OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Acum cîţiva ani, un subiect la modă în dezbaterile mai mult sau mai puţin critice era necesitatea festivalurilor de teatru. Bărbaţi gravi şi doamne energice cheltuiau ore lungi (adeseori, chiar în timpul unei asemenea reuniuni) pentru a stabili dacă festivalurile sînt bune sau nu pentru mişcarea teatrală naţională şi/sau locală, dacă organizatorii sînt apţi să le organizeze şi dacă spectatorii sînt pregătiţi să le recepteze. Vremea a trecut, actualitatea controverselor de acest soi s-a mai estompat, dar subiectul revine încă, periodic, pe tapet. Şi nu întotdeauna fără îndreptăţire. Căci, în condiţiile dispariţiei cvasitotale, în România, a turneelor tradiţionale, festivalul tinde cîteodată să preia funcţia de simplu vehicul al unor spectacole (plimbate dintr-un oraş într-altul, indiferent de tematica evenimentului ce se desfăşoară acolo), după cum, în condiţiile supravieţuirii tot mai dificile a teatrelor de repertoriu, festivalul este folosit, în faţa finanţatorului şi a presei, pe post de alibi pentru lipsa de activitate („N-am făcut noi decît un spectacol în stagiunea asta, dar n-aţi văzut ce festival am trîntit?“). Acestea sînt însă, în general, chestiuni care îi frămîntă pe critici. Privite dinspre beneficiarul principal – publicul –, lucrurile se schimbă radical şi orice teorie savantă îşi pierde sensul. Pentru că publicul are nevoie de festivaluri. Ceea ce ştiu şi criticii.

Un nou festival s-a născut, pe 17 martie 2009, la Sfîntu Gheorghe, în casa Teatrului „Tamási Áron“ din localitate. Numele lui mic este Reflex, iar numele mare, Bienala Internaţională de Teatru. Tatăl şi, în acelaşi timp, naşul său (în teatru, orice e cu putinţă) este László Bocsárdi, directorul instituţiei organizatoare şi unul dintre cei mai importanţi regizori din România, care a avut ambiţia – frumoasă, tot atît cît riscantă – de a „dota“ liniştitul orăşel covăsnean cu un eveniment cultural de calitate garantată şi de proporţii continentale. Aşa se face că la Sfîntu Gheorghe au ajuns zilele acestea (în clipa de faţă, festivalul este în desfăşurare) nu trupe modeste, cu spectacolaşe de serie, ci cîteva dintre cele mai faimoase teatre din Europa centrală, cu montări premiate sau, măcar, nominalizate la premii serioase. Zona geografică supusă „scanării“ este, pentru noi – obişnuiţi (sau... mă rog...) cu vizite aproape exclusiv englezeşti, franţuzeşti, italieneşti, mai nou şi ruseşti –, oarecum exotică, întrucît centrul continentului ne-a rămas în ultimii ani, din punct de vedere cultural, mai degrabă străin. Festivalul Reflex corectează, aşadar, această dăunătoare omisiune, propunînd spectacole din Germania (Deutsches Theater din Berlin), Polonia (Stary Teatr din Cracovia şi Scena Plastyczna KUL din Lublin), Cehia (Divadlo Komedie din Praga), Ungaria (teatrele „Katona József“şi „József Attila“ din Budapesta, plus o producţie independentă) şi, fireşte, România (Teatrul Odeon din Bucureşti, Teatrul „Andrei Mureşanu“ şi teatrul-gazdă din Sfîntu Gheorghe). Incluse în programul propriu-zis („tematic“) al reuniunii sau printre aşa-numitele evenimente conexe, spectacolele acestor scene (cărora li s-au adăugat şi reprezentaţii ale unor ansambluri de dans etc.) alcătuiesc un repertoriu sui generis, cu care ar putea defila, oriunde şi oricînd, un teatru cu adevărat european, un teatru transfrontalier şi translingvistic, un teatru al elitelor spirituale. Pentru că numele artiştilor-autori ai acestor spectacole sînt, în ordinea înşiruirii de mai sus, Michael Thalheimer, Jan Klata, Leszek Madzik, Dusan D. Parizek, Gábor Zsámbéki, Sándor Zsótér, Andrea Ladányi – Gergö Borlai, Alexandru Dabija, Radu Afrim şi László Bocsárdi.

Bienala de la Sfîntu Gheorghe, marcînd, la această primă ediţie, şi aniversarea a 60 de ani de existenţă a Teatrului „Tamási Áron“ (o stîngăcie de traducere i-a făcut pe unii ziarişti să lanseze formula comică „festival organizat cu prilejul sărbătoririi...“ etc.), se impune, prin urmare, în mod hotărît, ca o reuniune de nivel artistic superior, cu profil distinct şi cu deschidere internaţională autentică. Este ea necesară astăzi, în toiul mult invocatei crize globale? Mai mult ca oricînd, aş spune – iar sala tot timpul arhiplină şi reacţiile entuziaste ale spectatorilor (români, maghiari şi de alte naţionalităţi, cum se zicea cîndva) o demonstrează din plin. (Şi din plin merită laude şi autorităţile administrative municipale şi judeţene, care au susţinut generos festivalul, înţelegîndu-i însemnătatea.) Va fi ea necesară şi mîine, în 2011, şi poimîine, în 2013, şi...? La fel de mult ca astăzi, indiferent ce va aduce cu sine viitorul. Crizele vin şi trec, făcîndu-ne, dacă nu mai înţelepţi, poate mai atenţi la oamenii de lîngă noi – şi la noi înşine. Iar teatrul, o spune veşnicul nostru contemporan Shakespeare, ne arată mai limpede cine sîntem şi cine putem fi. În Sfîntu Gheorghe, în Transilvania, în România, în Europa, în lume, în galaxie, în univers. În propria noastră inimă.

Mulţumiri: Anamaria Pop, Kinga Boros, Katalin Thuróczy