Un spectacol viu şi dinamic, tensionat şi tulburător

Autor: Silvia DUMITRACHE | Categoria: Actualitate | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Scrisă în 1947, piesa Toţi fiii mei a lui Arthur Miller ajunge relativ repede pe scena teatrului românesc, în 1948, regizată de Dinu Negreanu, cu George Calboreanu şi Aura Buzescu în rolurile soţilor Keller. Toţi fiii mei apărea pe fondul unei realităţi în care vechile valori deveniseră anacronice, distruse iremediabil de evenimentele din războiul abia încheiat. Piesa lui Miller continuă, de fapt, o linie trasată puternic încă din literatura epocii interbelice, perioadă cînd iluzia unei coerenţe a lumii începe să se destrame iremediabil şi cînd scriitorii, martori la ciocnirea violentă dintre două lumi total diferite, vor deveni ceea ce Gertrude Stein numea „generaţia pierdută“, rătăcind sub semnul pierderii reperelor şi a certitudinii că există, dincolo de toate destrămările, o coerenţă care va duce, în final, la un centru.

Dacă pentru timpul respectiv, piesa lui Miller punea probleme de o actualitate dureroasă, anunţînd, încă o dată, prin tragedia familiei Keller, moartea definitivă a mult rîvnitului vis american, s-ar putea pune întrebarea dacă această „morality tale“ mai poate rezona în sensibilitatea contemporană. Un răspuns negativ nu s-ar justifica atît de uşor: în definitiv, coordonatele lumii actuale poartă încă semnele lăsate de evenimentele petrecute la mijlocul secolului trecut. Adevărul, Dreptatea, Justiţia, Familia devin simple cuvinte, vidate de sensul ce reuşise, timp de secole, să impună respect, şi, în acelaşi timp, să ofere siguranţă. A avea curajul să îţi asumi vina rămîne singura demnitate a fiinţei umane, ajunse într-un stadiu de confuzie absolută.

În anul 2009, piesa lui Arthur Miller îşi păstrează aceeaşi prospeţime a ideilor şi aceeaşi forţă de a impune o reanalizare a schimbărilor produse, în ultimii zeci de ani, atît în paradigma socială, cît şi în cea a individualului. Montarea din acest an, care deschide stagiunea la TNB şi care îi readuce lui Ion Caramitru rolul de regizor, reuşeşte să imprime un sens generalizator problemelor puse de Arthur Miller, transferînd drama omului american din middle class într-un plan mai cuprinzător: este o dramă ce se răsfrînge la nivelul întregii umanităţi. Ce a rămas din ideea de umanitate şi cum este posibilă regăsirea demnităţii în urma unui război din care nimeni nu a ieşit cu adevărat victorios rămîn întrebări ce caracterizează întreaga lume postbelică.

Tragedia în epoca postbelică

Succesul montării lui Caramitru, dincolo de o distribuţie de excepţie – din care, alături de maeştrii Victor Rebengiuc (din nou într-un rol dintr-o piesă de Miller, după ce a interpretarea sa din Moartea unui comis-voiajor i-a adus, recent, şi Premiul Uniter) şi Sanda Toma (Kate Keller), trebuie menţionaţi Dorin Andone (în rolul lui Jim Bayliss), Costina Ciuciulică (Ann Deever) sau Ioan Andrei Ionescu (George Deever) – constă în păstrarea unei linii de tragedie, pe care Miller dorise să o imprime realismului cotidian al Americii postbelice. Nu trebuie însă să căutăm corespondenţe stricte între piesele sale şi tragedia antică, aşa ceva este imposibil, pentru că lipseşte un element de legătură esenţial, afirmă Miller într-un interviu publicat în Paris Review, în 1966, şi anume ideea de sacrificiu. În schimb, aşa cum explica în eseul The Nature of Tragedy, din 1949, tragedia apare în momentul cînd omul a ratat posibilitatea de a se împlini prin bucurie, „universul devenind ostil şi imposibil de controlat“.

Făcînd recognoscibilă o epocă anume şi transpunînd-o verosimil (de remarcat că scenografia şi costumele contribuie esenţial la recrearea epocii din piesa lui Miller), montarea lui Caramitru transfigurează totuşi elementele ce ar putea să indice o simplă dramă regională, prin care e afectată o singură familie, punctînd asupra damnării pe care omul modern o suferă. Iar de data aceasta, nu din pricina zeilor iraţionali şi mînioşi, ci din chiar vina noului zeu, la fel de imprevizibil şi de ameninţător – omul.

Dacă „viaţa este plină de zgomot şi de furie“, oferind astfel şi posibilitatea de a fugi de propriul sine, atunci cînd se lasă tăcerea, nu se mai aude decît glasul vinovăţiei. O simplă greşeală, uşor de ascuns de către cel care trece în ochii celorlalţi drept un om cinstit, de încredere, stîrneşte un întreg lanţ de victime, pornind de la cei apropiaţi pînă la soldaţii care luptaseră în armata SUA. Joe Keller, responsabil cu distribuirea unor piese aviatice defecte, reuşeşte să ţină ascunsă fapta ani întregi, încercînd a-şi alunga gîndul că însuşi fiul său, Larry, dispărut în război, a căzut victimă, printr-o ironie sinistră a vieţii, greşelii tatălui. Mai mult, vina lui Joe este ispăşită de un nevinovat, de chiar tatăl lui Ann. Frica lui Joe de a recunoaşte, pînă şi fapta în sine par a se estompa în ritmul monoton al trecerii timpului, care instaurează o aparenţă de normalitate. În fapt, din momentul în care echilibrul este rupt de frica paralizantă a lui Joe de a mărturisi, personajele devin pure simboluri, într-o piesă în care scopul suprem este răscumpărarea răului şi restabilirea echilibrului. Personajele nu ţin însă de un teatru al absurdului, ci mai degrabă de cel expresionist, aşa cum mărturisea Miller însuşi tot în interviul din Paris Review.

Vină şi pedeapsă

Vina de a fi tăinuit cumplita greşeală aruncă blestemul şi asupra celor apropiaţi lui Joe Keller. Ann nu îşi poate găsi fericirea alături de Chris, fratele lui Larry, căci conştiinţa morală îi interzice acestuia posibilitatea unei legături cu femeia a cărei familie fusese distrusă de tatăl său. Mitul familiei se destramă, soţia se transformă în instanţa care nu îi permite soţului vinovat să uite şi care nu îi lasă nici pe ceilalţi să treacă peste eveniment, fiul rămas acasă duce o viaţă în umbra permanentă a amintirii fratelui, rolul său extrem de important dezvăluindu-se abia spre final – el este poate unealta cel mai crud folosită: trebuie să renunţe la dragostea pentru Ann şi să îi indice, indirect, tatălui său, singurul drum viabil, cel înspre moarte.

Sanda Toma ilustrează perfect, în rolul soţiei lui Joe, trăirea unei drame mai puternice decît cea a pierderii fiului. Atitudinea ei este consecinţa unui conflict mult mai profund. Kate, aparent prea slabă pentru a face faţă realităţii, negînd că Larry e mort, se relevă ca un personaj neaşteptat de puternic. Dorinţa ca fiul ei să fie în viaţă este, de fapt, o necesitate, căci de neconceput nu este moartea lui Larry, ci uciderea lui, indirect, de către propriul tată.

De remarcat este şi jocul Costinei Ciuciulică, o prezenţă nu foarte familiară pînă acum, dar care se remarcă imediat printr-o naturaleţe a discursului şi a jocului (nepusă în umbră nici în scenele alături de Dragoş Stemate, care adesea a imprimat o notă de artificial), perfectă pentru o Ann independentă, puternică, spontană, dar nelipsită de graţie.

Din personajul care poartă cea mai mare vină, Joe Keller, Victor Rebengiuc face o figură mai degrabă pozitivă. Nu este vorba de eterna atracţie a răului, nu este nimic demonic, întunecat, nimic mefistofelic în acest Joe bonom, ajuns la vîrsta la care trăieşte prin şi pentru unicul fiu rămas. Jocul lui Rebengiuc aruncă o lumină şi mai tragică asupra piesei. Momentul sinuciderii, pus în scenă ideal, lipsit de un patetic artificial sau mult prea strident, avînd pe fundal crucile de pe mormintele soldaţilor, lasă în urmă senzaţia că toţi au fost victime şi că poate tocmai cel considerat vinovat este cea mai tragică victimă. Cu toţii victime şi, în acelaşi timp, complici, căci maşinăria infernală a războiului este construită nu de către vreun zeu de temut, ci chiar de către om.

În teatrul contemporan, dominat tot mai mult de reinterpretări în cheie ironică, de pastişări mai mult sau mai puţin reuşite, Toţi fiii mei, în varianta TNB, rămîne o piesă vie şi dinamică, tensionată şi tulburătoare, fără a fi nevoită să recurgă la „traducerea“ în cheie postmodernă.

TNB

Toţi fiii mei după Arthur Miller

Traducere de Alf Adania

Regia: Ion Caramitru

Scenografia: Dragoş Buhagiar

Light design: Chris Jaeger

Muzica şi sound design: Vlaicu Golcea

Multimedia: Daniel Gontz

Regia tehnică: Viorel Florea, Silviu Negulete

Asistenţi scenografie: Sorina şi Vladimir Iuganu

Cu: Victor Rebengiuc, Sanda Toma, Dragoş Stemate, Costina Ciuciulică, Dorin Andone, Vivian Alivizache, Ioan Andrei Ionescu, Gavril Pătru, Irina Cojar, Alexandru Cristian Belu/Cemo Yuksek

Vineri, 2 octombrie, sîmbătă,

3 octombrie, ora 19.00 (Sala Mare)