OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Din fericire, scriitorul japonez nu s-a complăcut în postura conferită de reuşitele sale anterioare şi se dovedeşte în continuare un prozator în permanentă căutare de noi provocări, de noi formule literare, de mijloace inedite de expresie. Evident, este o naraţiune în care regăsim elemente-cheie ale scriiturii lui Murakami: 1Q84 este o poveste presărată cu nenumărate aluzii la cultura europeană, de pildă Cehov şi principiul „dacă în primul act există un pistol, atunci, în ultimul act, cineva va trebui să tragă cu el“,Alice în Ţara Minunilor, Sinfonietta lui Janácek, Rolling Stones, filmul Lovitura, cu Steve McQueen – toate acestea pe fundalul unei Japonii moderne, al unei capitale, Tokio, aglomerate, nepăsătoare, agitate şi, într-o oarecare măsură, mecanice, asemenea oricărei metropole din lume. Murakami rămîne eternul îndrăgostit nu numai de marea bogăţie a culturii europene şi americane (e suficient de precizat că şi-a intitulat cărţi anterioare după melodii de Nat King Cole sau Beatles), ci şi de tot ceea ce înseamnă potenţial imaginativ şi explorare a tuturor colţurilor creativităţii. Pentru Murakami, fiecare carte este – şi comparaţia cu Rushdie mi se pare din nou pertinentă – un nou prilej de a vedea ce lumi fascinante mai poate clădi imaginaţia şi de a arăta cît de importantă este povestea pentru omul contemporan.

Cu un titlu care face destul de evident trimitere la Orwell, 1Q84 este totuşi o carte în care cititorii nu vor regăsi foarte multe din 1984: Murakami nu construieşte o lume totalitară, în care oamenii sînt urmăriţi permanent de ochiul atotştiutor al unui „frate mai mare“, ci o realitate în care totalitarismul apare reflectat din interior, nefiind dictat de o instanţă exterioară. Big Brother este înlocuit de Oamenii cei Mici, şi nici măcar aceştia nu sînt pe post de stăpîni absoluţi. Oamenii cei Mici sînt monştrii în care indivizii se pot transforma cu uşurinţă atunci cînd se lasă pradă ideilor fixe. Oamenii cei Mici, personaje în cartea unei adolescente de şaptesprezece ani, Fukaeri, capătă formă în cadrul unei grupări, Pionierii, iniţial o mişcare religioasă paşnică, avînd o doctrină austeră, dar care ajunge să comită atrocităţi, în numele unui principiu divin călăuzitor (povestea este o reflectare a unei situaţii reale: grupul religios Aum Shinrikyo, fondat în anul 1984 şi care, în 1995, a iniţiat atacuri teroriste cu gaz sarin, răspîndit în reţeaua de metrou din Tokio).

 

„Mi-e teamă că mare parte din creativitatea noastră o să rămînă captivă în noi, în propriile noastre universuri, ceea ce ar face ca lumea noastră să fie cu adevărat lumea imaginată de Orwell, în 1984“, afirma Murakami într-un interviu din Yomiuri Shimbun, în 2009. O lume care nu ar mai vedea frumuseţea pe care o are de oferit arta, sub orice formă ar fi ea, ar putea într-adevăr să alunece într-un pustiu al imaginaţiei, din care se plămădesc forme monstruoase: la Murakami, nu mai există Big Brother-ul lui Orwell, ci apar Oamenii cei Mici, iar creatorul lor este… fanatismul. Nu e prima oară cînd Murakami inserează aspecte ale realităţii imediate în scrierile sale. De altfel, este o notă specifică prozei lui să vorbească despre lucruri incomode: droguri, prostituţie, lipsă de comunicare reală, psihoze, traume, tendinţe sinucigaşe, poveşti de dragoste care nu se termină cu happy end, abuzuri – sexuale sau psihice etc. Iată un fragment din 1Q84 ce prezintă întreaga gamă de antieroi ai cărţii: „Un bărbat căruia îi face plăcere să violeze fete care încă nu au ciclu, un bodyguard homosexual musculos, o tînără însărcinată în şase luni care se sinucide cu somnifere, o femeie care omoară bărbaţi problematici înţepîndu-i cu un ac ascuţit în ceafă…“. Şi totuşi, nu te izbesc cu duritatea de tip reality-show, adesea întîlnită în scriitura contemporană, şi asta pentru că, oricît de verosimile ar fi aceste personaje sau situaţii, ele nu cad niciodată în trivial, există întotdeauna o notă de poetic şi, de ce nu, de fantastic, care trimite nu atît la ceva imposibil, ci, dimpotrivă, la ceva ce poate, cîndva, s-ar putea întîmpla. Este o lume ce cuprinde personaje asemenea celor descrise mai sus, dar, în acelaşi timp, este un spaţiu luminat de două luni, pe care nu oricine le poate vedea, o lume în care există monştri, dar şi crisalide de aer, ce pot conţine speranţa unui nou început. Murakami este un rar exemplu de scriitor care ştie să aleagă inspirat aspecte din realitatea înconjurătoare şi să le dea forma potrivită pentru ca acestea să devină literatură.

 

Cred că pînă şi un iubitor al literaturii neangajate, al „artei pentru artă“ ar aprecia stilul lui Murakami. Mai ales în acest ultim roman al său, care oferă posibilitatea a cel puţin două interpretări: îl poţi citi strict livresc, ca pe un metaroman (în care un plan este cel al autorului, iar celălalt, al poveştii create de el şi care capătă atîta coerenţă şi independenţă, încît nici autorul nu mai ştie dacă deţine controlul sau dacă el însuşi devine parte a ficţiunii), sau ca pe o poveste pe două planuri, în care personajele, deşi trec din 1984 într-un an 1Q84, un timp al tuturor posibilităţilor, sînt reprezentative pentru lumea secolului al XXI-lea. Cu toate că nu filonul realist este cel definitoriu pentru proza lui Murakami, se poate vorbi despre o mutaţie în ceea ce priveşte receptarea scrierilor sale, mutaţie despre care el însuşi vorbeşte în interviul citat mai sus: în lumea post-9/11, care a făcut ca raportul realitate-ficţiune să se răstoarne, în sensul că evenimentele, prin oroarea lor, au părut a fi nu brutal de reale, ci dimpotrivă, suprareale, genul de scriere practicată de Murakami a început să fie acceptat drept un soi de nou realism.