OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cel mai mare Tîrg Internaţional de Carte pentru Copii şi-a deschis şi anul acesta porţile între 31 martie şi 4 aprilie, la Bologna, Italia, aflîndu-se la a 45-a ediţie. Ca în fiecare an, industria profesională internaţională (autori, ilustratori, editori, agenţi literari, agenţi de publicitate, producători de film şi TV, copyrighteri, distribuitori, tipografi, librari) are ocazia să cumpere şi să vîndă drepturi de autor şi să achiziţioneze cele mai bune produse de cărţi pentru copii. Pentru prima dată de la înfiinţarea Tîrgului internaţional de carte, România şi-a făcut şi ea simţită umil prezenţa printre ceilalţi 1.300 de expozanţi din toată lumea. Desigur că, în mod normal, am putea să lăudăm iniţiativa Ministerului Culturii de a investi într-un stand care să-şi reprezinte autorii români, numai că în afară de un desenator, în sfîrşit recunoscut la bătrîneţe pentru talentul lui, respectiv Done Stan, şi o autoare cam îmbătată de grandoarea tîrgului, Alina Miron, ale cărei cărticele tot încearcă editura Corint Junior să le promoveze şi să le vîndă, standul României s-a remarcat prin titluri cumpărate din afară în procent de 80%.

 

Să începem cu expoziţia ilustratorilor, fiindcă în producţia de carte pentru copii cea mai mare pondere o au ilustraţiile, iar cei care contează mai mult decît scriitorii sînt graficienii. Un desenator foarte bun poate salva o carte pentru copii prost scrisă, dar cînd scriitorul şi desenatorul fac o echipă strîns legată, produsul finit poate fi, şi de cele mai multe ori chiar este, un boom pe piaţa literară. Anul acesta au fost prezenţi 2.598 de ilustratori (din 54 de ţări) la selecţia Expoziţiei din 2008 de la Bologna (2.360 la secţiunea de ficţiune şi 238 la secţiunea nonficţiune). În fiecare an, cei mai buni graficieni din lume se întîlnesc aici încă din 1967. România nu numai că n-a ajuns încă să-şi trimită desenatorii, ilustratorii, graficienii la o astfel de reuniune, dar nici n-a reuşit să-i oblige pe editori să respecte drepturile artiştilor săi plastici. O să vedem mai departe felul în care se permite încălcarea acestor drepturi, cu cîteva exemple aferente. Deocamdată, să mai spunem că Juriul Internaţional a fost alcătuit din Barbara Brathova (curator la Departamentul de Ilustraţie din Bratislava), Bernd Molck-Tassel (HAW Hamburg, Germania), Fabian Negrin (artist, Italia), Thierry Magnier (Franţa) şi Yamin Tang (Japonia). Aceştia au selectat 99 de artişti din 23 de ţări, un cumul de stiluri, de fineţe şi de talent din toată lumea. La sfîrşitul selecţiei, juriul a declarat: „Nu am făcut nici o distincţie între ţări, genuri de pictură sau ilustraţie, şcoli de artă, ilustraţii publicate sau cele care nu aveau o categorie prea clară“.

 

Aşa şi trebuie. Una peste alta, oricare ilustrator român – şi avem destui talentaţi (ba chiar din lucrările prezentate în expoziţie, unii ar fi dat clasă celor selectaţi de juriu) – ar fi putut participa la selecţie şi ar fi putut reprezenta România la reale standarde internaţionale. Invitata de onoare a Expoziţiei Ilustratorilor a fost Argentina, programul s-a deschis pe 31 martie la ora 10.30 şi s-a încheiat la ora 17.00 cu prezentarea graficienilor italieni şi participarea membrilor juriului. Cînd vacile zboară... a fost numele pe care argentinienii l-au dat expoziţiei lor. Ideea de a invita Argentina la Tîrgul de Carte de la Bologna le-a venit organizatorilor încă din 2004, nu numai datorită stilului de lucru al desenatorilor acestei ţări, cît mai ales interesului comercial pe care piaţa de carte internaţională îl are pentru producţia de carte argentiniană. Expoziţia Cînd vacile zboară... a fost completată de un catalog printat în care au fost expuse lucrările a 48 de ilustratori. Selecţia ilustratorilor s-a bazat pe trei criterii: calitate, excelenţă tehnică; o privire reprezentativă asupra întregii varietăţi a ilustraţiei argentiniene; includerea acelor graficieni care ţin mult la originalitatea lucrărilor şi a ideilor lor. Surpriza de anul acesta a fost că organizatorii tîrgului au conceput şi o Cafenea, loc de dezbateri, unde profesioniştii au putut discuta noutăţile şi influenţele din sectorul lor de activitate şi, fireşte, să întîlnească alţi artişti, autori, graficieni şi editori.

 

Nu cunosc absolut nici un grafician care să-şi cîştige existenţa în domeniul editorial de pe piaţa românească de carte pentru copii şi care să aibă drepturi de autor pentru cărţile pe care le ilustrează. Sînt deja cinci ani de cînd şi eu am activat, am publicat în domeniul acesta şi am avut ocazia să vorbesc şi să-i cunosc pe foarte mulţi şi am şi lucrat cu unii dintre cei mai buni graficieni de pe piaţa românească. Dacă există, însă, un astfel de desenator care să primească un procent de drepturi de autor pe ilustraţiile lui, aşa cum este normal, l-aş ruga să scrie pe adresa redacţiei şi să-mi povestească felul în care a procedat, nu din curiozitate, ci pentru informarea celorlalţi şi, nu mă sfiesc să spun, chiar educarea lor. Ar fi un model şi un bun exemplu de urmat.

 

Tendinţa generală, însă, este următoarea: un editor face o comandă pentru o lucrare, desenatorul îşi ia banii pentru comanda respectivă şi fiecare este mulţumit de mica înţelegere, dar mai mult editorul care beneficiază în fapt şi de drepturile de autor ale colaboratorului său. Drepturi de autor care, în funcţie de tirajul cărţii, nu sînt deloc sume neglijabile, din contră. Numai că, neexistînd un instrument de control al tirajelor cărţilor, ilustratorul nu va şti niciodată cît ar fi putut cîştiga pe desenele sale dacă nu şi-ar fi cedat pe o sumă derizorie drepturile patrimoniale de publicare a lucrărilor lui atît în România, cît şi peste hotare. Astfel, editura plătitoare, de cele mai multe ori, a unui mizilic (între 3-5 milioane şi 30 de milioane, în funcţie de numărul ilustraţiilor şi de cîte pagini are produsul respectiv) devine proprietarul de drept (aşa-zis de drept) al ilustraţiilor şi face ce vrea cu ele, le publică de cîte ori vrea. Uneori, probabil că din prea mult zel, cere şi exclusivitate asupra desenelor. Artiştii plastici şi graficienii se conformează fiindcă trebuie să trăiască din arta lor. „Nu am nervii necesari să controlez tirajele unei lucrări, sînt conştient că nu voi afla niciodată şi nici nu am răbdare să se mişte cei din edituri cu balanţele lor contabile ca să-mi fluture pe sub nas cecul cu drepturile mele de autor. Pe termen lung, poate că o fi mai bine, dar pe termen scurt, eu trebuie să trăiesc din munca asta şi să-mi plătesc facturile“, spune Costin Călimoceanu, un ilustrator care de şapte ani colaborează cu edituri precum Erc Press, Corint Junior, Akademos Art şi multe altele de la care n-a luat nici un drept de autor pentru desenele lui. La fel şi Mihai Şenovici, care semnează sub pseudonimul Mathias K.; iată ce declară: „Tot ce-am desenat a intrat în salariul pe care îl aveam la editură, nu s-a pus niciodată problema că aş putea avea drepturi de autor pe lucrările mele. Iar proiectele pe care le-am avut pentru alte edituri au fost plătite pe comandă. În condiţiile astea, deşi îmi cunosc drepturile, în mine tot timpul va exista o scindare: vreau să mă autodepăşesc, să desenez din ce în ce mai bine, să inventez personaje cît mai haioase pentru copii, dar în acelaşi timp mă gîndesc dacă nu cumva preţul e cam mare. Acum nu mai desenez pentru că mi-e scîrbă de sistemul şi de furtul din edituri, îmi folosesc însă imaginaţia şi talentul într-o firmă de publicitate. Asta nu înseamnă că nu mi-e dor să desenez pentru copii“.

 

Ca o boală românească, ţara noastră se mîndreşte cu scriitorii şi ilustratorii de la mari case de editură din străinătate, în schimb, nu le dă atenţie celor din ograda proprie. Între timp însă, editurile, care de multe ori nu respectă drepturile de autor (nici ale ilustratorilor, nici ale scriitorilor, nici ale traducătorilor), îşi deschid propriile librării.

 

Aş adăuga că din 10.000 de edituri din România doar 4.500 sînt active, iar la Bologna au participat nici mai mult, nici mai puţin de 11. Iar din acestea 11, să repetăm, pentru subliniere, 80% erau autori străini, 10%, ilustratori români fără drepturi de autor şi restul, autori români decedaţi (Ion Creangă, cel mai bun exemplu), care nu mai au cum să-şi ceară drepturile, cîţiva profesori de manuale alternative şi, printre autorii de copii, am văzut-o pe Silvia Kerim şi, bineînţeles, pe Alina Miron. Cel care de trei ani se zbate să atragă atenţia Ministerului Culturii asupra necesităţii promovării culturii române şi a artiştilor care lucrează în domeniul editorial, mai exact în zona atît de delicată a cărţilor pentru copii, este Claudiu Istrate, manager executiv la Secţia Naţională IBBY. A declarat că este mulţumit de felul în care au decurs lucrurile la Tîrgul Internaţional de Carte pentru Copii de la Bologna, deşi şi-a exprimat nemulţumirea faţă de absenţa autorilor de literatură pentru copii.

 

Pînă acum doi-trei ani, cînd un editor auzea de o carte pentru copii scrisă de un autor român, îl privea pe acel autor pe sub sprîncene. În spatele sprîncenelor se făceau calcule, cam cît l-ar costa promovarea, care sînt riscurile lui financiare pe piaţa românească dacă investeşte într-un talent autohton, cît ar putea să profite de pe urma tirajelor, inclusiv a celor nedeclarate, cît l-ar costa juristul care să-i fabrice un contract în defavoarea autorului, cît îl costă desenele şi, pînă la urmă, de ce să facă aşa ceva? Apoi lansarea, participarea la tîrgurile de carte, costul unui stand, prezenţele în emisiuni radio şi TV, materialele publicitare, oho, e de lucru, nu glumă! Mai bine cumpără drepturile unor poveşti din Ungaria, Polonia sau Australia. Sau, mai bine, dă lovitura cu Ice Age sau cu Cronicile Narniei, că tot sînt ele ecranizate. Oricum autorii români sînt dificili, vor să cîştige bani de pe urma talentului lor, doar n-or fi generoşi să dea degeaba lucrările lor. Mai ales că, dacă într-o zi cărţile acestea vor fi ecranizate, vor trebui să împartă drepturile de autor şi cu autorii înşişi! În condiţiile acestea, cine să mai scrie pentru copii? Cînd nici nu s-a uscat bine cerneala pe o poveste şi un editor deja vrea s-o publice, dar numai dacă i se cesionează, eventual, toate drepturile, pe o perioadă nedeterminată de timp, un scriitor îşi cam retrage ambasada talentului din ogrăzile nisipoase. Multe edituri procedează astfel. Se spun tiraje din burtă şi constaţi că, atunci cînd ceri foaia de comandă de la tipografie, aceasta nu numai că nu există, dar cu ce drept tu, ca autor, îţi permiţi să pui la îndoială veridicitatea spuselor unui editor?