OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

În consecinţă, citind sau scriind despre Odă Liberei Întreprinderi (Tracus Arte, 2009), eziţi între două extreme: să încerci să descoperi programul, ideile care au călăuzit traseul sinuos al volumului, să descoperi harta acestui teritoriu poetic, respectiv să te afunzi în hăţiş, să încerci să înţelegi şi să cîntăreşti fiecare poem în parte. Recunosc, de multe ori m-am blocat pe cărările acestor poeme şi doar intuiţia unui „program“ al volumului şi curiozitatea de a vedea cum o scoate la capăt Caius Dobrescu cu acest proiect ambiţios m-au determinat să continui. Este însă greu să formulezi o concluzie finală despre volum: nu i se pot nega originalitatea, forţa, inteligenţa, viziunea, la nivel paradigmatic, să spunem, dar, la nivel sintagmatic, te ciocneşti de numeroase obstacole: unele truisme, sonuri false (în raport cu tonul oracular adoptat adesea), amestecuri stilistice cam stridente sau, pur şi simplu, te poţi plictisi de atîtea cuvinte cu majusculă, concepte, neologisme şi aglomerări de viziuni cosmogonice de eră postindustrială...

Un pariu retoric dificil

Opţiunea, gustul, la urma urmelor, disponibilitatea intelectuală a fiecărui cititor sau critic sînt esenţiale în cazul acestei poezii, experimentale în fond, şi care nu poate fi receptată şi apreciată decît la nivel global, trecînd peste inerentele neajunsuri ale realizării unui asemenea proiect. De aceea cred şi că Odă Liberei Întreprinderi se adresează unui cititor potenţial, pe care încearcă să şi-l elaboreze şi aproprie pe parcurs. Eul poetic îmi pare în situaţia unui tribun care ţine un discurs fulminant, de pe o estradă înaltă, dar în faţa unei mulţimi imaginare – sau virtuale – pe care tocmai forţa discursului ar trebui să o aducă, treptat, la realitate. Un pariu retoric dificil, despre care se va putea spune abia mai tîrziu dacă a fost sau nu cîştigător, în funcţie de „ascultătorii“ dobîndiţi la final. Tot această postură a eului poetic – tipologia discursului –, ca şi conţinutul volumului îl apropie pe Caius Dobrescu de Walt Whitman, unul dintre poeţii americani mai puţin prizaţi de poezia noastră. Odă Liberei Întreprinderi reia cumva formula complexă, deopotrivă oraculară, autobiografică, cosmogonică şi socială din Leaves of Grass (ediţia 1881-1882, mai ales ciclul Inscripţii), „odă“ lumii noi, care se deschidea, plină de promisiuni, în faţa privirii vizionare a bardului romantic (e drept, şi la noi, unii avangardişti au profeţit şi „cîntat“ noua ordine a oraşelor industriale, dar fără acest suflu whitmanian larg).

Discursul de tip „oracular“ şi conceptual-neologic alternează cu un discurs (intelectual) colocvial, stilul înalt alternează cu stilul „jos“ („Voi spuneţi că au/ un miros de băşină şi mlaştină. Zău?/ Voi simţiţi în ei/ duhoarea începuturilor celor mai/ scîrboase...“), vizionarismul poemelor lungi alternează cu poeme scurte, concentrate – unele, cu „poantă“ (mai mult sau mai puţin filozofică), altele, de tip imagist sau o combinaţie între cele două formule – sau cu poeme-decupaje din cotidianul proxim eului poetic („Ventilator/ în tavan.// Flori de pai tremură/ dedesubt.// Mi-e şi frică să duc/ prăjiturile“), aceste din urmă poeme continuînd linia programului optzecist. Alături de poeme extrem de simplificate ca formulă (precum Odă...: „O baterie, probabil/ consumată, căzută-n/ iarbă. Direct din/ obsesia DVDurilor portabile, a MP3-/playerelor// Alături de cuie de/ cutii de bere, dar fără/ cutiile propriu-zise.//....“) se află, în „oda“ următoare, aglomerări olandeze, pure etalări ale materiei: „Ce e-n spatele acestor maldăre de/ coşuri cu fructe? Ce e-n/ spatele tuturor acestor/ mere şi pere şi guave şi papaya şi/ banane şi kiwi şi lee-chee/ şi batate şi prune? Ce e-n spatele-/ acestei cascade de ciorchini?...“.

Aceste alternări de stiluri şi tonalităţi împrospătează mereu lectura, dar şi hibridizează discursul. Dar, să nu uităm, ca şi în cazul poeziei lui Whitman, este vorba, în primul rînd, despre un conştient experiment de limbaj! 

Oricum, nu se putea altfel, întrucît „bardul“ postapocaliptic se instalează, cu o benevolentă ironie (postironică), în chiar inima lumii pe care o cîntă, limbajul său se confundă cu limbajul ei, mîna sa cu Mîna Invizibilă care călăuzeşte dinamica acestei lumi, discursul său este o reţea labirintică, funcţionînd după „Principiul Arborescenţei, al Creşterii Opulente“. Reciclînd romantismul whitmanian şi mixîndu-l cu ingrediente optzecist-nouăzeciste, Caius Dobrescu a încercat să elaboreze o formulă poetică care să se muleze pe structurile lumii globalist-(post)capitaliste, să fie o „reprezentare“ a acesteia. Nu este, într-adevăr, poezie socială sau antisocială, nici cosmogonie a lumii ca-pitaliste, nici odă, clasică sau ironică, nu este pe de-a-ntregul nici conceptuală, nici vizionară etc. Formula lui Caius Dobrescu elaborează un nou tip de hiperrealism intelectualist (post)apocaliptic, o „bolboroseală“ elaborată, conştientă de sine, autogenerantă şi autodistructivă, încercînd să redea însăşi bolboroseala structurant-destructurantă a lumii din jur. (Cred...)