Semnalînd într-o recentă
postare de pe blogul său încercări de discreditare
profesională a unora dintre susţinătorii publici ai preşedintelui
Traian Băsescu, dl Vladimir Tismăneanu le adresa unor manifeşti
sau prezumaţi susţinători ai challanger-ului Crin Antonescu,
printre care mă includea, atenţionarea: „Cine tace, consimte“.
Cu alte cuvinte, a nu reacţiona faţă de denigrarea unor colegi de
comunitate intelectuală care se întîmplă să aibă, la
un moment dat, opinii politice diferite, înseamnă a te face
complice la o periculoasă confuzie mentală şi morală.
Cum dl Tismăneanu nu este doar un
gînditor politic şi un scriitor pe care-l preţuiesc, ci şi
un prieten la care ţin foarte mult, m-am simţit obligat să-mi
clarific poziţia în această chestiune. Cu atît mai mult
cu cît, pe lîngă campania împotriva
intelectualilor „lui Băsescu“ susţinută de jurnalul
Cotidianul, postarea se referea şi la un editorial apărut în
Observator cultural (publicaţie în al cărui consiliu
consultativ figurez şi eu), sub titlul „Lachei au fost, lachei
sînt încă“.
În privinţa textului din urmă,
semnat de dna Carmen Muşat, alăturarea sa de campania total lipsită
de nuanţe sau reticenţe desfăşurată de către dl Cornel
Nistorescu în jurnalul sus-amintit mi se pare insuficient
justificată. Textul dnei Muşat nu făcea nici o trimitere nominală,
încercînd mai degrabă să surprindă un tip al
oportunistului, o „fiziologie“, cum ar fi spus paşoptiştii, a
arivistului, fie el comunist sau post- ori post-post-comunist. Nu
cred să conţină, de altfel, vreo aluzie explicită la o tabără
partinică anume. Cu toate acestea, eu unul tind să fiu de acord în
mod spontan cu ideea că unii dintre apropiaţii actualului
preşedinte au agende dintre cele mai meschine şi se comportă ca
nişte lachei.
Dar este vorba despre politicieni
„profesionişti“, de politruci care nu există decît prin
privilegiile pe care le pot deduce dintr-o asemenea relaţie
clientelară. În nici un caz despre persoane publice cu o
credibilitate intelectual-morală – din punctul meu de vedere,
incontestabilă –, care au ales în mod deschis şi liber să
sprijine preşedinţia dlui Băsescu, fie dintr-o poziţie oficială,
fie ca formatori de opinie. Aşa cum sînt domnii Vladimir
Tismăneanu, Cătălin Avramescu, Cristian Preda, Sever Voinescu,
Traian Ungureanu, Armand Goşu, Mircea Cărtărescu, Horia-Roman
Patapievici, Mircea Miclea, Ioan Stanomir. A încerca să
minimalizezi/ridiculizezi realizările unor asemenea oameni pentru
faptul că nu-ţi convine diagnosticul lor asupra şanselor
societăţii româneşti este o insultă atît pentru
bunul-simţ, cît şi pentru intelect.
Sper ca declaraţia de mai sus să fi
fost suficientă pentru a demonstra că nu tac şi, deci, nu consimt.
Nu mă voi limita însă la ea, ci voi profita de ocazie spre
a-mi expune opiniile în următoarea serie de chestiuni: 1) A fi
constant în opoziţie este forma prin excelenţă de
manifestare a independenţei de spirit? 2) Care sînt motivele
onorabile pentru a susţine un lider „providenţial“? 3) Cum de
pot înţelege (şi împărtăşi) valorile şi ţelurile
suporterilor dlui Băsescu, fără a (mai) fi eu însumi un
suporter? 4) Eu cu cine votez (şi de ce)?
Angajare şi libertate
Nu cred că a stabili o relaţie de
încredere şi loialitate cu un lider politic puternic
echivalează, la un intelectual, cu abolirea discernămîntului
sau cu sacrificarea benevolă a libertăţii de gîndire. De
exemplu, cînd André Malraux îl susţinea aproape
necondiţionat pe preşedintele De Gaulle împotriva atacurilor
furibunde ale radicalilor bolşevizanţi, avea toate temeiurile
morale s-o facă. În situaţia dată, Malraux personifica
adevărata libertate a conştiinţei, iar nu pe cei contaminaţi de
delirul „independent“ al lui Jean-Paul Sartre.
Dar, să recunoaştem, acesta este un
exemplu extrem, în care ar fi pripit (şi greşit) să
identificăm pe competitorii cîmpului intelectual-politic
românesc de astăzi. Un exemplu care merită evocat doar pentru
a pune la îndoială regula că intelectualul, odată „angajat“,
nu mai este autentic. Angajamentele politice diferă prin natură.
Iată de ce, de pildă, nu avem îndreptăţirea logică să
deducem din idolatrizarea comunismului (şi a unora dintre dictatorii
siniştri pe care el i-a produs) de către multe minţi surprinzător
de educate imposibilitatea oricărei forme oneste şi inteligente de
partizanat politic.
Susţinătorii dlui Băsescu numiţi
mai sus nu s-au „angajat“, de altfel, în stilul fanatic al
stîngiştilor de odinioară, ci mai degrabă au angajat o
relaţie, un parteneriat. Nu cred că sîntem în faţa
proverbialei fascinaţii faţă de putere a intelectualilor,
asemănătoare cu fetişizarea golanului clasei de către tocilarul
plăpînd şi ochelarist. Ideea că aceşti oameni s-ar fi
abandonat orbeşte unei puteri seducătoare şi copleşitoare mi se
pare neplauzibilă. Mai degrabă, este vorba despre orgoliul propriei
lor condiţii, despre credinţa că spiritul filozofic reprezintă o
putere comparabilă cu aceea a carismei politice şi, deci, capabilă
să încheie un pact cu aceasta de pe poziţii de egalitate.
De asemenea, nu cred că tendinţa de a
justifica actele partenerului tău politic are în mod automat
resorturi ancilare, slugarnice. Din momentul în care te-ai
angajat la un drum (iată un alt sens al „angajamentului“),
înţelegi să te supui, dacă eşti cît de cît
serios, unor reguli ale coerenţei pe termen lung. Te gîndeşti
pe tine ca implicat într-o operă de construcţie de oarecare
durată şi îţi impui să nu te retragi de la prima
dezamăgire. Ai tendinţa să evaluezi incoerenţele celui pe care ai
mizat ca accidentale şi faci mereu o ierarhie a obiectivelor,
acceptînd pînă la urmă că acelea secundare pot fi
sacrificate pentru cele principale. Una peste alta, accepţi că
guvernarea este un joc complex, desfăşurat într-un spaţiu
neeuclidian, în care linia dreaptă nu este mereu cea mai
scurtă cale dintre două puncte. Dar simplul fapt că ai acceptat
asta nu înseamnă că ai abdicat de la valorile şi viziunile
tale. Un intelectual onest angajat fie în guvernare, fie în
susţinerea morală a acesteia are, faţă de cel care se consideră
un simplu arbitru, neutru şi obiectiv, sarcina extrem de dificilă
(dar indispensabilă oricărei construcţii politice) de a încerca
mereu să pună de acord principiile cu realităţile, cu etern
ambiguele „conjuncturi“.
Despre măreţie, fără ocolişuri
Una dintre acuzaţiile frecvente – şi
care justifică atacuri uneori brutale împotriva celor ce
reprezintă astăzi, cu o formulă consacrată, „intelectualii
organici“, adică „ai puterii“ – este aceea că ar ceda
magiei cuiva care vrea să se prezinte drept un lider providenţial.
Sau, mai rău, că ar contribui la inseminarea temelor
providenţialiste în mintea publică.
În opinia mea, motivul pentru
care creierele din jurul preşedintelui îl consideră astăzi
providenţial sînt complet aceleaşi cu cele pentru care-l
considerau astfel toate persoanele responsabile care l-au votat în
2004. Nu pentru că ar fi intermediarul Providenţei, ci pentru că
ar putea fi un intermediar eficient între elitele
occidentalizante şi straturile populare cu care acestea nu sînt,
în general, în stare să comunice. Cu alte cuvinte, că
dl Băsescu este capabil de un populism bun, care poate transmite
pînă în străfundurile societăţii mesajul democraţiei
şi al statului de drept, că ar putea însufleţi şi mobiliza
cetăţenii pentru un autentic proiect de modernizare. Că ar putea
semăna în masele blocate într-un colectivism suburban şi
„balcanic“ seminţele unui individualism raţional, deschis către
cooperarea eficientă, care să ne apropie de lumea civilizată. Se
visa la o poietică politică menită să convingă acea parte
însemnată a „poporului“ care nu s-a alăturat încă
„publicului“ de virtuţile patriotismului constituţional şi de
foloasele colective ale unei societăţi a liberei întreprinderi.
Mai mult, capacitatea empatică a noului şef al statului şi
magnetismul personalităţii sale promiteau conectarea eficientă a
localului la global, demonstrîndu-le românilor, pentru
prima dată, caracterul noncontradictoriu şi perfect eficient al
unui regim glocal.
Pentru orice bun cititor al lui
Machiavelli (care ştie, printre altele, că acesta nu era un simplu
tehnician amoral al puterii, ci un dedicat patriot florentin), dl
Băsescu părea să ofere, dintre toţi liderii politici de pînă
la el, un echilibru providenţial între atributele Vulpii şi
cele ale Leului. Părea capabil ca, exorcizîndu-şi trecutul
comunist (nimeni nu cred să-şi fi făcut iluzii cu privire la
natura relaţiilor preşedintelui cu vechiul regim, care l-a promovat
în poziţii de maximă încredere), să-şi pună
şiretenia şi curajul în slujba unor idealuri cu adevărat
nobile.
În plus, sau poate în
primul rînd, providenţială s-a dovedit capacitatea dlui
Băsescu de a umaniza imaginea puterii – un proces de importanţă
vitală, după decenii de dominaţie a stilului şi a spiritului
funerar-birocratic comunist (în care, din păcate, în
pofida calităţilor sale personale şi a bunei sale credinţe
evidente, preşedintele Constantinescu nu a reuşit să producă o
breşă decisivă). Pentru prima dată, prin carapacea aparatului de
stat părea să răzbată o vibraţie autentică, presupunînd
atît energia şi disponibilitatea adaptativă de a lua decizii
şi a asuma răspunderi (se ştie că preşedintele este „spirt!“),
cît şi puterea de a exprima şi transmite instantaneu emoţii
umane de bază, ca bucuria şi tristeţea. Un preşedinte, aşadar,
care pedepseşte inflexibil prostia şi hoţia, lăsîndu-se, în
acelaşi timp, mişcat pînă la lacrimi de soarta victimelor
lagărelor din Transnistria sau a victimelor lagărelor de la Aiud şi
Sighet.
Poţi să diagnostichezi un politician
ca providenţial, cu condiţia ca prin asta să nu înţelegi că
este agentul voinţei divine (şi sînt convins că nici măcar
dl Tătaru-Cazaban, consilier prezidenţial specialist în
teologie medievală, nu crede asta despre dl Băsescu). Modul
onorabil de a practica providenţialismul este acela care atribuie
unui lider, din convingere onestă, o sumă de calităţi care-l
recomandă pentru ceea ce americanii numesc, fără ocolişuri şi
fără jumătăţi de măsură, grandness. Măreţie. Energie bine
strunită de raţiune, virtute şi lege – combinaţie care poate
inspira profund cetăţenii la încredere în şi la
depăşire de sine.
Unde mă opresc
Cred sincer, chiar dacă asta m-ar
putea face antipatic din unghiul corectitudinii politice şi suspect
de „neoconservatorism“ (ei, şi?), că România ar fi avut
nevoie de un asemenea om providenţial. Ca să mobilizeze, să arunce
poduri peste marea falie ce desparte mentalităţile şi clasele
sociale, să lecuiască sau să tempereze neîncrederea cronică
în instituţii şi în viitor, disoluţia autorităţii,
ura de sine. Spre deosebire de mulţi opozanţi intelectuali ai
actualului preşedinte, nu cred că aspiraţiile spre măreţie ar fi
din principiu periculoase sau/şi ridicole într-o democraţie
liberală. Pot să-mi imaginez o preşedinţie eroică. De asta, o
spun cît se poate de direct, am votat în 2004 pentru dl
Băsescu. Şi nici acum nu cred că viziunea politică sau, mai
exact, viziunea asupra politicii mă separă de intelectualii
autentici care apără cauza preşedintelui, ci mai degrabă îndoiala
mea cronică privitoare la capacitatea dlui Băsescu de a sluji cu
adevărat „idealul comun“.
Sînt convins că oamenii
inteligenţi care-i stau alături din convingere se simt într-un
fel răsplătiţi pentru loialitatea lor. Nu în primul rînd
prin onoruri şi demnităţi, ci prin faptul că preşedintele a
dovedit în timp o disponibilitate şi o capacitate reale de a
le prelua ideile şi de a le aduce în spaţiul public. Este un
fapt că dl Băsescu a atras atenţia asupra viciilor de fond ale
sistemului nostru de educaţie, că a cerut descentralizarea
administraţiei, că a confruntat forme de monopol economic sau
mediatic care ameninţă, cel puţin potenţial, democraţia, că a
pledat mai convingător decît predecesorii săi pentru domnia
(şi măreţia) Legii. Nu în ultimul rînd, că a
condamnat tranşant totalitarismul de dreapta şi de stînga şi
a iniţiat „Raportul Tismăneanu“ asupra crimelor comunismului în
România. Toate acestea îi pot demonstra cuiva aflat în
poziţia de colaborator sau partener de dialog că relaţia
funcţionează în mod real.
În ceea ce mă priveşte însă,
în calitatea mea unică de cetăţean, parteneriatul (simbolic)
cu dl Băsescu s-a fisurat în mai multe puncte. Mai întîi,
deşi sînt de acord că preşedintele are talentul de a da
viaţă ideilor care-l atrag, nu m-am convins că ajunge să şi
creadă cu adevărat în ele. Un exemplu elocvent este chiar
condamnarea comunismului, unde trecerea de la nivelul simbolic şi
teoretic la cel al acţiunii directe nu s-a produs. Că artizanii
regimului comunist de teroare se bucură netulburaţi de pensii
elefantine, că un criminal impenitent ca generalul Pleşiţă a
murit liniştit în patul său, că programele şi manualele
şcolare nu încorporează clar şi eficient argumentele pentru
condamnarea comunismului (şi, de altfel, în pofida unor
schimbări cosmetice, nu se ocupă serios nici de condamnarea
Holocaustului) nu e vina directă a preşedintelui. Dar faptul că
acesta nu şi-a ridicat niciodată vocea în apărarea unei
asemenea cauze esenţiale, că, deşi sever, aproape marţial, în
multe ocazii, de data aceasta nu a susţinut nici o măsură
legislativă cu caracter punitiv orientată împotriva celor ce
au organizat industria comunistă a terorii şi represiunii îmi
arată că domnia sa nu este preocupat de impactul profund al
„Raportului“ asupra viitorului societăţii în care trăim.
De asemenea, capacitatea dlui Băsescu
de-a conferi mesajului său vibraţia stenică a încrederii în
sine nu s-a tradus în cele din urmă, din punctul meu de
vedere, într-o expresie articulată, susceptibilă de a stîrni
emulaţie, a curajului civic. Deşi, spre onoarea sa, l-a decorat
postmortem pe braşoveanul Gheorghe Lala, asasinat în timp ce,
cu eroism spontan, încerca să oprească un spărgător, în
momentul cînd a fost confruntat cu riscuri personale
preşedintele Băsescu nu a demonstrat acelaşi ataşament pentru
valoarea demnităţii cetăţeneşti. Mă refer la faptul că a ales
să se supună în străinătate unei intervenţii chirurgicale
prin care trec zilnic nenumăraţi români, în spitalele
noastre, aşa cum sînt ele. Omeneşte, alegerea este perfect
justificată. Dar de la o personalitate „providenţială“ te
aştepţi să fie mai mare decît viaţa, să fie capabilă
chiar a se pune în pericol pe sine pentru a nu consolida ideea
că trăim într-o lume cu oameni de două categorii. Nu pot să
nu reamintesc aici exemplul luminos al regretatului meu prieten,
prozatorul Mircea Nedelciu, care, deşi avea nevoie urgentă de a
ajunge în Franţa pentru asistenţă medicală, a renunţat la
viză în semn de protest faţă de batjocorirea neruşinată a
concetăţenilor săi ţinuţi la cozi interminabile în faţa
consulatelor occidentale.
Un alt episod care a contat decisiv
pentru mine: acela în care dl Băsescu a susţinut
necondiţionat, mobilizînd întregul PDL, candidatura
fiicei sale pentru poziţia de deputat în Parlamentul European.
Nu speculez aici în legătură cu înzestrarea nativă a
drei Băsescu, dar domnia sa este, în acest moment, evident
nepregătită şi inadecvată pentru o asemenea demnitate. Fapt care
pune România într-o situaţie cel puţin delicată,
fiindcă fie induce presupunerea că sîntem corect
reprezentaţi, că „ăştia sîntem“, că nu putem mai mult,
fie sugerează că nu dăm doi bani pe Europa, în care nu vedem
decît o vacă de muls. Intelectualii autentici şi oneşti care
îl susţin pe preşedinte au trecut, sînt convins, foarte
greu peste această situaţie, convingîndu-se totuşi că a
fost vorba mai degrabă despre o fibrilaţie temperamentală decît
despre un defect de caracter şi că, într-un bilanţ strict,
calităţile dlui Băsescu şi, mai ales, forţa de ansamblu a
personalităţii sale precumpănesc asupra slăbiciunilor care i se
pot imputa.
Poate că viitorul le va da dreptate
(cu ocazia unui nou mandat, pe care nu mi se pare deloc improbabil ca
dl Băsescu să reuşească să-l cîştige), dar pentru mine
lucrurile se opresc aici. Din punctul meu de vedere, nucleul
energetic al actualei prezidenţii a fost capacitatea de-a transmite
un simbolism al noului început, al „renaşterii“. Dl
Băsescu nu s-a recomandat nici ca un preşedinte-savant, capabil să
experimenteze mental căi alternative de dezvoltare, nici ca un
preşedinte-funcţionar, concentrat pe corectitudinea procedurilor,
ci, înainte de orice, asemenea lui Ronald Reagan, ca un
„comunicator“ deosebit de intens, capabil de îndemnuri la
acţiune cu o puternică încărcătură emoţional simbolică.
Or, din această poziţie, exacerbarea la scenă publică a
sentimentelor sale părinteşti a fost teribil de dăunătoare, ea
oferind nimic altceva decît o legitimare, o încurajare
deschisă, cu imens impact mediatic, a (cu o formulă sociologică)
„amoralismului familial“. Or tocmai această plasare a
loialităţilor concrete, familiale şi de grup, deasupra celor
abstracte, faţă de „interesul general“ sau „binele public“,
reprezintă un esenţial agent de coroziune a instituţiilor
româneşti.
Nu pot să nu includ în acest
context şi un element de, oarecum, ultimă oră. Problema
referendumului pentru un Parlament unicameral. Mai precis, problema
acceptabilităţii morale a asocierii – şi inevitabil a confuziei
– dintre acest referendum şi campania prezidenţială a dlui
Băsescu. Am şi aici o problemă de principiu. Nu pot înţelege
cum un preşedinte în care am crezut tocmai fiindcă părea, la
rîndul său, să creadă, cu pasiune, în necesitatea de a
combate corupţia, recurge acum, cu un firesc derutant, la o soluţie
de campanie ce se suprapune surprinzător pe însăşi definiţia
de manual a fenomenului cu a cărui incriminare ne-a obişnuit:
utilizarea resurselor publice în interes privat.
Ceea ce mi s-a părut (am spus-o deja)
meritul istoric al preşedinţiei Băsescu, acela al umanizării
puterii, mi se arată, la sfîrşitul mandatului, ca nefiind
altceva decît o altă formă, ceva mai deschisă, mai dinamică,
de personalizare a acesteia. Ajuns la cel mai înalt nivel al
reprezentativităţii, dl Băsescu mi s-a revelat ca „prea
omenesc“. Din păcate, talentul autentic cu care modulează şi
modelează funcţia prezidenţială nu propagă, în zona
„non-europeană“ a societăţii noastre, încrederea în
sine, libertatea responsabilă, curajul de a asuma riscuri şi
creativitatea, ci, mai degrabă, într-o formă desigur mai
vivace, mai colorată, tot spiritul clientelar şi dependenţa faţă
de şef.
În concluzie, dl Băsescu are
datele pentru măreţie şi ar fi fost structural capabil de ea. Dar,
spre deosebire de intelectualii proprezidenţiali, pe care-i respect
şi de a căror inteligenţă şi onoare sînt convins (de
aceea, accept că s-ar putea să aibă pînă la urmă dreptate;
dar, deocamdată, eu unul, vorba lui Martin Luther, nu pot altfel),
nu cred că dl Băsescu a atins măreţia şi nici că o va atinge în
viitorul previzibil. Fiindcă, deşi s-ar putea să aibă uneori
simţul acesteia, nu pare deloc să aibă noţiunea ei.
Cu cine şi de ce
Recunosc deschis că la aceste alegeri
prezidenţiale voi da, spre regretul meu, un vot negativ. Care
exprimă dezamăgirea pentru o şansă istorică după părerea mea
irosită. Mi se pare trist că, deşi preşedinţia Băsescu avea
nervul şi capitalul simbolic pentru a stimula o mutaţie
fundamentală, o rupere definitivă de trecut, lucrul acesta nu s-a
întîmplat. Şi nici nu sînt şanse să se întîmple
într-un nou mandat.
Nu ne vom mai întîlni prea
curînd cu o combinaţie de trăsături de personalitate ca
aceea a actualului preşedinte, cu un asemenea talent politic nativ.
Nu se înşală fundamental cei care-l privesc, printr-o prismă
republican-machiavelliană, ca pe o resursă „naturală“ pentru a
insufla pasiune şi autenticitate actului de guvernare. De asemenea,
capacitatea de empatie a dlui Băsescu este mult deasupra mediei,
chimia pe care o dezvoltă în relaţia cu mulţimea este o
forţă reală. Iar capacitatea de a pune în relaţie grupurile
active, capabile să propună proiecte de viitor şi însufleţite
de valorile înalte ale democraţiei, cu straturile sociale prea
puţin atinse pînă acum de spiritul republican sau de cel al
capitalismului, ar fi compensat, cel puţin în ochii mei,
antagonismele create de preşedinte între partidele politice.
Îmi este însă de acum
evident că dl Băsescu nu vrea sau nu poate să-şi utilizeze
resursele persuasiv-coezive decît intermitent, în forme
şi scopuri imprevizibile, insubordonabile vreunui proiect
civilizaţional recognoscibil. Domnia sa nu iubeşte suficient ideile
şi nu ia în serios pînă la capăt valorile. Deci, nu
cred că ne mai putem face iluzii despre convergenţa productivă a
aspiraţiilor sociale, catalizată de personalitatea vibrantă a
preşedintelui. Îmi propun să accept că această societate va
continua să existe în obişnuita ei harababură suprarealistă
şi îmi voi pune din nou nădejdiile de progres în primul
rînd în puterile ordinii spontane.
Şi totuşi, cu cine să votez? În
privinţa dlui Mircea Geoană nu am nici un fel de ezitare – domnia
sa reprezintă un partid al cărui preşedinte-fondator (sau „de
onoare“?), dl Ion Iliescu, este, din punctul meu de vedere, vinovat
de grave ofense aduse ordinii constituţionale. În calitatea sa
de preşedinte al României, dl Iliescu şi-a trădat misiunea
de mediere atribuită de Actul Fondator, asmuţind, în 13-15
iunie 1990, o parte a societăţii asupra alteia, ceea ce a generat
pierderea unor vieţi umane şi izolarea economică şi politică a
unei Românii şi aşa abia ieşite din fundătura istorică a
ceauşismului. Aşadar, pînă cînd PSD nu doar nu se
delimitează de, ci se legitimează cu mîndrie prin faptele
unei persoane care trebuia de mult deferită justiţiei, eu unul voi
considera orice candidat propus de acest partid un pericol sau, după
caz, o insultă la adresa ordinii constituţionale şi de drept.
Aceeaşi judecată o aplic şi dlui
Corneliu Vadim Tudor, un lider cu evidente înclinaţii
nazisto-legionaroide. Cred că pseudopartidul care-l propulsează
este ilegal, fiindcă propagă ura interetnică şi rasială, iar
locul domniei sale este după gratii. Mă surprinde să constat, în
paranteză fie spus, o anume doză de spirit autocritic la militanţii
campaniei Vadim Tudor. Singurul afiş al acestui candidat pe care
l-am văzut în zona unde locuiesc este lipit (nu glumesc!) pe o
pubelă publică.
Dl Sorin Oprescu nu este o opţiune
pentru mine datorită impresiei generale de lumpen, de derbedeu, pe
care mi-o transmite. Cred că este caricatura trickster-ului, a
abilului „erou popular“ care este Traian Băsescu. În plus,
dl Oprescu încorporează pentru mine ceea ce este mai rău în
psihologia de castă a medicilor generaţiei sale, oameni cu acelaşi
sentiment al suveranităţii şi al dispreţului absolut faţă de
pacientul mediu, pe care-l nutreau şi activiştii partidului
comunist faţă de „masele“ pe care le scoteau duminica la cules
cartofi.
În sfîrşit, opţiunea mea
nu poate merge decît către dl Crin Antonescu. Deşi nu mi se
pare nici suficient de erou, nici suficient de anti-erou, nu pot să
nu resimt afinităţi faţă de formaţia sa intelectuală umanistă
(ceea ce înseamnă că am revenit, de pe crestele ecumenismului
republican, la tradiţionala „solidaritate de clasă“…).
Împărtăşesc, de asemenea, principiile liberale pe care le
susţine dl Antonescu, în special în ceea ce priveşte
politica de impozite şi taxe. Nu în ultimul rînd, mi se
pare un om cinstit, capabil să-şi asume cu onoare o demnitate
publică.
Dacă în turul doi vor intra dnii
Traian Băsescu şi Mircea Geoană, mărturisesc de pe acum că îmi
voi autoanula votul, exprimîndu-mi astfel abţinerea (de ce nu
există pe buletine şi opţiunea explicită a abţinerii este o altă
chestiune, cu foarte serioase implicaţii filozofice, dar pe care,
evident, nu o voi aborda acum şi aici).
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters