OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Sa ne intoarcem, insa, spre revoltatii autentici, spre cei care mizeaza pe franchete, pe violenta verbala si pe totala lipsa de autocenzura. Acestia par a actiona mai curind ca si celulele Al Qaida, dispersate, fara a avea cunostinta unii de altii. Mai mult, chiar, unii nici nu mai au un scop final in revolta lor si practica „revolta de dragul revoltei“ – conteaza ca s-a putut striga „sistemul e corupt“, nu mai conteaza care sistem si in ce fel este el corupt. Privind in ansamblu, se poate observa la revoltati o tendinta de generalizare si folosirea pina la uzare a unor termeni abstracti precum „sistem“, „libertate“, in contexte in care acesti termeni zburda liberi in comunicare, fara a se reusi, insa, sa se puna punctul pe „i“. Acest fapt se datoreaza ideii revoltatilor ca schimbarea, insanatosirea, cum vreti sa-i spuneti, trebuie sa atinga in mod expres virful piramidei sociale: ea trebuie sa se petreaca inclusiv la toate nivelurile de conducere si administrare a tarii. Cu ochii mereu pe aceasta pretioasa tinta, revoltatii pierd din vedere contextul imediat, devenind inadaptati, pierzind pulsul social. Marea lor parte renunta la revolta inainte de a implini 30 de ani.

Revenind la artizanii noului look al societatii civile, trebuie remarcat ca acestia sint grupati in capitala, in jurul unor reviste, posturi de radio si ziare nationale. Astfel, ei detin, putem spune, o anumita putere in mediul informational. Au, deci, ocazia de a fi formatori de opinie. Ceea ce creeaza ei, insa, nu este un curent de opinie, ci o noua forma de revolta, „revolta institutionalizata“. Aceasta forma are o descriere destul de complicata: un discurs intins pe o gama larga de nuante, de la stilul cool la cel de academician, de la tonul gros, umflat si brusc al lui A. Gheorghe la eseul cu pretentii de analiza politica al lui M. Cartarescu. In esenta, aceasta revolta institutionalizata nu reprezinta altceva decit un club. O gasca in care nu poti intra decit daca indeplinesti anumite conditii. De exemplu, nimeni din cadrul revoltei institutionalizate (foarte foarte rar, poate, Catavencu) nu are voie sa „sara calul“ mai mult decit o precizeaza regulile clubului. Mai mult decit atit, revolta institutionalizata are prieteni in clasa politica, prieteni care isi cumpara linistea facind mici servicii societatii civile, atit de mici incit nu vad nici unul cu ochiul liber sa vi-l dau de exemplu... Membrii acestui club sint, de fapt, clasa sociala dupa care a oftat Romania in ultimii 15 ani: clasa de mijloc. Ceea ce e de natura sa ne bucure. Ne lipsea aceasta felie a societatii, iata ca ea a renascut.

Insa clasa noastra de mijloc sufera de acelasi pacat ca toate clasele de mijloc – aflata la jumatatea drumului dintre popor si noua aristocratie (clasa politica), incearca sa le imprime amindurora stilul ei inconfundabil, plat, tern si precaut. Rasarita din paginile ziarelor sau din ecranele televizoarelor, noua burghezie intelectuala isi scrie corect articolele, isi argumenteaza foarte bine punctul de vedere, insa nu reuseste sa fie mai mult decit un tampon intre tupeul celui care scuipa un politician intre ochi si tupeul celui care fura din fotoliul unei functii de conducere.
Prin urmare, nici unii nici altii nu sintem buni de nimic. Nici revoltatii marginalizati, independenti, racnind si agitind pumnul spre o Putere care are storurile trase, nici intelectualii acumulind capital de pe urma vinzarii revoltei institutionalizate sub forma de festival rock, articol vehement sau conferinta cu bufet suedez.
Lasati-va de scris, de pictat si de compus. Nu mai teoretizati. Nu mai ridicati glasul in public. Nu mai mergeti la dineuri cu prietenii din guvern. Nu visati la cocteiluri Molotov. Nu injurati autoritatile. Nu fiti subversivi. Nu fiti radicali. Nu fiti diplomati. Nu intoarceti spatele. Nu dati actele la control.
Iesiti pe strada, asezati-va pe asfalt si refuzati sa va mai ridicati. Cuceriti acel mic spatiu, voi, care n-ati cucerit niciodata nimic.

Incapatinati-va.
Cit de cool
e sa-ti fie greata
Nu mai are rost sa speram. Nu mai are rost sa incercam sa rezolvam ceva. Nici sa ne gindim la viitor. De fapt, nici prezentul nu e mare brinza. Oriunde te uiti, prostii au cistig de cauza, coruptii se afirma, nulitatile exulta. Societatea e sugrumata pe veci de egoism, minciuna, ipocrizie, oportunism si superficialitate. Cel mai bun lucru pe care il poti face e sa stai pe spate si sa clatini compatimitor din cap. Linga figura de filozof pesimist atirni si cuvintele „degeaba“, „in zadar“, „nici o sansa“. Cu fiecare zi, tot mai multi iti vor da dreptate. In special tinerii. Se vor intinde si ei pe spate, vor aprinde o tigara si vor incepe: parintii sucks, sistemul e de vina, o tara de batrini, fuck you romania, Spania, Italia, State. In curind, veti forma o majoritate. O comunitate bazata pe greata. Si pe vina. Vina celorlalti, bineinteles. Blazarea va pune stapinire pe vietile voastre. Nu veti face nimic, pentru ca asta ar insemna sa actionati, or, pentru ce sa actionezi daca oricum, la un moment dat, planul tau va esua si constructia va fi darimata?
Prin cluburi intunecoase, prin sali reci de curs, la chefuri, grimasa ta le va arata tuturor cit de cool e sa-ti fie greata. Cit de bine e sa adopti negarea, sa fii la adapostul lui „v-am spus eu...“. Cita intelepciune ai adunat in scurta ta existenta si cit de nestiutori si fraieri sint cei care se lupta...

Cit de cool e sa-ti fie greata.
Cit de naspa e sa speri.
Cind poporul meu
fuge de acasa
Atunci cind un sistem social esueaza, cind politicul si administrativul nu mai reusesc sa multumeasca cetateanul, cind majoritatea institutiilor statului nu fac altceva decit sa sugrume orice initiativa intr-o birocratie sufocanta, societatea se revolta. Iese in strada, vrea o schimbare, propune noi solutii, noi lideri. Pietele se umplu de oameni, mass-media se umple de articole, discutii, opinii. Exista greve, delegatii, presiuni sociale sau politice. Toate acestea sint infaptuite de simplul cetatean, de studenti, de bugetari, de pensionari, de cei multi, cum se zice. Ca de la un punct incolo, friiele unei atare nevoi de schimbare sint preluate de grupuri mai restrinse de indivizi (asa numitele elite...), asta e alta discutie. Impulsul initial, insa, motorul principal sint, folosind un termen bolsevic, masele populare.

Intorcindu-ne spre societatea romaneasca, vom putea observa ca masele populare, sau poporul, ca voce distincta, lipsesc cu desavirsire din peisajul dezbaterilor si al dialogului social. Intre clasa politica ce se autoizoleaza in turnuri de fildes ca Palatul Victoria, Cotroceni, Palatul Parlamentului sau alte turnulete cu aspect de vila particulara, si elita intelectuala, ingramadindu-se mindru intr-un decor neincapator, numit „societatea civila“ (si careia, din pacate, ii ies mult mai bine articolele decit actiunile de protest), intre biserica ortodoxa si templele fotbalului (si una si celelalte pastorite de fosti securisti, si una, si celelalte obsedate doar de „a ctitori“), intre afaceristii corupti care isi cumpara libertatea sponsorizind partidele in campanii electorale si citeva sindicate amarite, care nu pot scoate la un miting mai mult de cinci, sase mii de oameni in strada, intre toate astea, unde este „poporul“? Unde sint „cei multi“, cei care conteaza doar o data la 4 ani? Ce fac ei in acesti 4 ani?

Sa incepem cu cei tineri: 70% din tineretul Romaniei (parere personala) vrea sa plece din tara inca de pe bancile liceului. Din acest procent, doar 10% pleaca legal sau cauta un serviciu legal; restul incearca „sa dea un tun“. Asteptind ca oportunitatea acestui „tun“ sa apara, descopera o gramada de timp liber care este investit in: ascultat manele, mers la discoteca, jocuri pe calculator, furturi minore, batai, „combinatii“, droguri, prostitutie si asa mai departe. Mai ramin 30% – oamenii care vor sa termine o facultate, sa lucreze in domeniul pentru care fac respectiva facultate, sa fie respectati si sa schimbe un pic lumea in mai bine. Dintre acestia, mai mult de jumatate nu vor lucra niciodata in domeniul pentru care s-au pregatit; marea lor majoritate va incerca, de asemenea, sa plece din tara.
Mai ramine un mic procent care reuseste: termina facultatea, gaseste un post in domeniu si intemeiaza o familie. Daca va intemeia o familie, va fi mult prea ocupat cu ratele la masina de spalat, la Dacia Logan si la calculatorul copilului. Asta daca postul nu e prea bine platit. Daca ajunge un businessman de succes, va fi prea ocupat cu afacerile. Un mic numar de tineri ajung reprezentanti ai societatii civile, artisti, scriitori, in mass-media sau in ONG-uri si au toate sansele sa se lupte o viata intreaga cu morile de vint; ei pot fi „vocea poporului“, insa cum nimeni nu prea ii baga in seama, vorbesc doar in numele lor...

In fine, un numar infim de indivizi ajung in politica, uneori chiar pina pe bancile Parlamentului. Dar deoarece pe acesti indivizi ii cheama Victor Ponta, Daciana Sarbu sau Mihai Razvan Ungureanu, nu mai conteaza.
Sa trecem la poporul de virsta a doua. Daca ne referim la partea lui feminina, lucrurile sint clare: aproximativ 50-60% dintre doamne doresc sa plece in Spania. Restul doamnelor fie sint acasa, urmarind lungul sir de telenovele, fie sint la coada la farmacie, asteptind citeva ore pe zi medicamentele compensate. Cit despre partea masculina, cam 90% dintre domni isi impart timpul intre fotbal si politica, discutiile avind loc in proximitatea scarilor de bloc, a bancilor din parc sau a televizoarelor incinse de transmisiile in direct. Din acest procent, cam jumatate sint betivi sau alcoolici. Restul de 10% sint fie agricultori de succes, care nu au timp de fotbal si politica, fie doctori ocupati cu umplutul portbagajului cu „cadouri“ de la pacienti, fie reprezentanti ai societatii civile carora compromisurile pe care le-au facut le creeaza insomnii...

Despre virsta a treia ce sa mai spun? Trecuti prin razboi, prin stalinism, prin decenii marcate de cultul personalitatii si de lipsa libertatii de exprimare, pentru batrinii nostri lumea se misca mult prea repede; politica a devenit un joc prea complex si prea greu de urmarit. Simtul civic se traduce pentru ei prin politetea cu care te adresezi vecinilor, iar solutia lor la problemele tarii este o abstracta „curatenie“ morala. Ehei, pe vremea mea...
Prin urmare, poporul sufera, dar poporului nu-i pasa. Fiecare isi vede de soarta lui sau, daca nu are o soarta de care sa se ingrijeasca, atunci se uita sa vada cind moare capra vecinului. Alesii neamului sint alesi ca sa faca scandaluri politice cu care televiziunile isi cresc rating-ul, motivindu-si, astfel, grila inculta si superficiala de programe pe care, insa, majoritatea populatiei le urmareste cu sufletul la gura, uitind ca ii este foame, uitind ca talentele trebuie cultivate, ca progresul societatii este un proces colectiv, ca intr-o democratie ai anumite drepturi, ca nu doar le ai, dar le poti si folosi, ca pentru a le folosi trebuie mai intii sa le cunosti, ca pentru a-ti putea pricepe drepturile trebuie sa te educi, ca pentru educatie e nevoie de vointa, ca pentru vointa e nevoie de o mentalitate coerenta si puternica.
Nemultumirea, frustrarea, blazarea sint sentimente negative pe care un popor le poate transforma in actiuni sociale pozitive. Insa pentru asta trebuie sa-i pese. Din pacate, poporul roman se afla la stadiul in care trebuie sa fie invatat sa-i pese. Si din nefericire, pentru astazi are nota 2...

Alergie de toamna
Intr-un mod cu totul si cu totul stupid, am sa scriu acest articol cu gindul la toamna ce a venit. Ca un bard, ca un poet de duzina, gen Adrian Paunescu, am sa umplu „izvorul secat al inspiratiei“ (hahaha) cu o noua materie prima, alcatuita din tot ce a murit sau va muri in aceasta toamna.
In primul rind, in aceasta toamna mor sperantele: studentii intrati la facultate afla, in sfirsit, la ce fel de facultati au intrat. Descopera lumea micilor si meschinilor calai numita „corpul didactic“, „rectorat“, „decanat“, s.a.m.d. Generalizez, stiu, dar am invatat asta de la doamna profesoara de istoria limbii Elena Dragos, pentru care toti eram niste idioti. Ma rog. Apoi, studentii se duc la cazare: uite-asa moare si speranta la vreo farima de intimitate. Repartizati muncitoreste, cite 5 in camera, viitorii intelectuali si specialisti vor afla ce inseamna iubirea fata de aproapele. Amin. Contemplu trist ploaia ce cade pe borcanele de zacusca si pe plasele cu brinza, in timp ce dinspre oficiu vine un miros de cartofi prajiti; primele cursuri zac pe patura de-acasa si toata lumea are chef de counterstrike...

Daaaa, mare articol o sa iasa... Pentru ca am mai gasit si alte lucruri rapuse de septembrie: moare iubirea de-o vara, se intoarce in oraselul ei prafuit si n-o mai vezi niciodata. Cele citeva scrisori nu vor putea tine locul acelui trup gol (daca ai indraznit...), acelei betii placute care ti-a dat curajul sa minti cu nerusinare si sa arunci cu te iubesc-uri in stinga si-n dreapta. Ultimul copil al inocentei moare pe drumul inspre certitudinea faptului ca totul e trecator (mama, asta a fost taaareeeee!!!...).
Dar sa nu ne lasam dusi de valul melancoliei si sa ne intoarcem la realitatea noastra de zi cu zi: moare si vacanta parlamentara! Senatorii si deputatii se intorc la lucru, cu acelasi plictis cu care au plecat in concediu, ceea ce inseamna ca, in esenta, totul ramine neschimbat. Bine, in aparenta se mai intimpla cite ceva, ei, scumpii, incercind sa ne demonstreze ca nu degeaba sint pusi acolo. La televizor nervii sint incordati, se fac declaratii grave, se aduc acuze, insa in spatele geamurilor fumurii toata lumea e prietena cu toata lumea, vecini de vila, de garaj, de masa la restaurant. La umbra iahtului, infractorii politici se lafaie in aceasta legislatura cum s-au lafait si-n toate celelalte. Din punctul asta de vedere, ei stau mai bine decit natura, toamna: nu se ofilesc niciodata.
Mor si marile festivaluri, spre marea nemultumire a presei. Odata cu ele se duc si prilejurile de birfa, de scandal, de indignari morale. Ca ziarist, esti terminat, trebuie sa te intorci la „obositele“ afaceri ilegale si sedinte parlamentare. Nu mai ai Stufstock, sa te iei de tineretul care isi bea mintile si sa sugerezi parinteste ca pe vremea ta... Nu mai ai FinFest la Rosia Montana, sa relatezi panicat despre tipa care si-a julit barbia sarind in fin. Nu mai ai Callatis si Mamaia, sa comentezi toaletele toapelor care vin sa faca play-back si sa citezi din intelepciunile de culise ale baietasilor angelici care vor sa sparga topul.

Toamna moare una dintre cele mai populare indeletniciri ale romanului: iesitul la iarba verde. Va dati seama, ce pacat! Adio mici, bere rece, miuta, manele, neveste scoase in lume, plozi zburdind, discutii despre politica si fotbal... Esti nevoit sa-ti bati consoarta, sa-i smulgi telecomanda din mina, sa vezi si tu o stire, fi-ti-ar al dracu telenovelele alea! In cenusiul apartamentului stai si te gindesti la explozia de bucurie din weekend, la cerul albastru, la strand, la table, la culorile pajistii, verde, alb, de la hirtiile in care ai invelit carnea, rosu, de la ambalajul de ketchup, galben, de la ala de mustar. Pina si gunoaiele par mai prietenoase vara...
Ma scuzati ca sar de la una la alta, dar am fost in Delta. Adica si marea si Dunarea la un loc, facind „chestia rusinoasa“, cum zicea nenea pescarul: Si pelicanii completeaz-acest decor/ ce se-ngusteaz-acum atit de trist/ ca demnitatea unui senator/ ce-a fost si va ramine comunist... (mori, Paunescule!). Nici marea nu mai traieste toamna: nu mai vine nimeni s-o vada, ala micu al lui Nastase n-o mai brazdeaza cu scuterul, Tariceanu nu mai fuge cu motorul spre valurile ei inspumate pe Bucuresti-Constanta, Tudor Chirila nu se mai tavaleste duios pe nisipul ei plin de masinile fraierilor care-si cauta „pereche la Vama Veche“. Familistii s-au intors la slujbe, smecherii sint in Italia si Spania, rockerii si-au strins parul la spate si au redevenit tinerii fara perspective de peste an.

Nu, sincer vorbind, ma pregatisem sa scriu un articol serios despre cultura festivalurilor rock din Romania. Insa am realizat ca am fost atit de serios toata vara asta si ca m-am imbatat in 3 luni de vreo 4 ori. Or, asta nu e demn de un artist, ce naiba. Odata cu toamna, vine, insa, si cheful de baut! Pub-urile or sa fie pline, prietenii aproape, concerte triste, sunet prost, noroiul de sub mese, razia de fiecare vineri, ei, vedeti? Cine zice ca tot ce e misto moare toamna? Avem o intreaga lume cu care sa supravietuim pina la vara. Dezlinat, imprastiat, ca si acest articol, ma indrept spre casa gindindu-ma la tot acest cerc vicios in care atunci cind e frig vrem sa fie cald si invers. Blestem toamna care a venit doar ca sa o astept si mai mult la vara. Injuram politicienii doar ca sa nu ne pese de cum conduc tara. Salivam dupa festivaluri si trupe straine doar ca sa ne plingem ce naspa au fost. Vrem la facultate doar ca sa ne lasam de ea. Scriem dupa dictare tone de cursuri doar ca sa fim la fel de inculti dupa 4 ani. Mergem in Europa ca sa aflam cit de saraci sintem la noi acasa.

Ei, si in timp ce cuvintele mele se astern nemilos pe hirtie, frunzele moarte cad pe alei, imprastiind mireasma frigului ce va sa vina. Romanul sta in pragul casei si se scarpina melancolic la testicule – va fi o iarna grea, dar ce vara a fost! Ce spectacol, cu inundatii, cu Eurovision, cu atentate la Londra (si sa mai spui ca e bine afara!...). Romanul intra si se asaza in fata televizorului. Inainte de a apasa butonul magic priveste cu mindrie taietura din ziar lipita de perete: Romania – Cehia: 2 – 0...