OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Mi s-a întîmplat, în ultimii douăzeci de ani – de dinainte nu mai ţin minte –, să citesc, strîmtorat de o aspră, intensă emoţie, cîteva cărţi şi să mă simt incapabil a-mi folosi priceperea, cîtă e, în literatură, pentru a scrie ceva „profesional“ despre ele. Aşa mi s-a întîmplat cu Moartea lui Ivan Ilici (ei, da!, am citit-o atît de tîrziu, cui nu i se întîmplă să citească tîrziu, sau să nu fi citit niciodată, unele dintre cărţile care sînt „baza“ vieţii?), cu În afara destinului de Imre Kertesz, cu Portretul lui M. de Matei Călinescu – acum, cu Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului de Marta Petreu. Este o carte despre familia ei de ţărani ardeleni, (probabil şi) un roman în care strigă blestemul, sîngele, ura şi o dragoste înverşunată, învrăjbită, moartea şi un fel de viaţă în care plictiseala şi popasul nu-şi au locul, nu au drept de existenţă.

 

Peste rîndurile ei, pe care le-am citit fără a putea ieşi, ca în lectura obişnuită, în pauze de absenţă, se aşază amintirea crîncenei încordări pînă la crimă din tragediile lui Euripide, de pildă. Unii vor rîde spunînd, chicotind, că Gelu Ionescu s-a ramolit, că o compară pe Marta Petreu cu Tolstoi şi Euripide!... Normal, pentru că scrie la revista ei!, vor răspunde alţii... Mi-e de mult egal ce spun despre scrisul meu cei care, de fapt, nu îl citesc; am o convingere senină în adevărul celor scrise mai sus. Şi mai am de amintit că Armaghedonul este colina, locul simbolic al celei mai de pe urmă lupte între Bine şi Rău, aşa cum spune Apocalipsa, capitolul 16, versetul 16 – şi numai el. De acolo vin forţa de concepere, constrîngerea în durere a sincerităţii, care dau măsura acestui roman ce pare scris dintr-o singură picătură de cerneală.