Între august 2006 şi august
2008, subsemnata şi Ella Blass am tradus în ebraică Fram,
ursul polar de Cezar Petrescu; cartea a fost acceptată de una dintre
cele mai importante edituri israeliene, dar a fost îngropată
trei ani în România, pe coridoarele îngheţate ale
lui Copyro, societate particulară de acordare a drepturilor de
autor, condusă de directoarea Nicoleta Cofcinski. Tratativele
pentru dreptul de autor al lui Cezar Petrescu s-au purtat între
lunile septembrie 2009 – iulie 2010. La mijlocul anului 2010, Avram
Kantor, editorul israelian, a ridicat mîinile (s-a predat) şi
a ajuns la concluzia că nu poate face faţă cerinţelor absurde şi
nemaîntîlnite pretinse de Copyro (a renunţat mai ales
din cauză că i se dădea copyright pentru un singur an). Am
publicat un articol despre acest subiect în Observator cultural
şi, imediat, am primit o propunere stupefiantă din partea doamnei
Cofcinski: să îmi plătească traducerea – o făcusem
benevol – şi să tipărească 1.000 de exemplare din Fram, ursul
polar în ebraică, în România!!! Adică fără
redactare şi corectură şi fără o intrare demnă de Cezar
Petrescu şi de literatura română în Israel. Am scris
despre acest fenomen Copyro încă două articole.
Îngrijorată că au trecut mai
bine de doi ani de la terminarea traducerii – totuşi, am dedicat
doi ani din viaţă acestui proiect – şi că nepoatele mele devin
prea vîrstnice pentru carte, am început să mă
interesez cum stau lucrurile cu această instituţie Copyro şi cu
monarhia absolută de acolo. Am aflat, de pildă, dintr-un articol
din Observator cultural, semnat de doamna Iulia Popovici, cum a fost
înfiinţată această societate. Am aflat că acel comitet care
trebuia să o controleze pe doamna Cofcinski primeşte leafă de la
Copyro. Am aflat că puterea Copyro izvorăşte din voturile
acordate, la şedinţa anuală, de către scriitori, dar cîţi
scriitori ştiu şi sînt prezenţi la această şedinţă
anuală? Şi, mai ales, am aflat că foarte mulţi editori se vaită
că sînt chinuiţi de doamna Cofcinski pînă la sînge,
că nu de puţine ori se renunţă la răspîndirea culturii
române în străinătate din cauza condiţiilor
inacceptabile, privitoare la dreptul de autor, pentru editurile
străine, că un dicţionar al scriitorilor francezi, editat de un
grup de profesori din România, la care s-a muncit ani de zile,
nu poate fi publicat şi stă paralizat ca manuscris, din cauza
pretenţiilor de „drept de traducător“, evocate în mod
exagerat de doamna Cofcinski.
Pe parcursul luptei mele pentru ca
dragul de Fram să înceapă, în sfîrşit, o carieră
internaţională, am făcut apel şi la Ministerul Culturii şi am
continuat să mă întîlnesc cu oameni extrem de
importanţi în peisajul intelectual român. Toţi se
plîngeau de comportamentul doamnei Cofcinski, dar toţi păreau
induşi în eroare şi paralizaţi de aceeaşi lozincă,
probabil lansată de însăşi Copyro: „Copyro e o instituţie
particulară şi nu se poate face nimic, nu se poate interveni“.
Totuşi, logica mea îmi şoptea
că nu trebuie să abandonez: era şi păcat pentru dragul de Fram.
M-am interesat atunci cine sînt acei avocaţi specializaţi în
„dreptul de autor în România“ şi mi-a fost
recomandată o avocată tînără, pe cît de frumoasă, pe
atît de talentată. În mod normal, nu aş fi avut ocazia
să o cunosc.
Din acest punct începe o istorie
de necrezut, cu implicaţii în viaţa personală a avocatei.
Dar să nu anticipez. Am aflat multe despre legile din România
de la acea avocată şi despre schimbarea importantă, produsă la
ORDA (Oficiul Român al Drepturilor de Autor, care are dreptul
să controleze – financiar şi administrativ – ce se întîmplă
la Copyro şi la alte societăţi de gestiune colectivă a
drepturilor de autor), în momentul în care a venit la
conducere domnul Robert Bucur. L-am cunoscut, am fost profund
impresionată de personalitatea sa şi am reînceput să sper că
Fram va ieşi la lumină. Revenind în România în
august 2011, avocata cea tînără şi frumoasă m-a informat
că, în urma controlului efectuat la Copyro (pentru anul 2009)
şi a neregulilor găsite, doamna Cofcinski a fost înlăturată
din funcţie şi s-a început reorganizarea pe baze noi a
societăţii Copyro.
Însă, vorbind cu noua mea
prietenă, mi-am dat seama că e abătută. Şi ce va urma să aflaţi
e, într-adevăr, de necrezut. „Ce s-a întîmplat?“
o întreb eu, neghicind cauza indispunerii. „Sînt
gravidă în luna a cincea, dar azi mi s-a spus la control
ultrasonografic că fetiţa nu are esofag!“ Aceasta e o anomalie
îngrozitoare, mi-am zis. „Mi s-a spus să fac întrerupere
de sarcină, ceea ce nu e o procedură simplă, la o vîrstă
atît de avansată a sarcinii. Sînt foarte tristă.“
Imediat mi-am adus aminte că, în domeniul medical de care mă
ocup – neuro-oftalmologia –, interpretarea ultrasonografiei este
de primă importanţă şi poate schimba, de la un capăt la altul, o
diagnoză. Nu este o imagine statică. Totul depinde de dexteritatea
manipulării direcţiei undelor şi de interpretare.
„Ascultă“, i-am spus, „nu faci
nimic, nu renunţi la sarcină. În Israel sînt aparate
foarte perfecţionate şi specialişti pregătiţi în Statele
Unite, la cele mai bune universităţi. Telefonez şi mă interesez
cine e cel mai bun în ultrasounds, în acest domeniu.“
Zis şi făcut. Aflu că e un profesor pe care îl cunosc, soţia
sa a lucrat cîndva la acelaşi spital cu mine. Era vineri
seara. Vorbesc cu soţia. Îmi spune: „Soţul meu e în
Africa de Sud, se reîntoarce luni, stă în Israel şi
vede paciente numai luni şi marţi, iar miercuri pleacă la un
congres la Chicago şi revine după o săptămînă“.
Îi explic despre ce e vorba şi
îi spun că fiecare zi e importantă în cazul în
care va trebui întreruptă sarcina. Soţia medicului îmi
răspunde: „Dar are toate orele ocupate, în aceste două
zile. Bine, îi telefonez în Africa să îl rog să o
consulte“. Îmi telefonează înapoi şi mă anunţă că
i-a aranjat consultaţiile marţi, la ora 12, la clinica sa din Tel
Aviv.
O sun din nou pe avocată. Îi
sugerez un hotel pe malul mării şi un şofer foarte cumsecade,
Nissim, care mă ia întotdeauna de la aeroport. Găseşte bilet
numai luni seara. Face o rezervare la hotel. Ajunge în Israel
marţi, la ora 1 dimineaţa. O aşteaptă Nissim, cu o pancartă cu
numele ei. Ajunge la ora 2 noaptea la hotel. A doua zi dimineaţă,
Nissim vine să o ia de la hotel, la ora 11; l-am rugat să stea cu
ea la clinică pînă termină analiza, să nu fie singură în
faţa unor veşti foarte triste. Lucrurile s-au desfăşurat – am
aflat prin telefon – după program. Analiza a durat o oră. Fetiţei
i s-au făcut o mulţime de poze, înmînate mamei sale, la
sfîrşitul întrevederii. E o frumuseţe. Are esofag. Va
fi mai înaltă decît mama sa – i se spune –, căci
are femurul foarte lung! Poate va fi balerină (zic eu)! Şi cel mai
important: va apărea în această lume şi poate o va schimba,
aducîndu-i amprenta sa.
Iată! – dacă nu ar fi existat Fram,
pe care îl îndrăgesc de la nouă ani, dacă nu aş fi
avut bătăile de cap cu Nicoleta Cofcinski şi Copyro, dacă nu aş
fi cunoscut-o pe avocata cea talentată, specializată în
drepturi de autor, şi dacă nu aş fi revenit în România,
tocmai în august, atunci… Nici nu vreau să mă gîndesc
ce s-ar fi putut întîmpla.
Să revenim la mama fetiţei pe care am
lăsat-o fericită în cabinetul specialistului. Am vorbit cu
Nissim să îi arate anumite puncte de interes turistic în
Tel Aviv şi apoi s-a întîlnit, la o cafenea, pe malul
Mediteranei, cu Ella Blass – prietena cu care am tradus Fram, ursul
polar în ebraică.
La ora 20, Ella a dus-o la aeroport şi
avocata a plecat din Israel în aceeaşi zi în care a
intrat, marţi, dar la ora 22. Miercuri, am luat prînzul
împreună în Bucureşti şi am văzut pozele fetiţei.
Happy-end
După lupte seculare, care au durat doi
ani, noua directoare de la Copyro, doamna Rodica Guiu, a semnat
contractul cu editura israeliană, pe data de 19 septembrie 2011. În
acest mod, Fram, care părea îngheţat definitiv la Copyro, va
vorbi în limba Bibliei şi va cuceri inima copiilor israelieni…
Dar eu am cam rămas pe gînduri.
Ce legături pot exista între evenimente, oameni, soartă? Nu
că aş fi religioasă. Şi totuşi, există ceva. Undeva. Cumva.
Poate. „Pînă cînd nu acceptăm că viaţa însăşi
îşi are temeiul în mister – n-am învăţat
nimic“, scria Henry Miller. Să le dorim viitorilor nou-născuţi –
Fram, în Israel, şi fetiţa, în România – o lume
mai bună, pe cele două continente, o lume cu mai puţine personaje
negative. La morale de cette histoire: dacă se întîmplă,
pe ici, pe colo, să avem energia să reacţionăm, atunci să o
facem. „Nu se poate face nimic“ nu e o filozofie a vieţii.
Văicărelile rămîn platonice. Nu nasc copii. Şi nici cărţi.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters