E un adevăr bine cunoscut că situaţia actuală din Republica
Moldova nu prezintă un interes prea mare pentru publicul cititor din România. O
spunea şi Ovidiu Şimonca cu ocazia prezentării volumelor Anatomia unui faliment
geopolitic: Republica Moldova de V. Ciobanu şi Intelectualul ca diversiune.
Fragmente tragicomice de inadecvare la realitate de V. Gîrneţ, apărute în 2005
la Editura Polirom. Calificînd cele două volume ca fiind „printre cele mai
complete şi pertinente analize publicate după destrămarea URSS“, Şimonca
observa că, „ştiindu-se inapetenţa noastră, provenită dintr-o îngîmfare
inexplicabilă pentru situaţia din Republica Moldova, trebuie să vedem în
cărţile celor doi autori mai mult decît simple scrieri de rutină“ (Observator
cultural, nr. 264, 14-20 aprilie 2005). Ei bine, această inapetenţă se constată
şi în mediul academic, adică în studiile specializate. Printre exegeţii cei mai
notorii ai problemelor basarabene se numără mai degrabă cercetători străini –
cum ar fi Charles King şi Van Meurs, în domeniul istoriei, sau Klaus Heitmann
şi Klaus Bochmann, în domeniul lingvistic – decît cercetători din România. De
aceea, în opinia mea, orice efort în această direcţie merită să fie semnalat şi
apreciat.
Moldova ante portas
În acest context, de cîţiva ani se remarcă studiile lui Dan
Dungaciu, conferenţiar la Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială a
Universităţii din Bucureşti, care se ocupă la modul riguros şi sistematic de
fenomenele alambicate, confuze şi controversate din Basarabia. Însăşi această specializare
reclamă, din capul locului, un altruism al cercetătorului, o anumită empatie
şi, de ce nu? chiar o „identificare“ cu problemele de acolo. Or, cunoaşterea în
profunzime a ceea ce se întîmplă pe malul stîng al Prutului, încadrarea
problemelor într-un context amplu, sud-estic sau balcanic, dar şi într-o
perspectivă diacronică, pentru facilitarea înţelegerii realităţilor din această
zonă, reprezintă tot atîtea atuuri ale volumului său Moldova ante portas,
apărut tot în 2005, la Editura Tritonic din Bucureşti. Deşi la momentul
lansării, în decembrie 2005, revista Contrafort îşi exprima speranţa că va avea
parte de o receptare pe potrivă, cartea lui D. Dungaciu nu a avut impactul pe
care l-ar fi meritat – poate şi ca urmare a complexităţii sale – nici la
Chişinău, nici la Bucureşti.
Titlul Moldova ante portas, ne spune autorul, evocă
exclamaţia speriată a romanilor în faţa oştenilor lui Hannibal, care ajunseseră
sub zidurile „cetăţii eterne“, vrînd să redea surpriza multor analişti
occidentali care au realizat subit că ofensiva spre Răsărit a frontierei
răsăritene îi aduce într-o tulburătoare proximitate cu spaţii obscure şi,
de-acum încolo, imposibil de neglijat, chiar pentru liniştea Vestului.
În acest scop, Dungaciu, printr-un demers echilibrat, bine structurat,
fundamentat pe cel mai recent instrumentar teoretico-conceptual, reface traseul
pe care Republica Moldova l-a parcurs din 1989 pînă în 2005, detectîndu-i cele
mai nevralgice puncte ale situaţiei actuale, întrucît „evoluţia Republicii
Moldova, pînă în momentul în care a ajuns ante portas, este extrem de
complicată şi a implicat transformări (nu neapărat în bine!) care au marcat
toate componentele vieţii sociale de acolo“.
Relaţiile dintre România şi Republica Moldova
Ca să anticipăm concluziile autorului, confuzia şi blocajul
în care se află teritoriul de peste Prut de la 1989 încoace pot fi explicate,
pe de o parte, prin lipsa completă din arsenalul politicii externe a Republicii
Moldova a unui proiect coerent sau a unei viziuni legate de o posibilă
integrare europeană şi, pe de altă parte, prin eşecul proiectului de colaborare
susţinută şi eficace dintre România şi Moldova. Nu întîmplător, în primul
capitol se face o incursiune în demersurile de integrare proeuropeană sau,
dimpotrivă, de orientare proestică a administraţiilor de la Chişinău. Asta
deoarece, dacă pentru alţi comentatori, drumul spre Uniunea Europeană a
Republicii Moldova pare să se deruleze pe axa Chişinău-Bruxelles, pentru D.
Dungaciu, traseul cel mai firesc ar fi Chişinău-Bucureşti-Bruxelles: „Drumul
spre Europa al Chişinăului trece prin Bucureşti [...]. Chestiunea este
imperioasă şi imposibil de ocultat. A clama adeziuni pro-occidentale şi de o
parte şi de alta a Prutului, ignorînd sistematic legătura dintre cele două
capitale, probează ipocrizie sau lipsă de adecvare (geo)politică. R. Moldova
este la porţile Europei, dar este aşa pentru că este la porţile României“
(s.m.).
Astfel, ca punct de plecare în investigaţia sa, Dungaciu ia
bilanţul relaţiilor dintre cele două state româneşti, bilanţ care nu este deloc
unul favorabil sau nu este, în nici un caz, ceea ce ar fi putut fi: „Putem
contabiliza în contul acestui inventar posac ani pierduţi, replieri tîrzii,
lipsă de adaptare şi de orizont, intervenţii rapsodice, resemnări vinovate sau
entuziasme îndoielnice“. Or, dincolo de aspectele pragmatice care fac ca
relaţia Bucureşti-Chişinău să devină o necesitate, precizează autorul, există
argumente de ordin spiritual şi cultural care fac din această relaţie una
specială şi unică (după unificarea germanilor) la scara întregului continent.
El sondează în adîncime pentru a vedea cauzele eşecului acestei relaţii de care
puteau profita ambii parteneri, atît România, cît şi Moldova.
În acest context, Dungaciu dezminte, în baza documentelor,
prejudecata conform căreia ar fi existat o „înţelegere“ a marilor cancelarii
occidentale care ar fi blocat apropierea/unirea dintre cele două ţări. Autorul
are convingerea fermă, pe care reuşeşte să i-o inoculeze şi cititorului său, că
„în nici o schimbare majoră miza elitelor şi proiectul elitelor nu pot fi
neglijate“. Prin urmare, a fost ratat momentul favorabil de la începutul anilor
’90, nu s-a ştiut să se profite de conjunctura propice din 1991. Mai mult, la
nivel politic, după 1994 s-a declanşat un veritabil „război rece“ între cele
două capitale. Parafrazîndu-l pe Dungaciu, apatia Bucureştiului a determinat
ca, pe agenda de lucru a clasei politice din România, Republica Moldova să fie
în toţi aceşti ani mai curînd o prezenţă invocată decît una discutată, mai
curînd pomenită (rar!) decît analizată. Într-un cuvînt, „o prezenţă
discontinuă, fără substanţă, fără efect“. În ceea ce priveşte Chişinăul,
blocajul pe relaţia cu Bucureştiul nu face decît să dezvăluie cît de fals şi de
mimat este proiectul de integrare europeană: „E absurd să clamezi adeziuni de
acest fel şi să ataci tocmai ţara cu care te învecinezi, membră NATO şi membră
UE!“. În acest sens, doar aderarea Republicii Moldova la NATO şi la UE ar putea
însemna un proces intern de democratizare şi de europenizare, o deschidere spre
Occident şi o asumare efectivă, nu declarativă, a valorilor euroatlantice.
Problema identitară
Capitolul al doilea, cel mai substanţial din volum, este
dedicat problemei identitare, care, în opinia lui Dungaciu, rămîne una dintre
mizele cruciale ale oricărei analize dedicate teritoriului de peste Prut. Avînd
ca suport teoretic sociologia naţiunii şi a naţionalismului, autorul
decriptează condiţia Republicii Moldova din acest punct de vedere şi explică de
ce criza normalităţii s-a transformat în normalitate a crizei. Astfel, în
condiţiile unor discursuri identitare paralele şi/sau concurenţiale – mai cu
seamă cînd unul dintre ele are girul total al statului, iar celălalt nu se
poate exprima –, ne aflăm în situaţia unei „ţări sfîşiate“ (torn-country), cum
o numesc geopoliticienii. În asemenea condiţii, instabilitatea este endemică,
iar criza, perpetuă, în ciuda unor momente de aparentă stabilitate.
Analizînd componentele moldovenismului – ca proiect de
sorginte sovietică, care, „bazîndu-se pe o lectură distorsionată, acreditează
ideea unei diferenţieri etno-lingvistice între «moldoveni» şi «români»“ –
fundamentat în 1924 în fosta R.A.S.S.M., pe teritoriul Transnistriei de astăzi,
Dungaciu deconstruieşte eşafodajul „ştiinţific“ al acestuia, demonstrînd că
toate creaţiunile moldoveniste sînt, de fapt, variaţiuni pe aceeaşi temă. Ce
este important aici este că moldovenismul se calchiază perfect pe un proiect
naţionalist/naţional care vrea să fundamenteze un stat croit pe o... „etnie“!
Căci unul dintre elementele care perpetuează confuzia şi astăzi este
echivalarea tacită a „cetăţeniei“ cu „identitatea etnică“. Pe de altă parte, a
contesta proiectul nu înseamnă a contesta existenţa statului Republicii
Moldova, ideea fiind acreditată de unele cercuri de la Chişinău. Astfel,
„asistăm la situaţii hilare în care o critică la adresa, de exemplu,
aberantului dicţionar al lui Stati este echivalată cu o critică la adresa...
statalităţii Republicii Moldova, ceea ce nu face, în definitiv, decît să arunce
în derizoriu tocmai ideea de statalitate a Republicii Moldova, dacă se bazează
pe – sau este asociată cu – producţii ideologice subculturale de tipul celei
menţionate“.
Un alt merit al lui Dungaciu este acela că stabileşte o
legătură strînsă între resuscitarea moldovenismului, în politica internă a
Republicii Moldova, şi sincronizarea orientării spre Est, în politica sa
externă: „Începînd cu 1993, relaţiile dintre România şi Republica Moldova încep
să se degradeze, iar expresia acestei despărţiri va fi consemnată în 1994.
[...] În preajma alegerilor parlamentare din 1994, ideologia moldovenismului
cunoaşte o recrudescenţă fără precedent“.
Devenind politică de stat odată cu accederea comuniştilor la
putere (2001), ideologia moldovenismului este impusă oficial mai ales prin
Concepţia politicii naţionale de stat a Republicii Moldova, adoptată de
comunişti în 2003, care, în viziunea lui D. Dungaciu, ar fi o „parte a unui
proces mai amplu de nation building (demarat în Basarabia de ocupantul sovietic
şi continuat astăzi de partidul comuniştilor)“. Ideea care fundamentează
argumentaţia este una de tipar modernist: naţiunile se nasc prin proiect, ca o
creaţie de sus în jos, un rol esenţial revenindu-i statului şi instituţiilor
acestuia. Luate împreună, Moldovenii în istorie de Petre P. Moldovan (1993),
Istoria Moldovei în date de V. Stati (1998) şi Dicţionar moldovenesc-românesc
de acelaşi V. Stati (2003) alcătuiesc un proiect negativ, adică impun o
identitate de sus în jos populaţiei majoritare a Republicii Moldova. Istoria
re-scrisă în această cheie este cea din perioada sovietică, doar că s-au
adăugat anumite particularităţi dictate de independenţă şi suveranitate.
În fine, Dungaciu se întreabă cum se va termina confruntarea
identitară şi dacă există vreo soluţie la această dispută. Deocamdată, afirmă
el, este prematur să vorbeşti despre soluţii în condiţiile în care, la
Chişinău, nici măcar cadrul necesar acestei dezbateri nu este fixat. Soluţia ar
fi una indirectă şi ea vizează democratizarea spaţiului public în Moldova: „În
Moldova nu a existat o dezbatere pe tema identitară, aşa cum nu a existat şi nu
există spaţiu public sau ceea ce promotorii democraţiei numesc spaţiu de
comunicare publică, respectiv acel mediu în care argumentele să fie auzite şi dezbătute
ne-politic. [...] În Republica Moldova revendicările pe teme identitare s-au
făcut în stradă – singurul spaţiu de comunicare publică în care vocea unei
părţi se putea face auzită şi respectată public!“.
Or, diferenţa crucială dintre mass-media din Republica
Moldova şi mass-media din democraţiile funcţionale (România, de plidă) constă
în faptul că la Chişinău cureaua de legătură dintre presa scrisă şi televiziune
(în special, cea naţională) nu există. Mesajele Chişinăului civic sau academic
nu ajung la populaţia rurală... Altfel spus, avem de-a face cu discursuri
paralele care, practic, nu se confruntă la nivel naţional în nici un fel.
Ortodoxia
Capitolul al III-lea, „Dosarul Mitropoliei Basarabiei“,
încadrează condiţia Republicii Moldova în perspectiva „geopoliticii
Ortodoxiei“, cu toate consecinţele de rigoare. Autorul ne spune că, în scopul
deznaţionalizării românilor din Basarabia, regimul sovietic a desfiinţat
Mitropolia Basarabiei, formînd o simplă Episcopie dependentă de Moscova,
biserica devenind astfel o unealtă eficientă pentru promovarea imperialismului
sovietic (rus), care a însemnat profanarea ortodoxiei româneşti. Prin urmare,
„drumul către legalitate al Mitropoliei Basarabiei a fost un veritabil drum al
crucii. Din 1992 pînă la 30 iulie 2002, Mitropolia Basarabiei şi-a continuat
activitatea în condiţii de persecuţie metodică şi sistematică din partea
autorităţilor statului“.
Capitolul al IV-lea, „Dosarul transnistrean“, urmăreşte
evenimentele desfăşurate în Transnistria şi modul în care a decurs
reprezentarea acestora în mass-media. Dungaciu demonstrează că esenţa
conflictului nesoluţionat din Republica Moldova derivă din importanţa
geopolitică pe care teritoriul o are în contextul evoluţiilor globale sau
regionale care vizează Marea Neagră. În realitate, miza disputei este
confruntarea dintre Federaţia Rusă şi Republica Moldova sau confruntarea pentru
controlul Republicii Moldova. Din păcate, „o strategie eronată în Transnistria
blochează tot procesul de elaborare a unei strategii la Marea Neagră şi, în
consecinţă, surpă aspiraţiile euroatlantice ale statelor din zonă. Miza
transnistreană este miza unei strategii coerente şi credibile la Marea Neagră“.
Ultima parte a volumului (capitolul al V-lea: „Geopolitică
şi securitate la Marea Neagră“) pune relaţia dintre Bucureşti şi Chişinău pe
ecranul mare al evoluţiilor din zona extinsă a Mării Negre, autorul discutînd
în acest context şi premisele unei veritabile strategii româneşti în această
zonă. Dungaciu precizează că toate aceste dosare sînt acum în derulare şi că
orice concluzie pe care ar putea-o sugera este „una de etapă“. În ultimă
instanţă, această strategie metodologică, asumată cu brio de către autor, nu
pretinde altceva decît să furnizeze o modalitate de a privi şi de a evalua relaţiile
dintre „cele două state româneşti“ în dinamica şi potenţialitatea lor.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
RSS Feed
Newsletters