OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Centrul Multimedia Teatru 74 a organizat in perioada 8-11 decembrie 2005, la Tirgu-Mures, prima editie a Festivalului Unidrama, festival dedicat spectacolelor cu un singur personaj. Unidrama a debutat in forta, in spatii alternative, cu reprezentatii ce au adunat o multime de spectatori, si mai cu seama foarte multi tineri.

Vineri, 9 decembrie, ora 17.30. Pe o vreme reumatica, descind din microbuzul de Tirgu-Mures, ma arunc intr-un taxi si ma opresc in fata Teatrului 74, la Bastionul Macelarilor. Intru direct intr-un soi de pivnita, unde nimeresc in plin spectacol urmuzian: Pagini bizare, un spectacol realizat de Inna Andriuca, dupa un scenariu de Radu Macrinici. Aici, grefierul Urmuz isi prezinta personajele ca pe niste infractori, in asteptarea raspunsului din partea unui editor nevazut. Numai ca nici Cotadi si Dragomir, nici Algazy si Grummer, nici Pilnia si Stamate nu gasesc indurare in fata editorului ce se incapatineaza sa taca in continuare. Oricite pocinoage ar face personajele, oricite mecanisme si-ar rasuci, oricit s-ar dezarticula ca sa-i faca pe plac, bietele de ele nu reusesc sa prezinte nici un interes. Iar grefierului nu-i ramine decit sa citeasca procesul-verbal al propriei sinucideri.

Ora 19.30. Dupa o cafea si un mic taifas in cafeneaua literara din turn, urcam spre Ultima banda a lui Krapp, spectacol prezentat de Teatrul Act din Bucuresti, in regia lui Alexandru Dabija, cu Marcel Iures. In sala plina pina la refuz, un birou cu un magnetofon, cu multe cutii, un fotoliu, ceva mai incolo un altul. Krapp sta la biroul sau, pregatindu-se sa asculte benzile pe care si-a inregistrat propriul trecut. Jurnalul fonic il dezamageste profund dupa trecerea anilor. Notatiile propriei existente nu mai prezinta nici o relevanta. Rolele cu micile descoperiri de moment, cu idealurile puerile arata nu numai un parcurs existential, ci si o alteritate a individului, succesiunea de ginduri si sentimente pe care virstele ne-o aduc. Batrin, singur, cu ritualul celor trei banane tinute sub cheie si al inghititurilor de alcool la ore fixe, tot ascultind o anumita rola, cea de la 39 de ani, Krapp ajunge la concluzia ca si-a ratat viata alegind o glorie efemera de scriitor in locul unei femei tandre. Pare usor patetic si cam comun.

Numai ca Marcel Iures reuseste printr-un joc pe cit de simplu, pe atit de complicat, prin gesturi temperate, dar de o maxima expresivitate, sa scoata acest destin de sub imperiul banalitatii. Registrul verbal sumar este completat printr-o mimica si un joc corporal care-l fac extrem de concret pe batrinul Krapp. O miscare, un gest, o privire devin extrem de elocvente. Aproape ca nu este nevoie de replica de condamnare a eului sau mai tinar, infatuat. Pe chipul lui Krapp, urca din adincuri setul intreg de expresii pentru regret, neputinta si amaraciune.
Ora 21.00. Din fericire, spectacolul urmator, Amalia respira adinc, in regia lui Gavril Cadariu, cu Monica Ristea, pe un excelent text de Alina Nelega, nu se tine la Bastion, ci la Teatrul Ariel, asa ca plimbarea pe jos, prin vechea cetate, prin aerul rece, ma ajuta sa ma desprind de Krapp.

Si din intuneric, apare luminat, ca de un nimb, chipul de copil mare al Monicai Ristea. Primul monolog, cel al copilei Amalia, aduce in scena, odata cu naivitatea virstei, o lume brutala, tulbure si necrutatoare. Monologurile, care puncteaza intr-un crescendo virstele-i feminine, ramin in aceeasi nota de naivitate si nepricepere, ceea ce scoate in evidenta absurdul, grotescul si dezumanizarea adusa de comunism in vietile oamenilor. Tot parcursul sau existential, infiorator de abrutizant, se constituie ca o condamnare indirecta a comunismului. Sint momente atroce, alternate cu momente de mare poezie, marcate de un joc de lumini cu totul relevant. Intr-un decor mai mult decit sumar, inclusiv cel de vestimentatie, cu o stiinta a gesturilor si a tonului bine gasite, fara stridente si fara isterie, Amalia ne poarta cu ea intr-un destin de femeie invinsa, mutilata, a carei trecere prin lume e sinonima cu infernul. In final, odata cu Amalia, imi regasesc si eu respiratia. A fost o seara reusita, cu teatru de calitate.

Simbata, 10 decembrie, ora 19.00: O betie cu Marx, spectacol pe un text de Mircea Dinescu, cu Maia Morgenstern. Lume nerabdatoare, venita „sa o vada pe Maia“, forfota, scaune aduse in graba, puse chiar pe scena. Poezie buna, muzica si dans cu o actrita care nu mai are nevoie de nici o prezentare.
Ora 21.00, mergem la Ariel pentru Hess, spectacol in regia lui Gavril Cadariu, pe un text de Alina Nelega. Nicu Mihoc ne ia in primire si ne scutura bine. Din carcera lui, nazistul convins ne invita la sinuciderea lui in direct, ne invita sa patrundem in cosmarul sau si ne tine in menghina povestirilor sale. Vazuta cu cinism si naivitate deopotriva, povestea Holocaustului, a relatiei cu Dumnezeu si cu ceilalti ne bulverseaza toate reperele, tulbura apele, astfel incit ne trezim pescuitori in ape tulburi.

Avocat al diavolului, Hess incearca sa ne convinga de bunele sale intentii, incearca sa ne faca sa credem ca cele zece porunci nu au fost nicidecum incalcate, ci urmate cu fidelitate. Rastalmacirea, bruiajul istoriei, demersul à rebours, convingerea cu care nazistul isi rosteste discursul, sustinindu-si propria cauza, propria perspectiva, dau nu numai un sentiment de disconfort, dar ni-l fac sincer detestabil pe acest personaj. O performanta atit a textului, cit si a actorului, condus cu mina sigura de regizorul Gavril Cadariu.
Ora 22.00, Clubul Office: Alcool... Amor… Amar, un spectacol al Teatrului Luni de la Green Hours, cu Mihaela Radescu. Povestea unei prostituate aflate permanent in cautarea unei iubiri ce se dovedeste imposibila. O poveste trista, cintata, dansata si jucata excelent, intr-un soi de spectacol de cabaret, dupa care seara se incheie cu un prelungit si binemeritat taifas.

Duminica, Unidrama continua cu trei spectacole, recomandate toate: Despre masura timpului implinit, spectacol al Teatrului „Tomcsa Sandor“, de la Odorheiu Secuiesc, Rose, de la Teatrul Act din Bucuresti, cu Rodica Negrea, si Ich bin Ofelia, de la Clubul Prometheus, cu Coca Bloos. Spectacole pe care, din pacate, spre marele meu regret, le-am ratat, petrecindu-mi ziua pe drum, spre lucruri mai banale. Dar Unidrama si-a implinit oricum menirea, cistigind un spectator fidel.