Un ucigaş pe nume Terapie-Şoc

20 de ani de la asasinarea lui Ioan Petru Culianu (21 mai 1991)

Autor: Dorin TUDORAN | Categoria: | 10 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Neelucidată pînă în prezent, asasinarea lui Ioan Petru Culianu a continuat să încurajeze supoziţii dintre cele mai diverse. M-am îndoit încă de la bun început că a fost un act de demenţă individuală. Nu am fost cucerit nici de ipoteza potrivit căreia a fost vorba de o crimă perfectă comisă de un „lup singuratec“, nici de ideea că a fost actul de răzbunare al unui student de la Divinity School tratat cu duritate de profesorul său. Speculaţia că sentinţa la moarte a lui Culianu s-a datorat apropierii lui periculoase de legi secrete ale unor universuri alternative şi introspecţiilor sale în mecanisme ezoterice continuă să mi se pară o imbecilitate preţioasă, demnă de pasionaţii de experienţe voodoo.

Sentimentul meu a fost, de la bun început, că mai degrabă o asemenea sentinţă a fost provocată de îndărătnicia eroică a prietenului meu de a pleda în favoarea lucidităţii ca singur remediu împotriva subculturii politice a compatrioţilor săi. O terapie-şoc pe care lumpen-cultura politică a găsit de cuviinţă, probabil, să o respingă nu doar în scris.

Identitate greşit stabilită

Ioan Petru Culianu a fost un caz de stabilire greşită a identităţii. Acesta a fost blestemul ce a dus, probabil, la tragedia lui finală. Mai întîi a fost asumat în chip fals axiomatic de oameni care l-au considerat a fi necondiţionat de partea lor. Apoi a fost pedepsit pentru că nu a onorat speranţele fals-axiomatice puse în el. Speranţe în nici un caz sugerate de Culianu, ci de un fel de „Comitet“ autonumit, care şi-a asumat sarcina de a căuta, de a găsi, verifica şi recomanda un succesor. Problema fundamentală era succesiunea în sine, iar „Comitetul“ nu s-a sinchisit să afle de la Culianu dacă era cumva interesat să fie acel succesor. Nu era.

Pentru că era anticomunist, critic dur al extremei stîngi, Culianu a fost prizat în chip greşit de către „Comitet“ drept un admirator al extremei drepte. O eroare tipică oamenilor care clasifică lucruri la care nu se pricep. Chiar mai rău – eroarea unor oameni cărora nu le pasă de substanţa pe care pretind că o clasifică.

„Trădări“

Suporteri necondiţionaţi ai opţiunilor de extremă dreapta manifestate în tinereţe de Mircea Eliade au tras un fals semn de egalitate între admiraţia lui Culianu pentru excepţionala operă ştiinţifică a lui Eliade şi opţiunile politice de tinereţe ale lui Eliade. În consecinţă, cînd Culianu a început să-şi exprime, din ce în ce mai limpede şi mai public, distanţa faţă de opţiunile politice de tinereţe ale lui Eliade, „Comitetul“ l-a catalogat pe emulul într-ale istoriei religiilor şi literaturii fantastice un soi de trădător într-ale politicii. O alterare violentă a structurii unor paliere diferite.

Chiar dacă, de la o anumită distanţă, am fost martorul unei perioade destul de tensionate în relaţia dintre soţii Eliade şi Ioan Petru Culianu. Mai ales doamna Eliade era din ce în ce mai îngrijorată de demersurile făcute de Culianu pe lîngă Mircea Eliade de a clarifica, în sfîrşit, nişte lucruri. Doamna Eliade considera demersurile lui Culianu drept o „încăpăţînare bolnăvicioasă“, chiar o „încăpăţînare stupidă“, şi m-a întrebat, în cîteva rînduri: „Ce se întîmplă cu Néné?“. La răspunsul meu că nu văd să se întîmple nimic rău, într-o seară, a încheiat prin a-mi spune: „Ar trebui să mă întreb ce se întîmplă şi cu dumneata...“. Tereza Culianu-Petrescu, sora lui Ioan Petru, are dreptate: cînd Matei Călinescu, Wendy Doniger şi Ioan Petru Culianu au încercat să publice şi să comenteze anumite texte ale lui Mircea Eliade, Christinel Eliade s-a opus cu vehemenţă.

Ce a ignorat „Comitetul“ a fost că şi în chestiuni de ordin strict ştiinţific Culianu nu se angajase în faţa nimănui să calce exact pe urmele celui pe care îl admira profund. Gregory Spinner are dreptate cînd scrie: „Aşa cum a spus-o foarte limpede, Culianu nu era interesat de modele anistorice, reprezentate cel mai bine de arhetipurile lui Jung şi, într-o măsură mai mică, de cele ale lui Eliade. Ce căuta, în schimb, Culianu era un model care să fi putut da seama de schimbări, peste timp. Aşadar, unul care să stabilească structuri solide de idei mai degrabă în limitele istoriei decît deasupra ei, în afara ei. Aşa cum obişnuiesc să facă abordările arhetipale. [...] Cu toate acestea, în loc să se piardă în evidenţe anecdotice, cineva poate discerne în ce fel este un motiv recurent, în scrierile lui Culianu, relaţia între idei şi putere. Poate că, din cauza tristei întîmplări, îl vom reciti pe Culianu în lumina asasinării lui, dar chiar cred că a scris ce a scris avînd în minte exact acest tip de lucruri“ (1).

Rădăcini. Ce nu ştia „Comitetul“

Ce nu ştia sau nu a dorit să afle „Comitetul“ era, printre altele, şi un episod relevant povestit de Tereza Culianu-Petrescu: „În familia lui Culianu, reveneau unele amintiri dintr-un trecut nu tocmai îndepărtat. Mama sa menţionase în cîteva rînduri percheziţiile în forţă, făcute de membri ai Gărzii de Fier, în 1940. Năvăliseră în casă, în zorii zilei. Erau mulţi, purtau arme şi l-au ţintuit pe bunicul lui Culianu întins la podea, sub ameninţarea armei, în timp ce scotoceau peste tot după «broşuri de stînga». Cum ca profesor şi rector vorbise împotriva legii numerus clausus şi împotriva amestecului Gărzii de Fier în activitatea Universităţii din Iaşi, Petru Bogdan avea toate motivele să se teamă pentru viaţa sa şi a familiei sale. A fost doar ameninţat şi obligat să se retragă în 1940“ (2).

Ioan Petru Culianu a crezut în relatările mamei sale, nu în istoriile romanţate ale unora dintre comilitonii celor ce năvăliseră în casa bunicului. Nu ştiu dacă este adevărat ce se spune (nu am discutat acest subiect nici cu Ioan Petru, nici cu Horia Stamatu, pe care l-am întîlnit în două rînduri), dar dacă, într-adevăr marele poet exilat, cunoscut pentru trecutul său de extremă dreapta, l-a curtat pe Ioan Petru sugerîndu-i că ar putea deveni un tînăr lider al unor idei revolute, nu trebuie să mire pe nimeni că Ioan Petru nu s-a arătat deloc interesat de o asemenea ofertă. Ba s-a considerat chiar ofensat. Şi pe bună dreptate.

Trei tabuuri

În chestiuni româneşti, poţi spune tot ce-ţi trece prin cap, dar există unele tabuuri de care nu e tocmai prudent să te atingi. Ioan Petru Culianu s-a atins de unele dintre ele. Şi a făcut-o în chip cu totul inacceptabil, ireverenţios, după voci foarte avizate şi prieteneşti – chiar comiţînd nişte enormităţi.

Eminescu

Unul dintre tabuuri este Mihai Eminescu. Reţinerile lui Culianu nu erau neapărat faţă de opera poetică, ci faţă de publicistica şi ideologia lui Eminescu. În 1987, mi-a trimis două texte despre himerele politice ale lui Eminescu. Iată ce îşi aminteşte prietenul nostru comun Matei Călinescu: „În editorialul său necrologic din Agora (1991), Dorin Tudoran relatează următorul episod interesant: «Cu un an în urmă, îmi trimisese – «spre consultare» – două texte despre Eminescu. Nimeni nu a îndrăznit să i le publice; n-am făcut-o nici eu... Nu s-a supărat defel şi am discutat seri în şir despre toate aceste tabuuri de care, «nereuşind să ne eliberăm, dragă Dorin» spunea el, «liber cu adevărat nu va fi spiritul nostru». Îmi amintesc foarte bine de acest episod pentru că, fiind membru al colegiului redacţional al Agorei, am fost şi eu consultat. Lectura mi-a produs un şoc: teza polemică a lui Culianu, anume că Eminescu, dacă ar fi trăit în secolul 20, ar fi fost Corneliu Codreanu, mi se părea absurdă. Nu pentru că viola un tabu sau pentru că încălca reguli nescrise despre ce şi cum se poate spune, ci pentru că viola logica istoriei, pentru că introducea ceva pueril, ceva de joc analogic, de societate, în genul «ce-ar fi fost dacă ar fi fost?». Există, desigur, prelungiri legitime, contrafactuale, ale unor asemenea jocuri de ficţiune (în sci-fi mai ales), dar în discursul istoric responsabil ele sînt nelalocul lor sau trebuie modulate cu multă fineţe, într-o argumentare nuanţată. Oricum, identitatea propusă de Culianu mi se părea complet falsă – una dintre acele enormităţi pe care oamenii inteligenţi le comit adesea verbal, mai rar în scris»“ (3).

Peste un an, Ioan Petru mi-a trimis „Les Fantasmes de la peur chez Eminescu où Comment deient-on révolutionnaire de profession“ (Ausburg, Munchen, 1988), o analiză a romanului Geniu pustiu. Dedicaţia era următoarea: „Lui Dorin, cu dragoste, de la – în fond – un admirator al lui Eminescu. Néné“. Adevărat. În fond, Culianu a fost un admirator al lui Eminescu. Dar unul foarte critic. Iar pentru admiratorii necondiţionaţi, mai ales ai publicisticii politice a lui Eminescu, acest lucru a constituit un act de ireverenţă, de „ostilitate naţională“, cum îmi scria cîndva un „gînditor“ ce îl dispreţuia profund pe Ioan Petru.

Biserica Ortodoxă Română

Al doilea tabu pe care l-a atins ireverenţios Culianu a fost imaginea Bisericii Ortodoxe Române. „Comitetul“ se aştepta de la un istoric al religiilor să fie, în mod necondiţionat, un evlavios suporter al BOR. Încă o dată, Culianu a fost „o mare dezamăgire“ pentru distinşii membri ai „Comitetului“. A vorbit deschis şi sever despre rătăcirile Bisericii Ortodoxe Române şi ale unor ortodoxişti de frunte.

În mai 1991, cînd am lansat revista MERIDIAN avîndu-i alături pe Jon Dogar Marinescu (director artistic) şi pe Vladimir Tismăneanu (redactor asociat), i-am oferit lui Culianu o rubrică permanentă. Primul şi – din păcate – ultimul său text se intitula Ku Klux klan ortodox (4). Pornind de la studiul lui Martin Riesebrodt „Fundamentalism As A Patriarchal Protest Movement“ (Tübingen, 1990), Culianu scruta esenţa fascismului românesc, pe care îl considera o expresie a fundamentalismului ce lua naştere în sînul ortodoxiei româneşti. Discuta contribuţiile unor Nichifor Crainic şi Nae Ionescu, precum şi rolul lui Corneliu Zelea-Codreanu.

Iată cîteva citate, spre a înţelege şocul pe care „trădările“ lui Culianu l-au produs, probabil, membrilor „Comitetului“:

„Riesebrodt nu crede că e cuminte să vorbim de fundamentalism acolo unde nu avem forţa religioasă care înfăptuieşte o analiză socială precum aceea de mai sus. De exemplu, crede el, nazismul nu e un bun exemplu de fundamentalism, în ciuda elementelor religioase pe care le conţine. Fascismul românesc, însă, apare ca un fenomen tipic de fundamentalism în interiorul religiei ortodoxe.

Ortodoxismul românesc, cultivat de Nichifor Crainic şi Nae Ionescu şi acceptat în mare parte ca ideologie de Corneliu Zelea-Codreanu (care însă acţionează ca şeful unui Ku Klux Klan ortodox), constată că mizeria a invadat ţara, că instituţiile ei sînt corupte, că bolşevismul bate la uşă, că străinii au cotropit pămîntul şi buna, străvechea religie a poporului. Ei cer înlăturarea elementului străin din religie (protestantismul şi catolicismul) şi înlăturarea elementului străin din ţară (aceasta mai ales în ideologia Gărzii de Fier) sau cel puţin convertirea străinilor la idealul «Omului Nou». «Omul Nou» nu a fost inventat nici de Ceauşescu, nici de comunism în general, nici de regele Carol II. A fost inventat de Codreanu (deşi o făcuseră, înaintea lui, alţi reformatori fundamentalişti ca Martin Luther în secolul al XVI-lea). «Omul Nou» într-o ţară nouă, primenită de toate racilele capitalismului este idealul fundamentalismului ortodox românesc. Evident, biserica ortodoxă a sprijinit Mişcarea din toate puterile, întrucît ea măgulea ambiţiile vechi, nestrămutate şi cu totul absurde pe care le nutrea de secole“.

Aici, Culianu introduce în discuţie un text celebru al lui Nicolae Iorga:

„Într-adevăr, cum arăta Nicolae Iorga într-un articol incendiar publicat în 1913-1914 sub titlul Byzance après Byzance, biserica română putea jindui la titlul de conducătoare a creştinismului oriental, întucît diverşi domnitori români din secolul al XVII-lea atrăseseră patriarhia constantinopolitană fie la Iaşi, fie la Bucureşti.

Evident, conducerea creştinismului fusese asumată de Moscova, nu de Iaşi ori Bucureşti. Dar începînd de la 1920, persoane ca Ionescu şi Crainic fac următorul raţionament: întrucît Moscova a fost cotropită de bolşevici, destinul ortodoxiei e în primejdie. Numai Bucureştiul este în stare de a-l salva, asumîndu-şi conducerea creştinismului oriental.

Ortodoxiştii produc la vremea respectivă o enormă maculatură, care azi apare cu totul descreierată. Garda de Fier pleacă de la această ideologie, în care introduce elemente mistice şi de societate secretă.

Pericolul fundamentalismului în sînul ortodoxiei nu s-a stins. Dimpotrivă, azi pare mai puternic ca niciodată“.

Un element ce nu-i scapă lui Ioan Petru Culianu este predispoziţia românilor de a căuta salvarea, mîntuirea te miri unde:

„Românul, între alte nocive vocaţii evlavioase, o are în mod definit şi pe aceea a mîntuirii. Ceauşescu a pozat de la început în mîntuitor al neamului; în 1968 l-au crezut, pentru scurtă vreme, mulţi dintre noi. Astăzi, cînd domnia lui de aproape 25 de ani a devenit una din paginile cele mai ruşinoase ale istoriei României, continuă să joace cartea mîntuirii neamului. Cînd nu mai poate invoca Basarabia, invocă Transilvania. A dezbinat pe toţi, punînd inteligenţa nedezvoltată a unora dintre români să se lupte cu oarba iubire pentru o patrie care, sub Ceauşescu, e nu numai vitregă, ci şi deşănţată. Nebună... […] Căci România suferă de o cronică lipsă de inteligenţă, iar la aceasta nu există alt medicament decît inteligenţa însăşi. Trebuie însă administrat repede, căci altfel pacientul, care de mult horcăie în agonie, sfîrtecat de călăi, va sucomba definitiv înainte de a intra pe masa de operaţie“.

Nu trebuie să fii expert în chestiuni româneşti pentru a înţelege la cîte niveluri au produs un sentiment de profundă mînie asemenea afirmaţii.

Cultura română?

Un al treilea tabu, atins de Culianu chiar cu şi mai multă ireverenţă decît le abordase pe cele deja menţionate, a fost cultura română. La o bere, la un mic, în taifasuri, ba chiar şi în răbufniri publicistice este acceptabil să te îndoieşti de fibra culturii naţionale, de calitatea şi de rezistenţa acestei fibre. Dacă o faci altfel, lucrurile devin inacceptabile.

În 1991, Ioan Petru Culianu mi-a trimis un alt text incendiar, intitulat „Cultura română?“. Acel semn al întrebării a scandalizat şi a adus la un periculos numitor comun de reacţie oameni care, în mod obişnuit, se situează pe poziţii absolut ireconciliabile. Textul lui Culianu a produs o compatibilitate stihială, ca să folosesc o sintagmă uşor oximoronică.

Timp de aproape 10 ani, nimeni nu acceptase să-i publice textul. Mi l-a trimis pentru Agora, cu o scurtă introducere scrisă pe un ton conciliant, „diplomatic“, o introducere care nu a putut însă tempera reacţiile violente.

Ce a mîhnit profund atîtea segmente ale intelighenţiei româneşti? Iată cîteva citate:

„[…] cultura română postbelică nu a produs nimic care să îndreptăţească ideea unei «direcţii» sau a unui punct de referinţă“.

„Dar, bine, se va spune, acel mare gînditor, acel mare critic, acel mare erudit, oare nu sînt exponenţii de seamă ai culturii române actuale? Ei sînt, într-adevăr, exponenţii de seamă ai acestei culturi, care însă, în tot sublimul ei, este inexistentă. Acel mare gînditor este, desigur, foarte onorabil, dar măreţia gîndirii lui constă în mulţimea produselor sale. Acel mare gînditor este atît de singur, încît în pustia pe care a populat-o cu discipoli el a început să confunde lăcustele şi mierea sălbatică – adică obiectele cu care trebuia să se nutrească cu înseşi obiectele gîndirii sale. Lăcustele sînt nişte minuni ale naturii, iar discipolii îl ascultă în extaz pe marele gînditor cum descrie, uneori cu remarcabilă fineţe, nuanţele schimbătoare ale aripii unei lăcuste. Acesta este maestrul, aceştia sînt discipolii. Marele mistic sufi Sanaî recomanda colegilor săi să nu se căsătorească: «Cum poţi tu, care eşti un aproape-nimic, să te însoţeşti cu un nimic?» spunea el. Inversînd termenii, ne putem întreba: «Ce poate învăţa un nimic de la un aproape-nimic?» Să descrie culoarea aripilor unei lăcuste.“ (5)

După marele gînditor urmau marele critic literar, marele teolog, marele orientalist, marele hermeneut, marele iconar, marele istoric etc. Ce-i unea, în viziunea lui Culianu, pe toţi aceşti exponenţi de vîrf ai culturii române îngăduite de comunism? Morbul cripticităţii:

„Toţi repetitorii români au învăţat de la Nicolae Iorga că a scrie înseamnă a te adresa unui cerc restrîns de iniţiaţi, pe care-i încîntă neinteligibilitatea stilului. Această modă a devenit, în România, o plagă cu atît mai teribilă cu cît cultivatorilor ei, înalţi savanţi, le lipseşte cu totul nu numai substanţa mesajului, ci uneori chiar competenţa. Competenţi şi incompetenţi, sînt la fel de criptici, astfel încît e aproape imposibil să-i mai deosebeşti unul de altul. Oricum, ei nu scriu pentru mase, ci pentru specialişti. La rîndul său, subtilul nostru estet a atins o artă realmente extraordinară în cifrarea mesajelor sale – lucru la care se reduce şi substanţa şi funcţia sa în cultura română, aceea a prezentului şi a viitorului. El cochetează, desigur, cu guénonismul şi «tradiţionalismul», pentru că acesta este singurul lucru care i-a mai rămas din Principiul Speranţei. Ba chiar a început în ultima vreme să se ocupe activ de aceasta, la un nivel lamentabil, e drept, întinînd, cu interpretările sale rizibile, pînă şi bruma de speranţă pe care ne-o puteam pune în trecut, în cultura română care se încropea şi trăia între cele două războaie“.

Cînd m-a contactat spre a-mi propune textul, Culianu pornise de la cîteva afirmaţii ale mele despre limitele culturii fasciste sau comuniste. Ce spusesem eu era diferit de ceea ce sustinea el. Şi anume: şi fascismul, şi comunismul au putut produce cultură. Ce nu credeam – şi nu cred – este că au produs Civilizaţie. Adăugam că văd Civilizaţia ca pe un fel de doctorat al Culturii şi că nu observam nici în cazul culturii produse de fascism, nici în cazul celei produse de comunism urmele doctoratului respectiv. De fapt, unde mă întîlneam cu Ioan Petru Culianu era ideea că o cultură nu este suma aritmetică a picturilor bune, a partiturilor excelente, a cărţilor fascinante etc. Mi-a propus să facem o carte de dialoguri. Conştient că nu mă aflu în liga sa de cunoaştere, i-am spus că nu aş fi partenerul ideal pentru aşa ceva. Mi-a răspuns, pe jumătate serios, pe jumătate amuzat: „Fii pe pace, Dorine dragă, facem o carte lumească, nu criptică…“. N-am apucat să o facem.

„Prevăd reacţii acide, consternante“, mărturisea Culianu în „Cultura română?“, „dezolate, faţă de adevărul pe care mi-am luat libertatea de a-l dezvălui mai sus, conştient de riscul scandalului, dar conştient, în acelaşi timp, de necesitatea stringentă a scandalului“.

Sînt crezut ori nu, primesc şi azi – cînd şi de la cine nu mă aştept – reproşuri în legătură cu semnul de întrebare pus de Culianu la sfîrşitul titlului acelui articol. Ele vin atît de la maeştri, cît şi de la discipoli ai lor, care au devenit, la rîndu-le, maeştri ai îndeletnicirii supreme, cea de a „descrie culoarea aripilor unor lăcuste“.

Nedreptăţile făcute de Culianu culturii române în acel text, şi în multe altele, nu au fost, cred eu, mai mari decît nedreapta înţelegere a motivelor demersului său atît de sever. „În fond“, Culianu era cu adevărat un admirator al lui Eminescu şi un iubitor de cultură română. Dar unul extrem de critic. A sfîrşit prin a fi urît cu patimă tocmai de cei pe care i-a iubit cu luciditate. Terapia-şoc imaginată de Culianu a fost un triplu salt mortal, executat fără plasă de siguranţă, deasupra gurii uriaşe a unui vulcan care nu doarme niciodată. Abisul încins l-a absorbit.

Ce putem face, cu adevărat, pentru memoria lui Ioan Petru Culianu?

Ştiu că mulţi dintre prietenii lui Ioan Petru Culianu nu găsesc nici astăzi, după două decenii de la uciderea lui, cuvintele potrivite pentru a-şi exprima consternarea. Ştiu că mitologia ce înconjoară asasinarea lui devine din ce în ce mai sofisticată şi mai rezistentă, asemenea unei cazemate inexpugnabile. Tot ce putem face este să nu încurajăm acest tip de mitologie, căci este exact lucrul pe care şi-l doresc cei care l-au condamnat la moarte.

Nu ştiu dacă uciderea lui Ioan Petru Culianu a fost o crimă perfectă. Nu vreau să dau nici impresia că aş şti cine sînt cei care l-au condamnat la moarte. Rîndurile de mai sus vor să spună un singur lucru: Ioan Petru Culianu a deranjat atîtea certitudini încît, la un moment dat, masa critică pentru săvîrşirea unei crime a fost atinsă. Interese, temeri, obsesii altfel profund antagonice au simţit probabil „chemarea“ unui numitor comun. Nu a mai contat natura criminală a numitorului respectiv. Persoane şi entităţi de altfel cu agende diametral opuse s-au pomenit, probabil, împreună la „chemarea“ a tot ceea ce devenise inacceptabil în terapia-şoc pe care o propunea din ce în ce mai insistent Ioan Petru Culianu.

În cazul unei furtuni perfecte în larg, este lipsit de sens să cauţi un scenarist şi un regizor al cataclismului. În cazul ce continuă să pară o crimă perfectă, unul dintre lucrurile pe care le putem face este să credem că, în fond, nu există crimă perfectă. Dacă se va dovedi că am avut dreptate, asta nu-l va aduce înapoi pe Ioan Petru. Dar va aduce o anume pace, de care mintea şi sufletul au nevoie, spre a citi viaţa şi opera acestui mare erudit nu prin lentilele afumate ale senzaţionalului sau prin efectele de sunet şi de lumină ale mitologiilor de doi bani, pe care Ioan Petru Culianu le-a dispreţuit profund şi fără echivoc.

A accepta că luciditatea poate să atragă pedeapsa capitală este un act raţional pe care îl datorăm prietenului nostru, omul care visa o infuzie masivă de luciditate în fibra culturii politice a compatrioţilor săi.

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Fragmente traduse din „A Killer Named Shock Therapy“, prezentare făcută în cadrul simpozionului „In and Out of This World – A Symposium In memory of Ioan Petru Culianu (1950-1991)“, organizat la Oxford de The Berendel Foundation din Londra.

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

1. Gregory Spinner, „The Use and Abuse of Morphology“, în Religion, Fiction and History, Essays in Memory of Ioan Petru Culianu, edited by Sorin Antohi, Editura Nemira, 2001, pp. 158-189.

2. Tereza Culianu-Petrescu, „Ioan Petru Culianu: A Biography“, în Religion, Fiction and History, Essays in Memory of Ioan Petru Culianu, edited by Sorin Antohi, Editura Nemira, 2001, pp. 25-60.

3. Matei Călinescu, „Culianu: Eliade: Culianu“, în Religion, Fiction and History, Essays in Memory of Ioan Petru Culianu, edited by Sorin Antohi, Editura Nemira, 2001, pp. 225-257.

4. Ioan Petru Culianu, „Ku Klux Klan ortodox“, în Meridian, vol.1, nr. 1, 1991, p. 64.

5. Ioan Petru Culianu, „Cultura română?“, în Agora, vol. IV, nr. 3, iulie-septembrie 1991, pp. 31-36.

În imagine: Coperta revistei Agora (iulie-septembrie 1991) în care este anunţat articolul lui Ioan Petru Culianu Cultura română?

Recomanda articolul prin:

Etichete: asasinare Ioan Petru Culianu, Ioan Petru Culianu

Comentarii utilizatori

Multumim dlui Tudoran si Observatorului culturalGeorge Iacobescu - Sambata, 21 Mai 2011, 09:11

Un articol extraordinar, marca "Dorin Tudoran" asa cum era si editoralul la care se referea Matei Calinescu. Revistele Agora si Meridian conduse de dl Tudoran au fost publicatii de o calitate la care presea romaneasca se ridica foarte rar. Nu stiu daca se mai poate afla ceva despre imprejurarile in care a fost ucis profesorul Culianu insa asemenea evocari il pastreaza in mintea celor care l-au citit.

ebelu@sympatico.caEmil Belu - Sambata, 21 Mai 2011, 15:03

Citeva note de lectura:
1. Adrian Marino, Viata unui om singur.
"Doar ca odiosul asasinat caruia i-a cazut victima (dupa mine - o simpla intuitie, nimic mai mult - o executie "rituala", sacralizata, de tip legionar, un "sacrificiu" de expoliere a unui juramint calcat sau un grav pacat al divulgarii unei initieri secrete) i-a conferit, postum, dimensiuni mitice, total disproportionate. Daca Securitatea urmarea sa asasineze pe un adversar politic, cel putin doua zeci de alte nume erau cu certitudine pe lista inaintea sa... Paul Goma, printre altii, a fost de zeci de ori mai activ si nu l-a impuscat nimeni. S-a incercat ceva doar prin "coletele Carlos",un fel de "sfiriiac", vorba lui Creanga. (p. 181)
Dupa o vizita pe care A. Marino i-a facut-o lui M. Eliade, la Paris, 1981, citim urmatoarele:
Vechii legionari il acuzasera (pe M. Eliade) mai inainte de tradare si de pactizare cu inamicul: "Nu vezi ce-mi fac astia", a exclamat odata, intr-un moment de sinceritate).
2. Din "Dialoguri intrerupte", I.P.Culianu.
"Pe 28 iunie voi lua parte la Masa rotunda de la Munchen, despre ortodoxie. Imi pare ca un numar tot mai mare de oameni imi impartasesc, intr-o masura mai mare ori mai mica, ideile cu privire la rolul economico-social-politic funest al ortodoxiei in istoria romana". (p. 254)
3. "In ce ma priveste, iudaismul ma preocupa mai ales ca descopar in el originile nihilismului care reprezinta, dupa cum spunea Heidegger, "destinul culturii occidentale"... (p.214)
4."... congresul de la Louven, unde voi "conduce" discutiile o dupa-amiaza (Le pré-dualisme juif). Este evident ca, nefiind iudaist, indrazneala mea e cam mare...". (p.209)
5. Inainde de moarte, vroia sa treaca la iudaism si sa se casatoreasca cu Hillary Wiesener, de origine evreiasca, fosta studenta a lui M. Eliade.
Sa fie misterul mortii lui I.P. Culianu atit de nepatruns?

chibiţii007 - Sambata, 21 Mai 2011, 22:01

Articolul nu mi se pare deloc extraordinar, decat poate in intentie. Realizarea e ieftina, jurnalistica (in sens rau), nu lipsita de senzationalismul pe care il repudiaza.
Daca asasinatul esoteric e intr-adevar o imbecilitate pretioasa, asasinatul legionar sau securist sunt imbecilitati cu agenda. E adevarat ca legionarii si Securitatea sunt tapii ispasitori cei mai convenabili. Astfel atentia e tinuta departe de serviciile secrete ale altor tari si de secretele vietii lui Culianu. Cand se vor deschide niste dosare, vom avea cu totii surprize fata de care actualele deconspirari ale colaboratorilor Securitatii sunt bancuri cu Bula. Chibitii sa mai aiba rabdare vreo zece ani.

@007Sanda Văran - Duminica, 22 Mai 2011, 10:50

Imi permit sa va sugerez sa mai cititi o data articolul. Nu e vorba doar de legionari sau securisti. Dupa ce respinge cu o miscare rapida si sigura din dosul palmei toate ipotezele propuse de politie sau de alti pasionati dezlegatori de mistere, dupa ce ne roaga sa nu incurajam un anumit tip de ‘’mitologie’’ in legatura cu moartea profesorului Culianu, desi recunoaste ca nu stie mai mult decat altii - decat cei ce fabuleaza pe marginea misterului acestei crime - autorul extraordinarului articol ne serveste drept mai mult ca sigure ipotezele sale. Astfel, aflam ca profesorul Ioan Petru Culianu ar fi fost ucis fie de legionari(pe care i-ar fi tradat), fie de un misterios ‘’Comitet’’(care avea de-a face cu Mircea Eliade ?), fie de Eminescu, de BOR, de cultura romana, dar mult, mult mai sigur de….Luciditate (‘’A accepta că luciditatea poate să atragă pedeapsa capitală este un act raţional pe care îl datorăm prietenului nostru, omul care visa o infuzie masivă de luciditate în fibra culturii politice a compatrioţilor săi.’’).

Daca, in viziunea marelui disident, luciditatea ‘’atrage pedeapsa capitala’’, cititori de ambe sexe, feriti-va !

Pergamentul diafanIldiko - Duminica, 22 Mai 2011, 10:59

Ciudat: dl Tudoran nu zice nimic despre experientele vizionare ale lui IP Culianu. In anul 1986 IPC a "vazut" pregatirile colosilor lumii (CIA, KGB, MI6, MOSAD) care aveau sa se declanseze in Estul comunist al Europei. Cred ca atunci cand Culianu se hotarase sa de-a publicitatii premonitiile/viziunile sale, a fost asasinat mai mult decat super-profesional. Sa nu uitam ca anticipat executiei, biroul si comuterele lui IP Culianu au fost "vizitate" de catre cel/cei care l-au asasinat.

Ce inseamna "terapia de soc"?Mihnea Moroianu - Duminica, 22 Mai 2011, 12:21

Nu e cumva reflexul lamentabil al narcisismului exacerbat, al sterilitatii iremediabile si al inclinatiilor necrofile ale unor histrioni care-si proiecteaza propria incapacitate de iubire, de vibratie si de maturizare in bovarysmul demitizarii
si al "atasamentului foarte critic" fatza de valori pe care nu le-au inteles si cu care nu s-au identificat niciodata?

Oare cat timp credeti ca veti mai putea obtine dividende din desfacerea acestui produs expirat? Chiar nu realizati ca e vorba de o farsa care si-a pierdut de mult orice urma de haz?

Produs expirat? cititorului Mihnea MoroianuMircea Matei - Duminica, 22 Mai 2011, 13:19

@Mihnea Moroianu
Iubitorule de "produse neexpirate", spune-ne, rogu-te, care este "produsul expirat" la care faci vorbire? Si care-i "farsa"?
Ce te apasa, monser? De ce esti nevricos? De ce ai intrat in panica? Daca vrei liniste si pace, n-ai decat sa nu citesti din opera lui Ioan Petru Culianu, sunt sute de alte carti care te astepta.
Nu-ti place cum scrie Dorin Tudoran, sunt mii de alte articole la care poti ajunge.
Te enerveaza aceste tabuuri pe care le enumera Dorin Tudoran si pe care le-a incalcat Ioan Petru Culianu?
Te deranjeaza ca se discuta despre 1) Eminescu, 2) Biserica Ortodoxa Romana si 3) Cultura romana in comunism? Esti liber sa nu le iei in seama, dar nu pune pumnul in gura celor care vor sa se reintoarca la Ioan Petru Culianu si la conditiile asasinarii sale! Nu trebuie sa discutam? De ce?
Articolele lui Culianu, mai ales cele de dupa 1989, merita recitite si comentate cu creionul in mana. Parerea mea! Le gasesti, tinere nelinistit, publicate in volumul "Pacatul impotriva spiritului", din seria de autor "Biblioteca Ioan Petru Culianu", aparuta la Polirom. Gasesti acolo si "Ku klux clan ortodox" si "Cultura romana?"... citeste-le... sau e un efort prea mare pentru tine, tu fiind adeptul imprecatiilor si al catalogarilor impulsive...?!
Decat sa fii atat de nevricos, mai bine te-ai duce la biblioteca si ai imprumuta cartea pe care ti-o recomand. Vei descoperi acolo ca Ioan Petru Culianu a fost si un extraordinar publicist, un om preocupat de soarta Romaniei, un om care a avut curajul sa puna degetul pe ranile sangerande ale Romaniei. Ioan Petru Culianu a amintit de abdicarile Bisericii Ortodoxe Romane (cu patriarhii lor in frunte, Iustin si Teoctist, care n-au protestat la daramarea bisericilor), a vorbit despre articolele politice ale lui Eminescu si despre "morbul cripticitatii" care a dominat lumea culturala inainte de 1989. "Cripticitate" egal "rezistenta prin cultura".
Ce nu-ti place in ce a scris Culianu?
Mi se pare mie sau esti un pic blasfemitor cu memoria lui Ioan Petru Culianu?

Raspunsuri la pseudo-intrebariMihnea Moroianu - Duminica, 22 Mai 2011, 14:03

@Mircea Matei

"Produsul expirat", stimate amator de justitie sumara si de folosire a singularului de politetze, este lipsa de respect fatza de mostenirea trecutului, drapata in exercitiu de luciditate si de 'iubire ultragiata'. Iar "farsa" este folosirea sistematica a acestui produs in scopuri de autopromovare si de publicitate ieftina.

Maestrii incontestabili ai genului, in afara de Dorin Tudoran (caruia ii erau adresate intrebarile mele, evident fara nicio legatura cu memoria lui Culianu) sunt prea binecunoscuti pentru a mai fi amintiti aici.

los cojones y la máscaraobservator para-cultural - Duminica, 22 Mai 2011, 18:36

N-am habar cine e acest Mircea Matei. De buna seama pseudonimul unui las, ale carui schiope de stil sunt destul de usor de recunoscut. Pe dl. Mihnea Moroianu il stiu (desi nu personal) drept un intelectual rafinat si un om de mare cultura. Daca acestea nu impun putin respect Mateilor de contrabanda, macar varsta sa ar trebui sa-i faca sa-si incalece mai bine vocabularul.

Dl. Mihnea Moroianu simtiti-va liber sa ignorati astfel de imbecili cu pretentii, care-si arata los cojones in timp ce-si pun masca pe fata.

Sa fiti fericiti amandoi!Mircea Matei - Duminica, 22 Mai 2011, 20:55

@Mihnea Moroianu
Va multumesc pentru raspuns, Domnule Mihnea Moroianu. Sunt lamurit doar intr-o mica masura, dar este greseala mea ca nu pricep unde bateti.
Ca simplu cititor, am citit articolul Domnului Dorin Tudoran. Mi-a placut... de gustibus...
Domnul Tudoran a citat din scrierile publicistice ale lui Ioan Petru Culianu. Acestea sunt valabile si astazi, nu credeti?,, la peste 20 de ani de la publicarea lor. Nu sunt convins ca ar fi "produse expirate", n-as spune ca Domnul Dorin Tudoran se tine de "farse". De ma insel, sa fiu iertat.
@observator para-cultural
Sunt un cititor, cum sunteti si Domnia Voastra. Eu am un nume, dumneata ai o Masca... Eu pun intrebari, dumneata te enervezi. Eu il citesc, din cand in cand, pe Dorin Tudoran si il recitesc, tot din cand in cand, pe Ioan Petru Culianu, dumneata...
Sa fiti fericiti amandoi!

Pagini:1 2 Urmatoarea