OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Mariana Marin
Mutilarea artistului la tinerete
Editura Muzeul Literaturii Romane, Bucuresti, 1999, 79 p., f.p.


Mariana Marin a cistigat anul acesta premiul ASPRO pentru poezie. Ceilalti nominalizati au fost Ioan es. Pop, Ioan Flora, Aurel Pantea si Ioan Moldovan. Asadar, printre cei care au concurat pentru obtinerea premiului de anul acesta, un poet nouazecist, identificat de Mircea Cartarescu drept biografist, un optzecist de traditie textualista, ultimii doi impreuna cu Mariana Marin fiind oarecum afini intru manierism si postmodernism de suprafata. Sau cel putin asa spun istoriile literare.
Volumul cu care Mariana Marin si-a invins concurentii are ceva melancolic chiar inainte de a-l deschide. Pe prima coperta, o fotografie care aminteste de tinara din ’83 din grupajul fotografic al volumului Cinci, pe ultima coperta, Mariana Marin cea de acum. Intre tinara orgolioasa, cu plete lungi si negre, si doamna rafinata si blonda se afla inchise poeme care amintesc deopotriva de Elegiile din tinerete, dar anunta si o poeta noua, o poeta a perfectului compus, a rememorarii.

S-a spus despre Mariana Marin ca este o poeta de tip expresionist, o poeta a marilor teme moderniste, oarecum in dizidenta fata de trendul biografist si jucaus al lunedistilor. Observatiile sint valabile si pentru acest volum; ce s-ar putea adauga ar fi o oarecare detasare in plus, o distanta fata de propria fiinta care duce nu la exacerbarea ironiei, ci la posibilitatea persoanei a treia. Poemul citit de Paul Daian la decernarea premiilor e semnificativ din acest punct de vedere si seamana izbitor in tonalitate si in patetismul bine decantat cu epitaful barbatului samiot al lui Kavafis: „Fusese obligata sa traiasca/la limita existentei/si asta ani buni!/in cumplita tinerete a visului/si a zidului gol./Parul molatic nu i s-a lasat/niciodata peste toate acestea,/ nici pasului ei nu i s-a spus caprioara./ Mania secreta si boala ii dadusera totusi ceva: /Morbul cu dulceata de git i s-a agatat intr-o zi/ si privindu-se lenes, agale/ a incetat jocul/ care-o facuse atit de frumoasa/ si rea“ (Elegie).
O dedublare tipic feminina apare deseori, poeta privindu-se in oglinda („pentru ca sa mai fie cineva in aceasta casa“) sau alaturindu-le pe cea care scrie poemul de acum si pe aceea indepartata si de nerecunoscut, a vechilor poeme, dedublare consemnata insa fara tragism, fara ruptura, cu o liniste tradusa de obicei in finalul poemelor in termeni aproape blagieni: „Si toate-toate (se spune la noi din vechime)/ se varsa in marea cea mare si neagra“.

O trecere in revista a volumelor Marianei Marin dezvaluie o tratare speciala, de tip intensiv a acelorasi teme – Anna Frank, de exemplu, omniprezenta in Aripa secreta apare si aici – citeodata folosirea derutanta a acelorasi titluri echivoce (Poem de dragoste, Elegie) sau chiar versuri reluate obsesiv („Disperarea invinge teama de moarte“). Modelul poetului genialoid, disperat si incomod, e reabilitat aici nu prin inspiratii cuceritoare si facile, ca la Nichita Stanescu, ci prin forta autenticitatii si printr-o foarte atenta munca de stilizare, de esentializare a formei poetice. Nimic nu e intimplator in poemele Marianei Marin, fiecare cuvint pare cintarit si reluat pina cind capata un fel de patina ca aceea a bijuteriilor vechi. Reluarile despre care vorbeam sint probabil o consecinta a acestui fel de a vedea poezia.

Tocmai datorita esentializarii, poemele din Mutilarea artistului la tinerete nu sint usor de citit. Intre cuvinte, legaturile sint deseori invizibile, surplusul de explicatie a fost inlaturat pentru a se pastra un fel de semnale minimale ale unei povesti sublimate, greu de reconstituit, dar cu atit mai fascinante. Asa se intimpla in poate cel mai frumos poem al volumului: „Va fi o iarna data in paste./Va fi multa mizga,/vor fi si prostie si amor,/va fi mai ales liniste/cind voi pasi goala/dintr-un an pitic/intr-un altul cu si mai putin negru sub unghii./N-am de gind sa ma mai trezesc/la al treilea cintat al cocosilor./Voi lenevi pe sira spinarii mele data si ea/dar in gropi/de-atitea insomnii paguboase.//Voi fi stapinita propriului cacat la orizontala.//Si, mai ales, voi avea un curaj nebun/fata de toti sobolanii pe care cu atita dragoste/mi i-ai impletit in par/intr-o seara la Caen//atit de departe de casa“ (Stapinita).

Dedicatiile frecvente (lui Mircea Dinescu, cel de la cirma Uniunii Scriitorilor, lui Lucian Raicu, Ilenei Malancioiu etc.), referirile la atmosfera literara de dinainte de ’89, complexul „poetului nepublicabil“ ironizat amar, citeva insule de biografism stilizat si laconic dau acestor poeme in general meditative, chiar filozofice, un aspect ambiguu si le fac foarte greu clasificabile. Poeta Mariana Marin din acest nou volum nu mai este asa de usor de incadrat intr-un capitol de istorie literara. Oricum, tezismul moral despre care vorbea Radu G. Teposu e aproape de negasit, iar „teatralismul satanic si ironic“ pare mai degraba o metafora critica.