OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Anul acesta, Editura Cartea Românească a iniţiat o nouă colecţie intitulată „Performa“, prin care îşi propune să ofere publicului studii de critică, istorie şi teorie a artelor vizuale şi a artelor spectacolului, iar cartea care a deschis colecţia este semnată de Bogdan Ghiu – Eu(l) artistul. Viaţa după supravieţuire – şi inaugurează nu doar respectiva colecţie, ci şi proiectul personal „Etica. EXE“ (sau „EXEtica“). Paginile scrise într-o manieră concisă, rapidă, deseori aforistică, lipsită de o eventuală argumentare pe care ar aştepta-o un cititor, permit configurarea unei priviri de ansamblu asupra artei contemporane, în special din perspectiva capitalismului şi a raportului dintre artă şi tehnică. O privire gravă şi destul de cenuşie, ce lasă să se ghicească o hipersensibilitate la rău a autorului, aşa cum sugerează şi subtitlul – „cod de bare pentru viitorul monstruos al artei“ –, care face trimitere, pe de o parte, la tehnicizarea excesivă a vieţii contemporane, iar pe de altă parte, la formula concentrat-reflexivă prin care autorul a ales să abordeze arta din perspectiva socialului şi a politicului. Ca traducător al unor autori precum Foucault, Derrida, Bourdieu, Deleuze, Guattari, Bataille, Baudrillard, Bergson, Ricoeur, Rorty sau ca cititor atent al lui Lucien Febvre, Zygmunt Bauman, Vattimo etc., Bogdan Ghiu practică o formă noţională de analiză, nu una sensibil-metaforică, deşi expresivitatea laconică a unor jocuri de cuvinte (care nu sînt deloc senine, ca la Şerban Foarţă, de exemplu) ne fac să-l ghicim şi pe poetul Bogdan Ghiu.

 

Problema esenţială a volumului ţine de întrebarea: ce mai este azi arta?, întrebare dublată de altele conexe: unde e azi arta? care este şi va fi rolul artei? ce este artistul? cînd a încetat arta să mai fie o plăcere? cum se împacă răul etic al artei cu binele etic al aceleiaşi arte? dar creaţia cu creativitatea? Bogdan Ghiu dezvoltă un lanţ de întrebări la care oferă şi răspunsuri, deseori într-un stil al formulei definitorii, toate, legate de felul în care vede acesta lumea de „azi“ şi de distincţia dintre artă şi arta contemporană, distincţie fundamentală pentru multe dintre concluziile sale, cartea încadrîndu-se în critica (postmodernă!?) la adresa raţionalităţii ilustrate de tehnică.

 

Lumea capitalistă de „azi“ e văzută de Bogdan Ghiu în culori sumbre. În plină globalizare, sîntem nu post-modernizaţi, ci doar „prost-modernizaţi“, nişte fiinţe docile şi obosite, care vor să tacă, deşi „tăcerea nu este zero, ci minus“. Ne aflăm în plin proces de „fuziune şi osmoză a umanului cu tehnologia“ („Osmozei om-divin, om-natură etc. îi ia locul promiscuitatea febrilă, voioasă, la fel de pozitivă om-lucruri“), iar arta s-a transformat în „artă de a supravieţui“ (minusculizînd astfel viaţa). Asistăm la o standardizare a tuturor artelor, fiind „manipulaţi“ prin mişcare (o tehnică poliţienească: „Circulaţi, nu e nimic de văzut“). Ne mişcăm prin procură, fiind de fapt mişcaţi doar ca spectatori, cînd viaţa, în ansamblul ei, este formatată în imagini (de la televizor pînă la naraţiuni care prind tot mai des conturul unor ştiri, literatura narativă actuală fiind, nedeclarat, presă, media, ştire – „poveste egal mesaj egal conţinut“) şi, devenind nişte simpli pixeli, dispărem în hipervizibil. Sîntem inconştienţi că atît conţinutul, cît şi calitatea libertăţii s-au modificat, împuţinînd şi schematizînd viaţa pe care o plătim scump în fiecare secundă. De la dezumanizare s-a trecut la hiperumanizare, omul de azi fiind înecat în hiperuman, în sensul că nu mai este în stare să se gîndească şi la altceva în afară de el.

 

În această lume a suprafeţelor şi a materialului, povestea devine o metodă de reglare a societăţii, romanul reglînd schimbul de poveşti, „socializîndu-ne global-rural“, fiind de fapt „o capcană prin incitarea la plăcere“, povestea devenind o formă de control într-o lume a falsului generalizat, în condiţiile în care azi nu mai avem nevoi, ci doar interese şi dorinţe, iraţionale, fantasmatice şi false prin definiţie, satisfăcute prin produse şi servicii, false de asemenea. Nevoile, însă, care sînt percepute azi ca subumane, jenante, nu pot fi falsificate, dar sînt înlocuite cu dorinţele, fantasmaticul fiind transformat în realitate. Consecinţa pare a fi fatală pentru artă: „Falsificabilitatea lucrurilor şi a pieţei prin dorinţe induce facilitatea creaţiei şi a producţiei de piaţă, falsificînd însăşi autentica «falsitate» umană a artei“.

 

Arta contemporană capătă astfel un rol utilitar social şi politic, urmărindu-se ca prin artă să trăim în societăţi „tot mai frumoase“, într-un „capitalism estetic“ ce manipulează artisticul, traducînd nevoia omului de frumos în dorinţe de piaţă, determinînd astfel o falsificare „artistică“ a mărfurilor. În acest „capitalism artistic“ în care arta este peste tot (iese din rame şi cadre şi se strecoară în obiecte utilitare, în haine şi aparatură, în media), nu mai e loc propriu-zis pentru artă, crede Bogdan Ghiu. Dacă înainte arta producea rupturi şi diferenţe, azi ea asigură, dimpotrivă, continuitatea şi omogenitatea, integrarea şi integralitatea socială, fiind în primul rînd un indiciu al actualităţii. Arta de azi nu mai produce în primul rînd obiecte de artă, ci organizează cadrul, acţionează asupra cadrului de viaţă. Arta contemporană se generalizează şi acţionează economic, mediatic şi politic, dispărînd prin banalizare, încetînd să mai fie o plăcere. În ceea ce numim azi artă se vehiculează doar clişee, nu imagini, adică imagini din care a dispărut metafizicul, omul. Pentru a estetiza cotidianul, arta renunţă la critică: „Pericolul artei contemporane este acela de a înfrumuseţa oroarea, legitimînd-o în loc să se distanţeze de ea“. În plus, societatea vrea „frumos“, dar un frumos simplu, accesibil, imediat, comod, ceea ce echivalează cu banalizarea şi, implicit, cu dispariţia artei. Arta devine un drog nevătămător, iar macropoliticii îi răspundem, din păcate, cu microartă. Artistul de azi a devenit un Idiot. Trăim în frumos, dar nu frumos, de fapt „trăim oribil în frumos“, fiind dificil de trasat o limită despărţitoare între „răul estetic al artei şi binele etic al artei“, în lipsa unor criterii de evaluare şi de validare. Ne pierdem timpul frumos. Dacă în trecut arta se adresa indivizilor, azi vizează plăceri colective, moartea autorului prelungindu-se azi prin parazitarea, bruierea relaţiei vii dintre artist şi public, prin intervenţia unor intermediari (scenariştii, de pildă, clipurile MTV) ce impun colectivismul creaţiei.

 

Şi atunci unde e azi arta? „Mereu la margine“, ne răspunde Bogdan Ghiu, şi ne trebuie o adevărată artă pentru a găsi arta. Dar la ce bun arta? Ne lămureşte tot autorul: arta este singura care poate re-individualiza omul înecat în hiperuman, singura care ne poate readuce realitatea. Doar arta mai poate reface distanţa, spaţierea dintre om şi lucruri şi mai poate trezi viaţa lumii din noi, ridicînd tehnici existenţiale împotriva tehnologiei: „Arta redă manualitatea, bricolajul existenţial, indicînd o posibilă, greu de întrevăzut, condiţie post-tehnologică a omului: renaşterea mîinii, a ochiului, neo-tactilitate în vederea unei redistanţări a omului“. Doar arta poate face ca lumea să redevină a oamenilor, nu a lucrurilor, discriminînd etic realitatea de falsa realitate, discriminînd între adevăratele nevoi, creatoare de realitate, de dorinţele falsificabile, nevoia fundamentală de azi fiind nevoia de realitate. Arta este unica şi autentica autentificare a „artificialităţii“ creatoare, fiind singura care poate re-umaniza omul (neutralizat prin tehnică) prin re-afirmarea artistică a „negativităţii“ sale. Doar arta poate reintelectualiza vizibilul, care între timp s-a senzorializat excesiv de mult, mergînd către dispariţie. Doar arta te poate face să vezi „în sfîrşit ceea ce nu mai vezi pentru că vezi permanent“. Verdictul lui Bogdan Ghiu este pe cît de categoric, pe atît de provocator: „Din păcate, viitorul este al artei. Sîntem condamnaţi să devenim, cu toţii, artişti dacă vom vrea să mai simţim, să mai re-simţim, în genere, ceva“.

 

În ansamblul său, pledoaria lui Bogdan Ghiu pentru arta cu majusculă este de apreciat şi, la nivel textual, în ciuda fragmentarismului, demonstraţia prezintă coerenţă logică şi pune în lumină rădăcinile unei probleme, trăgînd un semnal de alarmă care priveşte devalorizarea artei prin tehnologizare (semnal care a tot fost tras de la Heidegger, pentru care această tendinţă era expresia voinţei de putere şi, prin urmare, un pericol pentru omenire, tehnica desprinzînd fiinţa de adevărul esenţei ei, şi pînă la, mai aproape de noi, Gilles Lipovetski, mai optimist). Însă mi se pare mai puţin acceptabilă această separare categorică între artă şi arta contemporană (un deficit pe „ruta centrală a argumentării“), pentru că volumul păcătuieşte prin generalizare, prin lipsa nuanţărilor, din această mare de artă falsă nelipsind insulele de artă veritabilă (a fost vreodată altfel?!). Bogdan Ghiu exagerează dimensiunile răului din cîmpul fenomenelor culturale. Punctual, se pot distinge mai multe afirmaţii discutabile. Constatarea „trăim oribil în frumos“, menită să surprindă o constantă a timpurilor noastre, mi se pare, pe de o parte, atemporală, iar pe de altă parte, nu văd de ce ar exista o contradicţie ireductibilă între a trăi în frumos şi a trăi frumos. Nicicînd crearea frumosului nu a presupus în mod obligatoriu traiul frumos, eticul şi esteticul nefăcînd casă bună de foarte multe ori (Caravaggio, de exemplu, a fost chiar autorul unui omor şi a evadat din închisoare de două ori, murind de malarie).

 

Şi afirmaţia că azi nu mai există relaţia vie dintre artist şi publicul său, exemplul de la care pleacă Bogdan Ghiu fiind acela al videoclipurilor gen MTV, mi se pare, de asemenea, doar parţial întemeiată, fiind un adevăr cu valoare circumstanţială, întrucît este de domeniul evidenţei că azi numărul situaţiilor în care publicul se află în contact direct cu creatorii a crescut (expoziţii, lecturi publice, concerte live etc.). Pe de altă parte, mult blamata tehnologie media pare a-i fi indispensabilă chiar autorului, de vreme ce mare parte dintre eseurile reunite în volum sînt publicate iniţial pe Internet, iar unele tablouri sau evenimente sînt consultate (admirate) în acelaşi loc, notele din subsolul paginilor trimiţîndu-ne în aceeaşi direcţie. Nu sînt de acord nici cu punerea la zid a literaturii narative, al cărei rol unic ar fi acela de regulator social, şi nici cu previziunea din finalul cărţii, conform căreia sîntem condamnaţi să devenim artişti, dacă vrem să mai simţim ceva. Această ultimă concluzie mi se pare cel puţin la fel de inacceptabilă raţional ca şi viceversa ei. Nu toţi cei care simt sînt artişti.