„Un singur risc: tăcerea îmbufnată“

Interviu cu Doina JELA

Autor: Ovidiu ŞIMONCA | Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Stimată Doina Jela, prin această carte, Polemica Paulescu: știință, politică, memorie, la care ești editor și care apare la Curtea veche, mai cade un mit?

Nu am inclus în portofoliul Editurii Curtea veche această carte cu scopul expres de a mai face să cadă un mit, ci pentru că era o propunere ce nu se putea refuza. Și cu intenția de a suscita o dezbatere reală. În presa din Romånia, se discută, atunci cînd se discută despre o carte, în cel mai bun caz, pe baza unor sensibilități rănite. Curge o groază de cerneală pentru justificări și autojustificări și eventual pentru denigrarea celui care aduce vestea proastă că statuile noastre sînt goale pe dinăuntru. Stimei colective de sine nu-i folosesc la nimic statuile goale pe dinăuntru. Dacă va fi primită așa cum merită, ca o carte calmă, argumentată, dacă va fi citită de un număr de cititori, cît să facă masă critică, va cădea un mit, cum spuneți, ca să vă răspund la întrebare. Dacă va fi primită cu o tăcere îmbufnată sau indiferentă, nu se va întîmpla nimic. Dar noi nu puteam să trecem indiferenți pe lîngă o ofertă editorială care îi punea culturii române o problemă reală.

Crezi că, în Romånia, cititorii și publicul larg sînt pregătiți să accepte o nouă imagine a lui Nicolae Paulescu?

Nimeni, niciodată nu e pregătit pentru o nouă imagine, decît dacă ea e și mai glorioasă decît cea dinainte. Ne maturizăm toți prin năruiri succesive de mituri și nu sîntem niciodată destul de maturi ca să primim bine năruirea unuia. Ne e frică să nu rămînem fără mituri. Este un rit de trecere procesul de înghițire al unui nou adevăr neconvenabil. Cum se spune, adevărul te face liber, dar e așa de sigur că vrem să fim liberi? Sînt două fapte certe: 1. Paulescu nu a fost privat de Premiul Nobel din cauza antisemitismului său; 2. Dacă acest antisemitism ar fi fost cunoscut la vremea respectivă, i-ar fi tăiat orice șansă, fiindcă este unul dintre cele mai virulente și dezgustătoare antisemitisme, unul autointitulat „științific“, care măsoară greutatea creierului lui Einstein și constată că e mic.

Există vreun risc al editării acestei cărți, în sensul că autorii și editorul pot fi considerați că nu sînt buni români, că atentează la valorile naționale?

Nu de riscul de a fi socotiți răi români mă tem, nu mai sîntem pe vremea lui Nae Ionescu. În plus, cartea este foarte solid construită, iar textele lui Paulescu, reproduse în ea, vorbesc de la sine. Cartea aceasta spune două lucruri: Paulescu nu a descoperit insulina, ci face parte dintr-un șir lung de savanți care, începînd de la sfîrșitul secolului al XIX-lea, au lucrat, în locuri diferite și în colective diferite, la efortul de a trata diabetul. La capătul unor eforturi de trei decenii, doi dintre ei au reușit, primii, izolînd pancreina și administrînd-o unor bolnavi, să le amelioreze starea și să le prelungească viața. Al doilea lucru pe care-l spune: Paulescu fost unul dintre cei aproximativ zece-doisprezece savanți cu merite în domeniu, în legătură cu care, în urmă cu aproape zece ani, forumurile științifice românești au încercat să impună o recunoaștere, omițînd o pată urîtă din trecutul lui, mare cît tot acest trecut. A fost o neinspirată încercare de a impune și internațional o statuie plină de pete. Un gest simptomatic pentru mentalitatea noastră de nație mică și veșnic persecutată. Mentalitate prezentă zilnic, în discursul nostru, nu numai identitar. Anacronic în Europa și în lumea civilizată. Numai noi mai spunem, de cinci ori pe zi, la radio: „Lipatti, unul dintre cei mai mari pianiști ai tuturor timpurilor“. Străinii spun: „Unul din marii pianiști ai vremii sale“. La fel vorbim despre Traian Vuia, Aurel Vlaicu, Nicolae Odobleja. Știm cu toții ce apă la moară a dat acestui caraghios acces de mîndrie națională protocronismul. Noi avem așa o mare problemă de marketing cultural încît, din sentimentul de culpă că nu-l facem acolo unde se face, în exterior, inteligent, eficient, cu bani mulți, strigăm tare, înăuntru, că savanții noștri, muzicienii, tehnicienii au inventat tot: stiloul, tramvaiul electric, becul și chibritul, dar că sînt sabotați de conspirația „iudeo-masonică“. Nu spunem că sînt sabotați de propria noastră nepricepere de a ne pune în valoare ce avem mai bun. Lipatti este dumnezeiesc, dar străinii se miră de aceste clasamente făcute acasă. Recunoașterea trebuie să vină din afară. Iar dacă ea nu vine, avem această problemă de marketing sau, într-adevăr, lumea valorilor e vastă și competitivă și locul nostru în ea este cel care e.

Ai o explicație pertinentă cum un savant, format în Occident, ajunge să susțină idei antisemite și să facă politică legionară?

Așa cum ai formulat întrebarea, mi se pare simplu să răspund. În epoca interbelică, Occidentul fierbea de idei antisemite și o sumedenie de ilustre nume au ajuns să le vehiculeze. Or, românii au fost, din păcate, mai mereu cu ochii ațintiți spre Occident. Dacă la Paris, la Roma, la Berlin și la München, se gîndea astfel, românii de ce ar fi rămas mai prejos? Mai ales cei racordați la Occident. Oamenii politici au nevoie să-și îmbunătățească formula chimică racolînd savanți, artiști, iar aceștia au nevoie de politicieni în ascensiunea lor profesională. Întrebarea la care nu am un răspuns: cum se face că oameni de un anumit calibru intelectual ajung să scrie texte de primitivismul celor pe care le-a scris Paulescu însuși? Este motivul pentru care, după ce am citit prima dată manuscrisul, impecabil din punct de vedere al factologiei și al descrierii proceselor științifice, dar neverosimil, pur și simplu, în partea lui istorică, cea privind publicistica politică a savantului, i-am rugat pe cei doi autori să scrie un capitol, ceva, despre context. Ceea ce au și făcut. Adevărul este însă că tot nu-mi explic. Decît, poate, într-un fel: noi oamenii ne maturizăm pe sectoare. Poți fi un excelent șahist, iar psihologic să rămîi un preadolescent, pe care, la întîlnirile internaționale, îl ține mama de mînă. La fel un pianist, un scriitor genial, un savant… Eu cred că orice adeziune extremistă e o chestiune de insuficientă dezvoltare psihică, de infantilism, de imaturitate, cu corelativul ei – iresponsabilitatea. Nu răspunzi tu, ci partidul. Asta simplificînd foarte tare. Mai era, la Céline, de pildă, un fel iresponsabil de a se juca cu cuvintele, plăcîndu-i cum sună. Or, în interbelic, cea mai frecventă joacă cu cuvintele a fost pamfletul antisemit, în toată iresponsabilitatea lui, ținînd cont că ceea ce a urmat a fost Holocaustul.