OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Daca cineva mi-ar fi spus acum cinci ani ca voi trai din muzica intr-o buna zi, as fi ris. Daca mi-ar mai fi zis si ca voi fi injurat ca traiesc din muzica, mi s-ar fi parut de-a dreptul hilar. Iata, insa, ca mi se intimpla. E cu atit mai uimitor cu cit Luna Amara n-a facut nici un compromis de-a lungul timpului, nu prea am stat sa ne gindim daca muzica pe care o facem da bine sau nu. Am cintat ce ne-a placut si, o vreme, am fost foarte mindri sa fim parte integranta a underground-ului muzical romanesc. Noi eram aia buni, aia drepti, aia care nu puteau fi cumparati. Lucru valabil si acum, de altfel.

Atunci, ca si acum, dusmanul era prostitutia muzicala, playback-ul, cei care cautau retete de succes, cei care cintau in campanii electorale, kitschul, trupele fabricate peste noapte si dinozaurii care nu mai vor sa iasa la pensie. Un lucru, insa, ne rodea pe toti: am fi vrut sa avem si noi publicitatea pe care o aveau ei. Puterea media. Atentia presei. Pentru ca textele noastre vorbeau despre realitate, despre lucruri grave, despre probleme nasoale si meritau mai multa atentie decit smiorcaielile lor cu gagici parasite sau goana dupa distractie. Cumva, sintem (si am fost), de la Taine la Implant pentru Refuz, de la Luna Amara la Trooper, mai sinceri. De aceea, tot underground-ul, death sau alternative, acid jazz sau grindcore, are aceasta dorinta (secreta sau nu): sa reuseasca. Sa iasa in fata. Sa i se cumpere albumele. Sa aiba 1.000 de oameni la un concert. Dorinta fireasca, daca scopul principal e sa impui sinceritatea mesajului tau, sa dai un acces mai mare muzicii tale, sa educi publicul sa gindeasca mai mult.
Banii, stim cu totii, vin si se duc. Totusi, mai important, cred eu, ar fi sa vina – ei pot elimina stresul financiar care, desi nu te impiedica sa creezi, te apasa non-stop si uneori nu te lasa sa privesti lucrurile in mod obiectiv. Ca sa nu mai vorbim de faptul ca, atunci cind ai nevoie de instrumente mai bune, de o sala de repetitie etc., banii sint indispensabili. Este evident ca, atunci cind banii devin un scop in sine, muzica are de suferit. Compromisurile incep sa curga, placerea de a cheltui creste si, in scurt timp, devii doar un superstar. Nimeni din underground-ul muzical nu vrea asta, dar toata lumea din underground ar fi fericita sa nu mai fie nevoita sa faca altceva decit muzica.
Mindria underground-ului e ca face ce vrea, cum vrea si cind vrea. Cu alte cuvinte, ca e liber, nesupus unei industrii muzicale prea pline de curve si proxeneti.

Nefericirea, insa, e ca el nu are o industrie proprie, astfel incit cei care doresc sa traiasca doar din muzica si vor sa aiba parte de mai mult public sint nevoiti sa se duca inspre dusman. Majoritatea sint ingropati repede de prostia caselor de discuri. Unii, putini, reusesc sa ramina pe pozitii. Implant pentru Refuz si Altar, de exemplu, scot albume, anul acesta, la o mare casa de discuri din Romania – fara compromisuri, fara renuntari, lucru posibil si datorita celor citiva oameni inteligenti din industrie. Aici, insa, incep prejudecatile: underground-ul respinge orice e legat de la-bel-uri majore, de videoclipuri, de distributie, si astfel respinge si trupele care inca ii apartin. Ii apartin, deoarece, pentru citiva dintre noi (Altar, Implant pentru refuz, Luna Amara, Kumm), underground inseamna diferenta dintre muzica sincera si reteta de succes, inseamna un altfel de mesaj, libertate in compozitie, inseamna un public care te respecta si pe care il respecti. Pentru noi, underground nu inseamna sa te mindresti cu mizeria si saracia, nu inseamna sa dai vina pe altii, sa fii revoltat numai „de-al dracu’“, nu inseamna un public care iti copiaza de pe net albumul si care prefera sa mai bea o bere, decit sa plateasca biletul la concert.

Majoritatea muzicii underground nu are un loc pe raft in industria muzicala romaneasca. Nu-i nimic, pierderea e a ei. Insa lumea din underground ar trebui sa se mobilizeze si sa se organizeze. Sa-si faca propriile structuri. Exista citeva tentative, insa, fara sprijinul masiv al publicului, nu vor rezista. Publicul de underground trebuie sa-si ajute trupele. E usor sa-ti urli, la betie, mindria si prejudecatile prin baruri. Mai greu e sa le dai deoparte si sa vezi dincolo de ele. Asa cum ai strins 500.000 pentru Megadeth, asa poti stringe si 50.000 pentru Dance Trauma. Iar tu, muzicianule din underground, nu mai construi scenarii paranoice si nu te mai plinge atita. Pina una alta, ai ceva ce nu au multi: puterea si talentul de a crea. Simte-te norocos. Caci esti.
In ceea ce ne priveste, noi, astia care ne credem underground, dar va luam banii la concerte si avem clip la MTV, noi am avut noroc. Asta e tot. Niste ziaristi in cautare de senzational ne-au pus pe prima pagina si voi ati citit despre cum am fost cenzurati. V-a placut – la virsta noastra, revolta e ca aerul. Si iubirea la fel, dar underground-ul dispretuieste, in general, astfel de emotii. Mindria v-a cuprins pe toti: aveam curaj sa ne exprimam liber. Apoi am scos un album si prejudecatile underground-ului s-au repezit spre noi: brusc, nu mai eram sinceri, ne vinduseram. Si acum, pentru citiva (nu multi, din fericire), sintem suspecti. Infectam underground-ul cu textele noastre facute sa vinda albume, cu mincinoasele noastre implicari in campanii civice. Nu exista, pentru romani, oameni buni pina la capat – poti sa zbori un pic, dar apoi, gata, inapoi la underground. Sub Pamint S.R.L.
Mindrie si prejudecata. Impreuna in underground-ul muzical, ca, de altfel, in orice aspect al vietii din Romania. Romania, acest underground al Europei.

Underground politic. Underground muzical
Iubita mea nu m-a mintit niciodata. Nici cei patru-cinci prieteni pe care ii am. E drept, mai exista intre noi omisiuni de circumstanta, dar astea se pot trece cu vederea. E normal sa nu ne mintim – ne cunoastem de atita vreme, tinem mult unii la altii, prietena mea ma iubeste, si eu pe ea. Citeodata stam amindoi in fata televizorului si ne uitam la stiri: si ii vedem pe ei. Ei, care conduc tara. Ei, oamenii de care depinde destinul natiunii. Mainstream-ul politicii romanesti. E normal ca ei sa nu ne minta, si nici noi pe ei. E normal sa avem incredere unii in altii si sa ne motivam reciproc. Insa ne este imposibil, si unora, si altora: de la revolutie incoace, inghitim gogosi incontinuu. Ei ne mint ca le pasa, noi mintim ca ii credem. Mai mult decit atit, ne mintim si pe noi ca ii credem.

Le spunem ca o sa ii votam, ca sa ne tina minte dupa ce-or ajunge la putere, sa ne strecoare si noua, pe usa din dos, un ciolan in plus. De fapt, nici nu mergem la vot. Ei ne arata programe, spun ca lucreaza, in talk-show-uri sint indignati patriotic si ameninta cu masuri drastice. Noi ii aplaudam fals, le dam certitudinea ca vor cistiga, insa dupa ce dau coltul scuipam in urma lor si ii injuram printre dinti. Toata aceasta comedie e jucata cu mare talent, astfel incit ea devine insasi ratiunea de a fi a sistemului. Mai mult, uneori aceasta comedie este sistemul.
Exista, insa, si citiva oameni carora le pasa. Pe bune. Nu au functii si nici partide, nu ii intereseaza puterea. Poti trece pe linga ei pe strada si n-o sa stii ca ei sint. Ei sint underground-ul politic din Romania. Pentru acesti oameni, cuvintul de ordine este salvati: salvati Rosia Montana, salvati Vama Veche, salvati Delta, salvati saracii, salvati bolnavii de cancer, salvati tot ce puteti salva. Salvati Romania. Daca mainstream-ul n-ar juca cu noi comedia minciunii, underground-ul nici n-ar avea motive sa existe. Zoon politikon, omul cetatii, ar fi ala care tocmai si-a taiat suvita, de la Cotroceni, si nu ziaristul in blugi cu care pun la cale actiuni la limita legalitatii. Insa nu e asa. Romania trebuie salvata pentru ca mainstream-ul politic a uitat instantaneu, in secunda in care s-a asezat in acel scaun, de ce se afla acolo. Imaginea devine totul si ei i se dedica, cu trup si suflet, toti astia cu pretentii de clasa politica.

Iubitei mele nu i-a cintat nimeni, niciodata, la telefon. I-am cintat eu, zilele trecute. I-a placut mult si a ris. A fost altceva pentru mine, am cintat altfel decit in concert. Si totusi, nu chiar atit de altfel – am simtit o intimitate familiara, cumva, ceva ce se intimpla si pe scena: comunicare reala, emotie. In asemenea momente, nu minte nimeni, nici eu publicul, nici publicul pe mine. Avem incredere unii in altii. Ne spunem secrete. Discutam problemele si incercam sa le rezolvam impreuna. Sintem o agora. Si mai sintem ceva: sintem underground. Muzical. Noi nu sintem ca ei, noi nu punem lumea sa strige, nu santajam publicul cu texte siropoase, nu apelam la clisee pe care le-au trait cu totii, gen oricare dintre voi a fost parasit de iubit/a macar o data. Am fost la concertele lor: acolo se joaca aceeasi comedie a minciunii, toata lumea stie textele, insa nimeni nu se gindeste la ele cu adevarat.

Importanta e imaginea, a tuturor, si a celor de pe scena, si a publicului. Toata lumea trebuie sa fie cool. Toata lumea trebuie sa se distreze. Obligatoriu. Orice altceva este de prisos, mainstream-ul muzical nu are nevoie de interpretari sau analize, el are retetele. Si ele au un unic scop: sa vinda chef cit mai multor oameni. Mainstream-ul muzical nu se descurca in cluburi, in spatii mici in care stai foarte aproape de spectatori – identitatea celor ce ii asculta nu ii intereseaza. La fel cum mainstream-ul politic se simte stinjenit intre oamenii de rind. Ei sint maestri ai play-back-ului, ai mimarii, stiu sa se prefaca, unii ca interpreteaza, altii ca lucreaza.
Mainstream-ul politic si cel muzical vor fi intotdeauna intim legate printr-un fir invizibil. Nu intimplator presedintele are ginere pe cine are, nu degeaba 3 baietasi din SudEst au cintat in doua campanii electorale pentru unul care promitea c-o sa-i PeSeDe noi. Ei se intilnesc mereu in aceleasi sali, la aceleasi dineuri, cu acelasi chef de distractie. In timpul asta underground-ul, muzical si politic, salveaza ce mai poate fi salvat din nepasarea, dispretul si ignoranta in care ei au bagat Romania.

Sa nu ma intelegi gresit: nu sint suparat pe mainstream, nici macar furios nu sint. Pentru el nu se mai poate face nimic, lumea lor e la aceeasi departare de a noastra ca Pamintul de Marte. Noi vom salva, ei isi vor asuma creditul pentru asta, nu-i nimic – important e ca s-a salvat. Voiam doar sa stii care sint taberele, optiunile. Pentru ca, din pacate, dincolo de nuante si de miile de triburi existente, taberele sint acestea doua. Deschide ochii. Alege.
Rezistarta
Stim cu totii explicatia psihologica potrivit careia, la adolescenta, sintem predispusi la visare, la revolta si la intors lumea pe dos, dintr-o imperioasa necesitate de a ne crea propriul sistem de valori, punind totodata la indoiala celelalte sisteme. Stim, de asemenea, si ce ucide aceste predispozitii adolescentine: confruntarea cu problemele „reale“ ale vietii, necesitatea unei slujbe, dezamagirea pe care ne-o aduce apartenenta la cimpul muncii, iluzii destramate si lista poate continua la nesfirsit. In final, valorile din adolescenta ramin simple amintiri, iar sistemul pe care il contestasem e bine infipt in constiinta noastra.

Rindurile de mai sus caracterizeaza marea majoritate a societatii. Exista, insa, o minoritate care scapa acestei caracterizari: artistii. Toti pictorii, sculptorii, muzicienii, poetii, prozatorii, designerii, actorii, circarii si care or mai fi. De ce? Dezorganizati, boemi, rupti de realitate, unii dintre ei neavind nici macar o eticheta in Codul Muncii, artistii ramin niste copii mari. Organic, ei sint mereu impotriva sistemului, oricare ar fi el. Instinctiv, ei se pun intotdeauna de cealalta parte a baricadei, pentru ca sistemul inseamna norma, iar norma inseamna sterilitate, non-creatie. Amintiti-va de acel celebru fuck the norm al celor de la Rage Against The Machine. Cel mai puternic motor al politicii, nevoia de putere se afla la polul opus nevoii de creatie. Si asta deoarece puterea inseamna expansiune, inseamna a accede sau, in cazul dictaturilor, a succede, in timp ce creatia inseamna introversiune, cautarea de sine si, in cazuri mai radicale, chiar o anumita forma de ascetism. Adolescent perpetuu intr-un fel, artistul e mereu ingrozit de contactul cu „parintii“ natiunii, cu costumele din Parlament, cu toata acea lume de „oameni mari“ in care e vorba doar de bani si in care ludicul nu are ce cauta. Nu doar in politica, ci si in viata de zi cu zi, la serviciu, in cadrul contactelor sociale, pina si in concedii, o intreaga lume de adulti joaca altfel de jocuri, mult mai serioase si mai perfide, in care cuvintul de ordine este succes. Bani. Cariera. Vila. Masina. Piscina.

Lucruri normale, totusi, in societati capitaliste ca cea americana sau ca multe dintre cele europene. Insa, in forul lui (politic) interior, artistul va fi intotdeauna un om de stinga, acea stinga intelectuala si filozofica ce dispretuieste acumularea in exces de bunuri materiale, luxul opulent si vilele de protocol cu iz de case conspirative ale aristocratiei politice. Artistul va fi intotdeauna anti-mondializare, va milita pentru stergerea datoriilor lumii a treia, va fi impotriva exploatarii aurului la Rosia Montana, va avea o aversiune aproape fizica pentru orice forma de autoritate, fie ea politie, armata sau administrator de scara, se va pune contra oricarei murdariri a spiritului uman in favoarea unor principii materialiste. Neacaparat de sistem, artistul nu imbratiseaza valorile acestuia, de aceea, a cheltui nu este pentru el un vis si nici ratiunea de a exista. Nu e nici macar o necesitate. Banii sint doar obiecte date la schimb cu alte obiecte. Artistul primeste bani pentru arta lui deoarece banii sint cel mai puternic obiect de schimb; nimanui nu i s-ar parea firesc sa plateasca arta cu ceapa si cartofi (desi unii si-ar mai dori inca s-o plateasca cu bere...).
Nesocotind, in mare masura, societatea de consum, artistul pune la indoiala, in consecinta, si sistemul care o conduce. Fiind liber de ierarhii sociale si de toate constringerile pe care acestea le implica, artistul isi permite sa critice deschis aceste ierarhii si pe cei ce le controleaza. El nu poate fi pedepsit. Nu poate fi nici concediat, nici pensionat.

Nu i se poate taia din salariu. Nu poate fi mustrat in sedinta consiliului de administratie. Indemnul lui la revolta e, de multe ori, lasat fara nici o explicatie (revolta de dragul revoltei...); insa asta nu trebuie sa mire sau sa contrarieze pe nimeni: adolescent vesnic, artistul vede in revolta o stare de a fi naturala, o normalitate in care personalitatea sa se manifesta pe de-a-ntregul. Revolutia, asa cum a inceput ea de la miscarea hippie, trecind prin punk si ajungind la toata pleiada de trupe anti-Bush de astazi (U2, Coldplay, Radiohead s.a.), a fost si este starea de spirit in care artistul s-a regasit cel mai adesea, ea fiind dinamica, un haos in care ghicesti fierberea unei supe primordiale, a unei zile dintii. In intreaga sa existenta, artistul face si desface lumi, naste si ucide idei. Si nu de putine ori, rolul sau ca formator de opinie si ca influenta de gindire este unanim recunoscut (dau numai doua exemple: Trent Reznor de la Nine Inch Nails si Bono, solistul U2).
Ma uit la tot ce e scris mai sus si imi vine sa rid: subsemnatul se crede cu siguranta in alta tara, sau a facut referire la artist ca la o entitate... imaginara. Artistul pe care l-a descris mai sus nu poate exista in acelasi spatiu cu adrian paunescu, corneliu vadim tudor, dinu sararu, sergiu nicolaescu, razvan theodorescu, nicolae guta, adi de vito, costi ionita, o-zone, blondy, 3sudest, trident, a.s.i.a., akcent, moga, voltaj, directia5, holograf, marcel pavel, emanuel, cerebel, cream si atit de multi altii (nu, nu e o greseala, asa am vrut sa-i scriu, cu litere mici).

Revolta
institutionalizata
sau
Cine nu fuge dupa doi iepuri e un incapatinat
Ar fi bine sa ne lasam toti de scris, de compus muzica, de pictat si de orice fel de act artistic. Pentru ca avem o noua tendinta, de citiva ani incoace: sa scriem, sa pictam si sa compunem despre revolta. Fie ca e vorba despre noi generatii literare, despre tinere curente muzicale sau despre geniile olimpice, exilate de nepasarea societatii, substratul discursurilor este acelasi, impregnat de nemultumire, de frustrare, de minie. Atit de mult am disecat subiectul acesta, incit unii au ajuns in tabara cealalta si ii injura literar si cu un ochi cinic pe cei care se avinta in lupta, nu fara un dram de naivitate, trebuie sa recunosc. Cei care, prin cinismul lor detasat, blameaza revolta, o acuza de lipsa de substanta, de simt inestetic, de infantilism si credulitate. Nu este posibil, in opinia lor, sa arunci mesaje pustimii de 16 ani si sa te bazezi pe ea ca va intelege si va actiona. Plus ca, mai cred ei, acest mod de actiune, dezorganizat, un concert ici, o pictura colo, o poezie pe un site, nu poate aduce vreun rezultat. E nevoie de crearea unei baze, a unui nucleu, e nevoie de un program. Odata stabilite toate acestea, nu mai poate fi vorba de o simpla revolta, e mai mult acum, e ceva „cu cap“, un curent, o tendinta care va prinde, un stil. Acest stil se va infiltra in constiinta oamenilor in timp, va prinde radacini si va sfirsi prin a reprezenta noua gindire, noul look al societatii civile...