OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Teatrul de animatie – un gen pe nedrept neglijat adeseori. Cu atit mai putin este cazul acum, cind manifestari de tinuta i-au pus in evidenta valente si forme. Festivaluri precum Povesti pentru copii si oameni mari, din octombrie, de la Alba Iulia, cel din noiembrie de la Teatrul Puck din Cluj si cel abia consumat, Bucurii pentru copii. Spectacole de colectie, organizat de Teatrul Tandarica din Bucuresti, au lasat ecouri puternice. Fiecare dintre ele a fost inca o ocazie de evaluare a starii actuale si a directiilor spre care se indreapta miscarea de animatie. Discutii informale, preocupari si chiar un colocviu in toata regula au incercat sa precizeze aceste lucruri.

Momentul pare oportun pentru a readuce chestiunea in atentie, odata cu noul val de directori proaspat instalati la Arad, Cluj, Constanta, Craiova, Ploiesti, care se alatura celor cu state vechi in functie, dar si cu schimbarea de statut – din sectii ale teatrelor de drama in institutii independente – a teatrelor de papusi din Constanta sau Ploiesti, de pilda. In aceste conditii, se mai poate vorbi despre o trasatura comuna la nivel managerial? Probabil ca da. Se pot face afirmatii cu grad mare de acoperire si marja destul de mica de eroare. Ideea ca miscarea autohtona de animatie se adreseaza aproape in exclusivitate copiilor e una dintre ele. De aici decurg avantaje greu de neglijat, atit la nivel de marketing, cit si la cel repertorial, anume: sistemul de abonamente in scoli si gradinite care functioneaza peste tot si asigura un public platitor constant cinci zile pe saptamina, dar si optiunile repertoriale, construite destul de fidel pe curricula scolara pentru clasele primare. Succesul ciclului de adaptari dupa povestile lui Ion Creanga de la Tandarica sta marturie in acest sens. Titlurile celelalte sint putin mai riscante, dar se poate conta pe unele „mai exotice“ si pe programarea lor mai ales la sfirsit de saptamina, cind se vind bilete in afara abonamentelor, regim in care Frumoasa si Bestia s-a jucat practic cu casa inchisa.

Cind discutia se muta in cimp estetic, apar linii de continuitate in ceea ce priveste directiile artistice in miscarea autohtona de animatie. Referitor la relatia speciala dintre regizor si scenograf se pastreaza un consens absolut, ambele parti fiind considerate determinante nu doar in realizarea spectacolului, ci si in conceptia lui, in definirea viziunii scenice. De asemenea, exista un interes manifest pentru pastrarea mijloacelor specifice de expresie, a tehnicilor traditionale de minuire a papusilor. Sint, pe de alta parte, de remarcat tendintele de reconsiderare si reinterpretare, precum in Vrajitorul si Corbul, spectacolul Monei Chirila de la Teatrul Puck din Cluj, care reface cu rafinament raportul dintre commedia dell’arte si animatie. Sau de explorare a posibilitatilor pe care zona virtualului le poate aduce in cimp artistic. E de subliniat aici modul in care se imbina actoria cu papusile-combinatii de parti ale corpului uman cu elemente artificiale dar si cu tehnici digitale in Alba ca Zapada, premiera stagiunii, semnata de tandemul Cristian si Cristina Pepino, la Teatrul Tandarica.

Ceva mai delicata ar fi o discutie despre teatrul de animatie pentru alte categorii de virsta. Tineret, spre exemplu. Desi o parte insemnata dintre institutiile de gen poarta explicit in sigla numitul destinatar – pentru copii si tineret –, gradul de conformitate al ofertei repertoriale cu segmentul de public cu virste cuprinse intre 9 si 16 ani lasa mult de dorit. Neindoios, e dificil de aflat modul teatral cel mai potrivit spre a te adresa cu succes preadolescentilor. Intreprindere care insa ii izbuteste regizorului Gavril Cadariu, cu spectacolul Zurinka de la T. Ariel din Tirgu Mures, ce redesteapta mituri fondatoare si credinte rrome intr-o adevarata demonstratie de maiestrie in arta minuirii, dar in care esueaza lamentabil Teatrul din Baia Mare, cu o adaptare dupa Regele Lear, ce tradeaza si mijloacele animatiei si pe Shakespeare.
Mergind mai departe, la publicul adult, se poate spune ca productiile dedicate acestui segment de spectatori, daca nu lipsesc cu desavirsire, sint rara avis in peisaj. Dinamica lor este de cel mult un spectacol pe stagiune sau la doua stagiuni o data si asta nu in toate teatrele de animatie. Cele mai multe teatre fie nici nu au incercat, fie au dzamagit pentru ca nu au reusit sa atraga publicul adult in salile lor. Perceptia de gen minor si destinat in exclusivitate copiilor este adinc inradacinata in constiinte si greu de schimbat. Totusi, atunci cind productii de gen au reusit sa intre in atentie, ele s-au bucurat de pretuirea spectatorilor si a criticii. Exemple sint destule in ultimul deceniu si ele indreptatesc eforturile de a face vizibila miscarea de animatie si de a cauta posibile cai si strategii de urmat.

O prima idee ar fi intrarea intr-un circuit teatral mai larg, participarea spectacolelor de animatie pentru adulti in festivaluri importante. Daca Adunarea pasarilor; Play Faust; Oh, Romeo, oh, Julieta...; Ce zile frumoase; Steps; Adio, Secol XX au devenit repere de neuitat, faptul se datoreaza in buna masura tocmai prezentei lor in astfel de manifestari nationale si internationale. Mai mult, ele pot contribui si la fidelizarea criticii in jurul miscarii de animatie. O reflectare mai sustinuta a premierelor si evenimentelor care au loc in teatrele de profil poate aduce un plus de audienta pentru Faust, de pilda, adaptare libera dupa Goethe si Marlowe, in regia lui Gabriel Apostol, Ion Brancu si Mariana Zaharia, spectacol recompensat cu multe premii in strainatate si prea putin apreciat la noi. Iar asta ar putea da curaj si pentru preluarea spectacolului de la UNATC, Sisif, suita de variatiuni pe motivul eroului antic, in regia lui Ion Brancu. Pe de alta parte, familiarizarea criticii cu acest gen s-ar putea manifesta si prin semnalarea mijloacelor specifice animatiei folosite in productii a ceea ce numim teatru de proza.

In conditiile in care in nici o zona a teatrului nu se mai poate vorbi despre o puritate a genurilor, se produc destule spectacole in care se face apel la animatia de obiecte, minuirea de papusi sau la teatrul de umbre. Intra, desigur, in aceasta categorie multe din creatiile lui Silviu Purcarete sau Victor Ioan Frunza, regizori de marca la care preocuparea constanta pentru teatrul de animatie se face simtita si in montarile de pe scenele teatrelor dramatice si/sau lirice. Exemplul cel mai elocvent este, poate, Calatorii cu dricul, spectacolul lui Victor Ioan Frunza, in care teatrul de obiecte sta la baza conceptiei regizorale. Iar lista poate continua cu Orfeu sau cum sa te dezbraci de pene, unde Nona Ciobanu recurge la papusi si masti pentru a intrupa si deopotriva ascunde identitati. Sau cu Vacanta la Sevillia, in regia Alinei Nelega, o monodrama in care parcursul eroinei (Iolanda Dain) este dublat cu delicatete si umor, ironie si compasiune de actorii-papusari Mariana si Cornel Iordache si intreg arsenalul lor de papusi, obiecte, paravane... Si pentru ca am ajuns iarasi la Teatrul Ariel din Tirgu Mures, ar fi de retinut – si asta nu in ultimul rind – perseverenta cu care au fost promovate stagiuni la rind spectacolele de seara. Efortul si increderea au fost finalmente rasplatite. Actualmente exista un public fidel pentru productiile in care dramaturgia noua si animatia se potenteaza reciproc.

Ar mai fi, desigur, multe de spus despre prezentele straine la festivalurile citate la inceput, despre atelierele si manifestarile adiacente din cadrul lor, despre volumele legate de animatie editate, despre nevoia unei reviste de specialitate, despre scolile de papusari, companiile independente si multe altele, adica despre acea suma a lucrurilor care defineste si da anvergura miscarii noastre de animatie. Teatrul de animatie – inepuizabil subiect!