OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Putini au fost, inainte de decembrie 1989, cei care au avut curajul sa se opuna fatis dictaturii comuniste si inca si mai putini cei care au sanctionat prompt abuzurile lui Nicolae Ceausescu si ale Securitatii sale. Frica, indusa si cultivata asiduu de institutiile statului comunist, oportunismul, adaptabilitatea, indiferenta civica, individualismul sint doar citiva dintre factorii care au facut posibila supravietuirea sistemului comunist. O stranie incapacitate de a spune lucrurilor pe nume, precum si o suspecta reticenta fata de spiritul critic – perceptibile si astazi in spatiul noastru public – explica, intr-un fel (chiar daca nu justifica), absenta unor proteste sociale de anvergura precum cele din Ungaria (1956), Cehoslovacia (1968) sau Polonia (1980).

In toate aceste situatii, miscarile protestatare (fie ele studentesti sau sindicale) au beneficiat de implicarea directa a unor personalitati culturale de anvergura, care au coagulat in jurul lor un numar mare de intelectuali. In Romania, o astfel de solidarizare nu s-a produs, desi au existat si aici nenumarate actiuni de protest la adresa dictaturii comuniste, dar acestea au ramas izolate, nefiind sustinute nici de ample miscari populare si – cu citeva exceptii notabile – nici de nume sonore din elita intelectuala a acelor ani.

Disidenta autohtona a fost sporadica si, tocmai de aceea, usor de anihilat de catre organele de represiune ale statului comunist; gesturi precum cel al lui Paul Goma, Ion Negoitescu, Ion Vianu, Mircea Dinescu sau Doina Cornea nu au fost urmate de reactii semnificative, care sa fi zguduit, prin amploare sau prin intensitate, establishment-ul comunist.
La inceputul anilor ’90, o intrebare revenea obsesiv in presa si in discursurile reprezentantilor societatii civile – „De ce nu avem si noi un Havel (sau un Michnik/ Dubcek/Arpad Göncz/Milosz etc.)?“
Ce e drept, modelele si eroii nu se gasesc la tot pasul si ar fi cu totul deplasat sa scoatem din context atitudinea intelectualilor romani de dinainte de 1989, pentru a emite acum sentinte morale infailibile.
La fel de absurd, insa, mi se pare si reversul medaliei: tentativa de a minimaliza curajul real al unor oameni care au indraznit sa spuna „nu“ sistemului represiv, precum si usurinta cu care unii isi aroga, post bellum, aureole calpe de disidenti.

Doina Cornea este, pentru multi din generatia mea si din cea a parintilor mei, un simbol. Intr-o lume in care majoritatea oamenilor se obisnuise sa traiasca in genunchi, resemnindu-se mioritic, Doina Cornea a fost una dintre putinele fiinte care, prin refuzul de a accepta in tacere umilinta conditiei de prizonier, a ales sa traiasca demna si libera. A avut taria sa-si invinga teama, regasindu-si, astfel, deplina libertate interioara. Si prin curajul ei ne-a demonstrat tuturor ca libertatea este o problema de optiune individuala, neconditionata de contextul istoric sau politic, ci de taria de caracter. Luciditatea si consecventa etica au facut din Doina Cornea atit inainte, cit si dupa 1989 un personaj teribil de incomod, nu doar din punct de vedere al puterii politice, ci si din perspectiva corifeilor noului anticomunism retoric si mediatic. In fond, femeia aceasta de o fragilitate aproape ireala pune o oglinda necrutatoare in fata anticomunistilor de data recenta, care inainte de 1989 au stralucit printr-o tacere desavirsita.

Acum, pentru ca Doina Cornea indrazneste din nou sa critice un presedinte, sint unii care sustin, dispretuitor, ca doamna Cornea „nu mai e la curent cu politica de zi cu zi si vrea sa ii fie respectata viata privata“ (dar oare ce inseamna sa fii la curent cu aceasta politica?). Altii ii reproseaza, vizibil iritati, ca „se lamenteaza jenant despre imaginare pericole ale dictaturii, preluind mecanic (?!) lozincile celor mai corupti dintre romani“ – cu ce unitate de masura o fi apreciat autorul acestor fraze gradul de coruptie al celor „aflati la cirma vietii politice“, in absenta unor sentinte judecatoresti definitive? Sau, poate, cei care nu sint pe placul presedintelui sint, automat, „cei mai corupti“, doar pentru ca asa crede primul barbat al tarii.

Si inainte de 1989, „raspindacii“ variantei unice si oficiale a partidului-stat au folosit acelasi tip de aluzii, imagini si acuze pentru a discredita demersurile Doinei Cornea. Repetatele critici la adresa presedintelui sint, desigur, o lovitura grea pentru apologetii neconditionati ai acestuia, cu atit mai mult cu cit Doina Cornea – care nu s-a inselat pina acum in judecatile sale morale – refuza sa se lase inselata de demagogia si populismul actualului sef al statului.
Disidenta autentica nu poate fi amagita de gesturi si vorbe, are nevoie, pentru a crede, de fapte. Iar acestea vin in flagranta contradictie cu declaratiile sforaitoare. In lumea noastra in care nu exista incompatibilitati, Doina Cornea a ramas ceea ce a fost dintotdeauna: un simbol incomod.