Categoria: 
Pe 11 septembrie, Filarmonica Regală din Londra a cîntat în concert la Sala Palatului, sub conducerea lui Charles Dutoit, în cadrul Festivalului „George Enescu“. Evenimentul aşteptat cu nerăbdare se transformase într-o mică dezamăgire chiar dinainte să înceapă, prin retragerea de ultimă oră din program a pianistei Martha Argerich. probabil că atingerea statutului de divă ascunde şi multe inimi frînte. Locul i-a fost luat de Nigel Kennedy, eternul enfant terrible al muzicii clasice („terrible în franceză sau în engleză?“– se întreabă unii). Orchestrele britanice şi americane au în spate sindicate puternice, care apără interesele grupului, unul dintre efectele importante fiind acela că repetiţiile sînt reduse la strictul necesar, aşa încît „generala“ devine sinonimă cu prima punere laolaltă. Principiul de la care se pleacă este excelenţa, fiecare instrumentist stăpînind ireproşabil partitura şi integrîndu-se la fel de bine în ansamblu. Bucureştiul a reprezentat pentru londonezi o haltă printre zecile de concerte incluse într-un turneu ce urmează să se încheie triumfal în Japonia.
Seara s-a deschis cu Rapsodia I de George Enescu. O asemenea flatare a spiritului locului garanta succesul, dar se pare că marele compozitor s-a înşelat: şlagărul său de tinereţe nu se cîntă prea des, ci cu totul insuficient. Nu cred că aplaudatul între părţi este sinonim cu fluieratul în biserică, dar probabil că exuberanţa prematură a publicului, izbucnită exact înainte de crescendoul final al piesei, a mai temperat din entuziasmul orchestrei.
Programul a continuat cu Tablouri dintr-o expoziţie de Modest Musorgski. La Luvru, de exemplu, mulţi vizitatori se grăbesc să admire Mona Lisa lui Leonardo, lăsînd în urmă săli întregi stinghere şi abandonate. Charles Dutoit a tratat cu tot atîta indiferenţă picturile sonore ale romanticului rus, numai că la capătul culoarului n-a apărut nici o Gioconda. Dacă nici muzica programatică sau descriptivă nu mai spune o poveste, la ce bun atîta risipă de mijloace tehnice?
Cine cîntă o piesă pe care o cunoaşte toată lumea nu riscă decît să rămînă în urma celebrităţii muzicii. Ascultătorii îl vor aprecia oricum pe interpret şi vor fredona în gînd, împreună cu el. Daniel Hope a ales să evite acest pericol şi şi-a făcut simţită prezenţa de la primele măsuri, amuţind sala: arcuş apăsat, vibrato nervos şi un tempo cu care i-a luat prin surprindere pînă şi pe colegii de pe scenă. Stilul răspicat s-a potrivit mult mai bine bisului, dedicat, ca şi întregul concert, memoriei lui Yehudi Menuhin: o improvizaţie de Ravi Shankar, în care Hope a demonstrat abilităţi de instrumentist din zona „world music“.
În aceleaşi zile de la sfîrşitul săptămînii trecute, a avut loc seria de trei concerte cu muzică de Joseph Haydn, pe care Christian Zacharias şi Orchestra de Cameră din Lausanne le-au prezentat la Ateneu. Între grupul elveţian şi publicul Festivalului „George Enescu“ s-a creat o complicitate încă de acum patru ani, cînd solistul german a făcut un formidabil maraton Mozart. S-a format rapid o comunitate, o „gaşcă a lui Zacharias“, nocturnă şi fidelă, prizonieră farmecului agil şi amical al amfitrionului. În interpretarea sa, clasicul vienez înviorează vechile deprinderi auditive şi ne linişteşte angoasa culturală a scăderii creativităţii. Deşi cîntăm şi ascultăm muzică veche de sute de ani, încă nu s-a spus totul, iar Haydn poate că e cel mai nimerit argument în favoarea regenerării – un compozitor în permanentă mişcare şi reinventare, care stă la începutul şi la sfîrşitul unei întregi epoci, pionier al acesteia şi catalizator al ideilor fundamentale care au definit-o. Programul a inclus lucrări inedite – printre care cîteva simfonii, un concert pentru trompetă şi un altul pentru vioară, oboi, fagot şi violoncel – alăturate muzicii de cameră, celei pentru pian solo şi, bineînţeles, unora dintre cele mai cunoscute simfonii (A despărţirii, Londoneza ş.a.).
RSS Feed
Newsletters