OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Trebuie spus, de la bun început, că fiecare dintre volumele Elenei Vlădăreanu este atent construit şi organizat, cu o intenţie (aproape) explicită, prin care (aproape) nimic nu este întîmplător. În acest sens, cărţile ei sînt nişte experimente raportate, dacă nu la poezia contemporană, cel puţin la propria poezie, pentru că fiecare volum încearcă să fie altfel, deşi păstrează, poate ca unic liant, acuitatea tonului şi intenţia demistificatoare.  În spaţiu privat, ai impresia că priveşti totul de undeva de sus, de deasupra unei case al cărei acoperiş a fost înlăturat. Exact ca în desenele animate. Sau ca după un cutremur. O casă de păpuşi, o casă populată de marionete, în care totul este aseptic şi eco, în care „oamenii“ acţionează după anumite principii ale societăţii de consum sau, în mod derivat, împotriva acestor principii. Totul este la vedere, nimic nu este, în esenţă, privat, pentru că intimitatea se transformă într-un spaţiu organizat (într-o măsură mai mult sau mai puţin inconştientă) după regulile şi normele care ne sînt, oricum, inculcate de societate. Chiar şi în „spaţiul privat“, totul este media, reviste glossy, reclame, mîncare „recomandată“, obiceiuri „sănătoase“, voyeurism: „nu mă plictisesc. aştept să apară un regizor & un scenarist/ să facă odată filmul despre fritzl să mă adîncesc în fotoliul/ din multiplex să înghit şuvoiul de reclame şi trailere să-mi/ înfig degetele în braţele fotoliului să ronţăi două-trei/ floricele// să intru în camera în care o zideşte pe mă-sa să-mi iau adio/ de la soare & stuff să mi se zburlească părul de pe braţe şi/ pielea găinii cînd o atinge pe fii-sa cu degetele lui mari/ focus pe degete focus pe carnea albă frămîntată focus pe/ biciul lăsat alături ea trebuie să urle să se zbată să sfîşie“.

 

Mai exact, statutul „eului liric“ pare să fie altul – este şi nu este prezent în text, în sensul că persoana întîi capătă un caracter aşa de general, încît poetul, ca şi cititorul, de altfel, pot foarte bine să nu se identifice sau să nu se recunoască în text, deşi, în mod evident, textul îi conţine şi îi reprezintă pe amîndoi. Este vorba, aşadar, de un experiment care constă într-un pervers joc de identităţi, în care fiecare are „libertatea“ de a-şi asuma sau nu o identitate sau alta: „imaginea mea nu corespunde./ sînt un construct./ sînt un obiect./ sînt carnea/ sînt sîngele/ sînt sexul/ sînt chiloţii murdari expuşi în public/ sînt poalele puse-n cap/ sînt lipsa de înţelegere/ sînt provocatorşinimicmaimult/ sînt dezgust“. La fel, fiecare are „libertatea“ de a considera spaţiu privat poezie sau cu totul altceva. Altfel spus, poezia (deci esteticul) este la alegere. Căci, după cum ni se spune încă de la început, „poezia este în altă parte“.

 

Şi iată că riscul acestui volum (care merge, cred, în acelaşi sens cu intenţia scriitoarei) constă tocmai în această posibilitate lărgită de „a alege“. Care este, în ultimă instanţă, diferenţa de fond dintre reclamele show-room-ului de la Ikea şi un text literar? Dar aceasta nu este o discuţie despre limitele sau nemărginirile esteticului. Pur şi simplu nu poţi spune despre cartea Elenei Vlădăreanu că este una foarte bună sau una mai puţin bună. Şi nici nu îţi poate fi indiferentă. Te amăgeşte şi te dezamăgeşte la lectură. Este o carte-obiect (extraordinar ilustrată de Dan Perjovschi), după lectura căreia rămîn cîteva puncte de suspensie. Şi aceasta pentru că există o intenţie, există o atitudine, pentru că poate fi considerată o carte-experiment.