OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Acum este de bonton în România să fii de dreapta. Stînga este pentru mocofani, foşti comunişti şi securişti, activişti sindicali care vor să facă şi carieră politică sau imbecili care nu i-au citit pe Raymond Aron şi Jean-Francois Revel şi au rămas la Capitalul lui Marx şi la textele programatice ale lui Feuerbach. O întreagă sclifoseală publicistică însoţeşte acest demers, normal şi firesc într-o lume normală, ridicol şi pueril într-o lume sucită şi răsucită cum a ajuns a noastră. Foşti prim-secretari PCR de judeţe ajung să fie „de dreapta“ prin simpla asociere la directivele „centrului“, nimeni nu mai vrea să fie de stînga. Stînga e ceva, cîh!, de ruşine – ce ciudat suna cuvîntul „bolşevic“ în gura lui Stolojan şi, Vasile Blaga, deveniţi, nu se ştie cum şi prin ce dat de-a rostogolul, „de dreapta“ şi duşmani de moarte, cică, ai tovului Ion Iliescu, de nefrecventat astăzi, uitînd că dreapta interbelică nu era chiar elegant de frecventat, conform normelor de astăzi. Uitînd că milioane de oameni, „de stînga“, s-au luptat pe viaţă şi pe moarte pentru libertate. Etc.

 

Uităm repede, premeditat, şi încurcăm borcanele. Ideologice, doctrinare, politice. Nu se ştie bine despre ce e vorba, dar dă bine la gazetă şi în coşul pieptului: „Noi sîntem de dreapta!“ sau „Noi sîntem neointerbelici…“, altă prostie avansată cu demnitate oportunistă de una dintre clamoroasele voci subalterne, căci dă bine la „noua clasă“ de şefoi şi ciocoi din politica românească actuală. Luări de poziţie repetate vor să ne convingă de forţa de penetrare a unei active şi generoase drepte, asociată popularilor europeni, care în România… nu există. Nici mai mult, nici mai puţin. Folosim materialul documentar oferit de unul dintre ideologii activi ai acestei codoşeli politice, un distins intelectual, numit Valeriu Stoica. În principiu, pe hîrtie, i-a ieşit construcţia noului pol politic, zice-se, de dreapta, dar el nu are relevanţă fără personalitatea preşedintelui Traian Băsescu. Apelul intensiv la personalitatea lui Stolojan, ca mare figură politică a zilelor noastre, ni se pare inadecvat. Fără personalitatea şi popularitatea lui Traian Băsescu, nimic nu rezistă, iar restul nu există. Poate să fie viabilă o astfel de înjghebare – bine gîndită, alminteri, dar falsă în resorturile ei istorice – pe termen mediu şi lung? Evident, NU! Folosind informaţiile generoase oferite de Valeriu Stoica în acest documentar care este Unificarea Dreptei (Humanitas, 2008), putem trage oarece concluzii. Ca un corolar la „unificarea dreptei“, avem aşezarea la aceeaşi masă a PD-L şi PNG-ului lui Gigi Becali pentru a forma o majoritate guvernabilă la Consiliul General Bucureşti. Care ne oferă, iar, cu acelaşi cinism, încă „o soluţie imorală“. Dacă PRM-ul, mereu incriminat ca partid xenofob, naţionalist-şovin şi antisemit, era un partid de evitat în orice alianţă – dar voturile peremiştilor, să nu uităm, l-au propulsat pe Traian Băsescu acolo unde şade azi foarte bine înşurubat într-o „dreaptă“ ceţoasă –, dacă PC-ul lui Dan Voiculescu nu era nici el mai de Doamne-ajută sub aspectul onorabilităţii, iată că PNG-ul, „de dreapta“, al lui Gigi Becali poate fi admis fără roşeli şi pudibonderii etico-morale.

 

Să ne trăiască dreapta, restul vorbe de clacă! Dacă tot ce a pus la cale Valeriu Stoica pe la Casa Română şi Esperanto – conform propriilor sale confesiuni pline de nostalgii – a devenit deja o construcţie politică viabilă, înseamnă că forţa ideilor şi aranjamentele de culise se pot împlini relativ lesne. Aflăm cu interes şi de contribuţia extrem de virilă a unui mic Suslov valah, în persoana lui Dragoş Aligică, june contributor ideatic, care, făcînd o obositoare navetă Washington-Bucureşti, se împlineşte prin eforturile constructive ale lui Valeriu Stoica. Avem mari rezerve că aceste alambicate şi arbitrare combinaţii politice pot aduce ceva bun şi realmente constructiv pentru viitorul României. Sînt aceleaşi vechi opinteli ale unor spirite autohtone luminate care au pierdut legătura cu masa („gloata“) şi visează cai verzi pe pereţii noii Europe. Dreapta nu are nici un viitor în România pentru că a fost compromisă, premeditat sau nu, de aceste falsificări. PD-ul şi PLD-ul au adunat voturi de stînga, aşa că nu au cum să devină mare partid „de dreapta“. Experienţa nefericită a UFD-ului ni se pare relevantă. Degeaba încearcă Valeriu Stoica să ne convingă că avem în interiorul liberalismului democrat componente de dreapta şi de stînga. Adică, dacă veniţi la noi, găsiţi de toate, dar numai la noi, adevăraţii arnoteni, „ăilalţi“, „ceilalţi“, nu sînt buni. Sună bine, dar e adevărat? Lui Traian Băsescu i s-au livrat şi Procesul Comunismului, şi lupta anticorupţie, şi Piaţa Universităţii, şi GDS-ul cu 22 cu tot. Tot ce a devenit băsescian s-a învelit într-o mantie de dreapta mai mult decît inadecvată fostului comandant de navă ajuns un fel de drapel al dreptei. Care dreaptă?