OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Dumitru Crudu: Ce poţi face mai mult  în România decît în Republica Moldova, astfel încît să nu te întorci acasă?

Mihail Vakulovski: N-am zis niciodată că n-am să mă întorc în Republica Moldova, unde m-am născut şi unde, de fapt, mi-ar plăcea să trăiesc. Acolo este casa mea, acolo locuiesc părinţii, casa părintească a rămas pentru mine acasă şi ştiu că aşa va fi mereu, oricît de bine mi-ar fi unde sînt. Iată, acum deschid fereastra apartamentului nostru din Răcădău, un cartier al Braşovului în care se întîlnesc Carpaţii Orientali cu Carpaţii Meridionali, şi în camera mea pătrunde aerul de munte, împreună cu trilurile păsărelelor. Văd munţii împăduriţi, pe care-i cunosc mai bine decît majoritatea băştinaşilor, fiindcă zilnic fac cros sau merg cu bicicleta pe traseele montane, pur şi simplu, sau după apă de izvor, cu rucsacul în spate, iar o dată pe săptămînă urc pînă într-un vîrf de munte. E foarte fain, dar ştii ce i-a zis mama mea tatălui, stînd la această fereastră de sub munţi despre care povestesc, cu geamul larg deschis? – „Dacă mîine nu plecăm acasă, eu nu mai pot. Nu-mi ajunge aer“, zicea ea şi chiar respira de parcă nu i-ar ajunge aerul, convingîndu-l şi pe taică-meu, care era un mare călător şi nici n-avea de gînd să se pornească spre casă aşa de repede. Nu era vorba de nimic altceva, îi plăcea aici, acasă era frate-meu şi nu trebuia să aibă griji în legătură cu gospodăria, dar, vorba ei, „nu-i ajungea aer“, ceva incredibil pentru noi.

Vreau să spun că, uneori, nici mie nu-mi ajunge „aer“ şi, atunci, las totul şi trag o fugă acasă. Mi-ajunge să-i văd, după sute de kilometri, şi mă întorc înapoi, plin de energie.

Înţeleg că întrebarea ta e de ce, totuşi, nu rămîn acasă, în Basarabia. Patru ani n-am putut să rămîn, fiindcă eram doctorand la zi, la Universitatea din Bucureşti, apoi am primit oferte tentante de lucru aici, alegînd să fiu redactor-şef la o editură, unde am întîlnit-o pe Carmina, rămînînd astfel la Braşov. Acesta este motivul real pentru care nu mă întorc în Basarabia sau nu mă duc altundeva – unul existenţial, iată, exact ca-n textele noastre. Celălalt motiv important tot existenţial este. În Chişinău lucram mereu la 2-3 locuri de muncă cel puţin, măcar la Academia de Ştiinţe şi la Universitatea Pedagogică „Ion Creangă“, unde am lucrat continuu de la absolvirea facultăţii pînă la plecarea la doctorat, pe norme întregi, plus la o şcoală, la o revistă, seara ori noaptea încărcam şi descărcam tiruri cu sucuri, chestii din astea, şi, cu toate acestea, niciodată nu reuşeam să am un trai decent. Aici însă poţi să faci ceea ce-ţi place pe ceva mai mulţi bani, nu pe nasturi, cum zice Carmina, iar seara să fii ceva mai puţin obosit. Aceasta dacă ai noroc, fiindcă românii din România în general sînt foarte antibasarabeni – asta a putut să simtă orice român basarabean care a stat un pic mai mult în România. Nu vorbesc de turiştii moldoveni, fie ei şi turişti culturali, cum sînt scriitorii care n-au făcut studii în România şi n-au locuit nici măcar o lună aici, vin doar la lansări de carte, conferinţe şi simpozioane mai mult sau mai puţin bahice şi zic la întoarcere: „Shi ghini-i, uăi, în România, shi frumos ne-o prinit fraţîi români, aşa di frumos o fost!“.

E ca-n bancul acela cu călătoria lui moş Ion în lumea de apoi. Cînd vine în vizită Dumnezeu îi arată Iadul ca la Creangă – gagici, vodcă, chefuri, în Rai fiind o mare plictiseală. Cînd moare, e întrebat unde vrea să se mute şi răspunde imediat că în Iad. Doar că, atunci cînd intră acolo, dă de iadul lui Dante. Furios, omul se duce la Dumnezeu să-i ceară socoteală şi Dumnezeu îi spune că una-i în vizită, şi alta-i cu viză permanentă...

Totdeauna mi-e dor de Basarabia, însă lipsa aproape totală de perspective de la noi mă face să rămîn deocamdată printre străini, care-mi oferă mai mult din toate punctele de vedere.