Prin anii ’90, scriam în
revista Scena despre necesitatea ca Festivalul Naţional de Teatru să
devină internaţional cît mai repede cu putinţă, pentru a ne
putea lua repere reale despre contextul în care evoluăm ca
artişti, şi să încetăm a ne mai privi şi felicita doar
între noi. Tot pe atunci s-a iscat o întreagă discuţie
în jurul unei noi secţiuni, intitulate „Atelier“ (dacă-mi
aduc bine aminte), care grupa spectacole de mai mică amploare (în
general, demersuri artistice pe texte contemporane, propuneri
„alternative“ sau „underground“), prezentîndu-le
separat de secţiunea principală, ce grupa „mari spectacole“.
Discuţia urmărea clarificarea poziţiei selecţionerilor faţă de
ideea de spectacol reprezentativ, respectiv despre cum se măsoară
impactul, importanţa unui act teatral. Dacă nu mă înşel,
festivalul era competitiv, împărţind încă diplome şi
premii. Tonul tabletei mele era revoltat şi pesimist; făceam
referinţă la „Umbra Cîntării României“ şi mi se
părea că nu vom scăpa niciodată de blestemul unei culturi
oficiale festiviste şi temătoare de realitate.
Un deceniu mai tîrziu însă,
sînt foarte fericit să constat că festivalul de teatru din
capitala României cuprinde în mod firesc mai multe
secţiuni, propunînd spectacole româneşti „de top“
(indiferent de gen sau amploare), spectacole invitate din
străinătate, conferinţe, evenimente, lansări de carte, spectacole
de debut, spectacole independente, o componentă de dans, o piaţă
de teatru şi ieşiri înspre alte oraşe româneşti, cu
spectacole la Sibiu şi Timişoara.
Cum s-a produs această mutaţie
genetică? Din păcate, am lipsit din ţară în ultimii ani şi
nu sînt prea sigur. Schimbarea de mentalitate e însă
colosală. După ce Marina Constantinescu a ridicat ştacheta foarte
sus – aducîndu-i la Bucureşti pe Thomas Ostermeier, Vera
Mantero, Jan Lauwers, Josef Nadj, Lev Dodin şi Tamas Ascher –,
Cristina Modreanu merge acum şi mai departe, propunînd o
selecţie mai riscantă de tendinţe, metode şi personalităţi
teatrale, de la Richard Foreman la Joël Pommerat, de la Rimini
Protokoll la Stan’s Café (cine auzise de micuţa companie
din Birmingham?), de la Kama Ginkas la Alvis Hermanis şi Lev
Erenburg, un spectru la fel de larg regăsindu-se şi în
selecţia creaţiilor teatrale româneşti. O selecţie ce
operează natural în secţiunea geologică a timpurilor
noastre, extrăgînd mostre din ce are mai divers teatrul
contemporan. Nu un monolog oficial certificînd capodopere, ci
un teatru ce ne-a divizat în mai multe categorii de public,
fiecare protestînd pentru ceva şi susţinînd altceva...
Foarte pe gustul meu.
Căci, spre deosebire de festivalurile
teatrale din ţară, alcătuite după criterii specifice (dramaturgie
românească, dramaturgie contemporană, teatru-atelier, teatru
clasic, Shakespeare, underground etc.), Festivalul Naţional de
Teatru se constituie, în sfîrşit, într-un adevărat
sistem general de referinţă, punînd fiecare creaţie sau
discurs teatral în dialog cu contemporanii săi.
Cum arată teatrul românesc în
acest peisaj neînfrumuseţat artificial?
Abia acum discuţia devine interesantă.
- Articole in legatura
- FNT la majorat