiilor de pictura premergatoare infiintarii acestui muzeu este istoria miopiei oficialitatilor in fata propunerilor unor Picasso, Juan Gris sau Gonzáles – iar, mai tirziu, ale unor Miró sau Dalí –, cu totii omisi in favoarea unor artisti mai conventionali. Arta spaniola interna urmeaza niste fagasuri mult mai moderate. Cei care triumfau erau postimpresionistii si simbolistii, formati in timpul secolului al XIX-lea, precum iluministul Joaquín Sorolla, Ignacio Zuloaga ori Santiago Rusiñol, care au dobindit si o larga recunoastere internationala. Stafeta a fost preluata de o serie de pictori mai tineri, precum foarte literarii Julio Romero de Torres si Gustavo de Maeztu. Nu la fel de vizibil era destinul ultrapuristului Darío de Regoyos, al lui Juan de Echevarría sau al lui Francisco Iturrino. Barcelona a asistat la consolidarea noucentism-ului, miscare patronata de scriitorul si filozoful Eugenio d’Ors, care propunea un ideal clasicist si mediteranean, o modernitate temperata, ai carei principali reprezentanti erau, in pictura, Joaquím Sunyer, Xavier Nogués si Joaquín Torres García in perioada lui de tinerete, iar in sculptura, Enric Casanovas si Josep Clará. In acea vreme, la Madrid atingeau maturitatea artistica pictori precum genialul si intunecatul solitar José Gutiérrez Solana, cronicarul acelei „España negra“, ori subtilul si cristalinul Cristóbal Ruiz, sau sculptori ca Julio Antonio – cu ale sale Busturi rasiale – si Victorio Macho.

Primul razboi mondial i-a facut sa vina in Spania pe unii dintre protagonistii avangardei pariziene, precum Robert si Sonia Delauny, Francisc Picabia, Albert Gleizes, Marie Laurencin, mexicanul Diego Rivera, Jacques Lipchitz... In Madridul anului 1915, Ramón Gómez de la Serna a luat sub aripa sa ocrotitoare grupul „Pictorilor Integri“ (Pintores