Autor: 
Categoria: 
În majoritatea
întîlnirilor publice pe care le are în România în perioada 17-23 noiembrie,
Norman Manea va fi însoțit de Edward Kanterian, lector la Oxford University și
doctor în filozofie al aceleiași universități. Norman Manea și Edward Kanterian
au realizat împreună volumul de convorbiri Curierul de Est, apărut la Editura
Polirom în „Seria de autor Norman Manea“, care va fi lansat cu acest prilej.
Curierul de Est conține trei substanțiale dialoguri, întinse pe durata unui
deceniu. Primul a fost un dialog epistolar din perioada 1999-2001, următorul,
din 2007 – o convorbire directă la Bard College, New York, unde Norman Manea
este profesor de literatură europeană; ultimul – un dialog la sfîrșitul anului
2009. Curierul de Est este o excelentă
cale de descifrare a evoluției unui autor, care a suferit ca evreu deportarea
în Transnistria și efectele Holocaustului și ca român, anii de comunism.Curierul de Est este și o lucidă analiză a situațiilor contemporane, a frămîntărilor
occidentale. De asemenea, prin Curierul de Est, Norman Manea depune mărturie că
România îi este întotdeauna aproape, că-l interesează, că-l frămîntă tot ce se
petrece aici, întîrzierile în democratizarea țării, metehnele scriitorilor,
care nu găsesc întotdeauna un echilibru cînd își privesc contemporanii, că se
lasă ademeniți în jocuri de putere și în aranjamente de „gașcă“. Norman Manea
ne îndeamnă să ieșim din provincialism și să ne comportăm ceva mai relaxat și
mai uman. În Curierul de Est, se discută despre multe personaje ale lumii
literare românești, dar nimeni nu este etichetat, ștampilat, aneantizat,
comprehensiunea este opusul bășcăliei de care Norman Manea se ferește. Dialogul
cultural din carte este rezultatul înțelegerii, și nu al vehemenței. Cu toate
acestea, Norman Manea spune tot ce are de spus, fără să fandeze spre jocuri de
cuvinte.
Curierul de Est
se deschide cu o adevărată profesiune de credință a autorului, cu trei pagini
intitulate „Arhiva inoportună“, din care cităm: „Am avut destule prilejuri să mă
întreb și după ce dictatura s-a prăbușit și profitorii de ieri și-au găsit noi
ocupații profitabile, iar eu eram deja departe de ținuturile natale, de ce nu
îmi îngrijesc, senin, grădina de la Bard College, mulțumit de distanța care mă
separă de agitatele dispute și competiții de demult, vegheat de stelele altui
cer…
Ce s-ar fi
întîmplat dacă aș fi urmat somația Monicăi Lovinescu să nu mă ating de Eliade
sau dacă aș fi evitat să-l indispun pe Nicolae Manolescu prin criticarea unora
dintre «gafele» sale, după ce acesta abia își declarase public, la Bard,
prietenia sa «veche» față de exilatul care devenisem? Dacă mi-aș fi gospodărit,
adică, prudent și scrupulos șansele sociale și literare cum m-au învățat atîția
dintre colegii și prietenii din țară, dacă nu aș fi atins, măcar cu o adiere,
statuile vechi și noi ale Olimpului românesc?
Ezitările au
existat, mărturisesc, și atunci, și mereu, și nu au fost puține, chiar dacă au
fost învinse, pînă la urmă, de o instinctivă și puerilă îndîrjire de a rămîne
«moralicește viu» (tocmai) prin imprudență și nestăpînire. Să rămîn, de fapt –
mai modest și mai exact spus –, eu însumi. Un răspuns fără înalte îndreptățiri
morale, fără disculpări sau somații“.
Înaintea sosirii
în România, i-am trimis lui Norman Manea mai multe întrebări prin e-mail. Deși
timpul era destul de scurt, iar obligațiile didactice de la Bard College destul
de împovărătoare, pe 10 noiembrie am primit, de la New York, răspunsurile pe
care le publicăm în acest număr al revistei. Convingerea mea este că răspunsurile
oferă o inedită, lucidă și consistentă perspectivă a lumii românești, din care
Norman Manea face parte și pe care o înțelege, o descrie și o parcurge, ca și
cum ar trăi aici, dar fără să fie macerat în malaxorul intrigilor și al
invidiilor.
Stimate Norman
Manea, ajungeți în România într-un moment de tulburare a apelor. Se vorbește
tot mai mult de anii de dinainte de 1989 și nu întotdeauna cu distanța
istoricului și cu separarea necesară între dictatură și democrație. Adrian Păunescu
are parte de o înmormîntare națională, uitîndu-se excesele de proslăvire față
de Ceaușescu. Andrei Ujică lansează filmul Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu,
un film în care nu condamnă, doar expune o degradare, o decădere. Ceaușescu
pare să aibă o posteritate extrem de vie. Cum priviți dvs acei ani de dinainte
de 1989? Aveți acum o altă opinie față de momentul în care vă aflați în
România?
Sînt vizibile o
derută și o potențare a nemulțumirilor de tot felul, multe dintre ele îndreptățite,
bănuiesc, față de prezentul țării, aflate într-un impas economic, politic,
moral. Mi-e greu să cred că poate fi vorba de o nostalgie față de „epoca de
aur“ a cozilor nesfîrșite la alimentele de bază, față de activitatea silitoare și
ubicuă a Securității și a
informatorilor, față de consfătuirile, congresele, ședințele de varii mărimi și
mascarade, cu epocalele cuvîntări kilometrice, agramate și bîlbîite, livrate de
Geniul Carpaților.
S-a mințit prea mult, s-a furat prea mult,
s-a înveninat prea mult și s-a manipulat excesiv atmosfera în acești peste 20
ani. Aceasta este cred, de
fapt, motivația reală a nemulțumirii populare din acest moment. Cînd am fost în
2008, în București, m-a căutat un fost coleg de liceu, devenit un important
inginer, care a lucrat pe mari șantiere și la mari întreprinderi energetice. El
mi-a povestit tulburat, revoltat și dezgustat despre jaful și distrugerea unor
mari instalații energetice imediat după 1989, spre beneficiul unor granguri
care aveau să devină figuri marcante de bogatași și de politicieni.
Ați menționat
cvasi sacralizarea lui Adrian Păunescu în aceste zile tulburi. Nu scandaloasa
variație de opinie publică m-a uimit la decesul poetului Adrian Păunescu, gata
să fie linșat de mase, în 1989, și adulat azi, la despărțirea de cele lumești.
M-au stupefiat onorurile militare cu care a fost înmormîntat poetul. Nu civile, oricît de ample, nu funeraliile
firești, în care cei care au de plîns pot plînge nestingheriți de fanfare și de
cadența ostășească, ci – greu de crezut – militare!! De parcă nu ar fi vorba de
un poet, bun-rău, onest-neonest, de curte-cenaclu sau carnaval, ci de un
general care a recucerit teritoriile
pierdute de România. Repertoriul abracadabrant al zilei și-a adjudecat și
numeroasele telegrame trimise de președintele țării, cel care a girat
condamnarea oficială a comunismului, și de alți politicieni de același calibru,
ca și de necrologul isteț din New York Times. Sînt, probabil, neinformat asupra
marilor merite cetățenești ale tribunului în perioada postcomunistă, care au șters,
se pare, păcatele omenești, mici-mari, ale tribunului din perioada ceaușistă. Știu
doar că Adrian Păunescu a fost o continuă prezență publică, cum a și dorit să
fie, și mă întreb dacă nu ar trebui evocat ca atare, ca fenomen social, mai
curînd decît literar.
Ce gîndesc despre
anii de cînd am părăsit România? Este evident prin chiar plecarea din țară, după
peste 40 ani de gîfîială sub comunism, cînd mă încăpățînasem să stau, cu orice
risc, în colonia multilateral supravegheată în care ne înghesuiam toți, unul în
altul, și rămîneam fiecare singur și pierdut.
În anii ’80, era
o agonie generală, în beznă, în teroare și în mizerie. Nu știu dacă cei care
aveau atunci 10 ani, deci au acum 30 de ani, își mai amintesc ceva, dar
politicienii din fruntea țării sînt mai în vîrstă, presupun (deși nu și mai
maturi), decît junii care pot privi, fără memorie, ba chiar cu îngăduință, spre
neantul din trecut.
Aveți dreptate,
evaluarea individuală și colectivă a societății bizantin-comuniste nu s-a
produs, înlocuită prin repetate mistificari venind dinspre toți jucătorii de pe
scena publică, politică, economică, culturală. Măcar dacă cinismul, care a
manipulat, pe de o parte, amnezia, și pe de alta, resentimentele, ar fi
stimulat voința unui nou început, în libertate și cu energie productivă. De
fapt, a fost o continuare, în noile condiții, a metehnelor personale și
colective din vremea societății închise în propria ei putreziciune.
Opțiunea religioasă autentică – o șansă de însănătoșire morală
Anul 2010 a fost,
în România, măcinat de disputa pe marginea „cazului Marino“ și de reacțiile
provocate de întîlnirea de la Ateneul Român dintre Herta Müller și Gabriel
Liiceanu. Totul pare să se învîrtă în jurul ideii – cît am rezistat/cît am
cedat în vremea ceaușismului. De ce credeți că nu există, încă, în România, o
evaluare onestă a propriilor biografii, încercîndu-se fie minimalizarea, fie
exagerarea rezistenței în comunism?
Supraviețuitorii
de la Auschwitz s-au simțit culpabili, conștienți că cei mai buni dintre ei,
cei mai sensibili, mai curați, mai fragili au pierit primii. Dictatura comunistă
nu se compară cu Auschwitzul, ea a oferit eschive și ambiguități, perioade de relaxare și multe căi
viclene de adaptare, ca să nu mai amintim de cei care chiar au crezut în
„umanismul socialist“. Nici aceste aspecte nu au putut fi discutate deschis în
perioada de după. „Bolșevismul anticomunist“ – oportunist și profitabil după
decesul dictaturii – a cointeresat categorii variate de populație: marea masă tăcută,
care a suferit și a încercat, prin toate mjloacele, să supraviețuiască, acum năucită
de noile curse și surse de cîștig, Nomenclatura de diferite grade, amuțită sau,
dimpotrivă, zgomotoasă în a aborda noile jocuri ale Puterii, isteții securiști
reciclați pentru competiția capitalistă, isteții investitori nesecuriști,
repede și abil orientați spre noul stăpîn, Banul etc. Conjunctura imediată
impunea noi eforturi de adaptare, nimeni nu mai avea îndrăzneala să piardă timp
cu „mărturisirea“ păcatelor, cu scrutarea slăbiciunlor, spaimelor, compromisurilor
și complicităților din cei 40 ani, cînd am fost cu toții proprietatea Statului și
a Partidului. Nu pentru a relativiza mîrșăviile dictaturii ar fi fost utile
aceste secvențe de onestitate, ci pentru a înțelege mai bine cotidianul și
contradicțiile în care am trăit. Politicienii zilei nu aveau alt interes decît
să manipuleze în propriul folos o eventuală dezbatere de acest fel. Din păcate,
unii intelectuali s-au „angajat“ în
dubioasele anexe ale Puterii.
Ați publicat
această carte cu Edward Kanterian, Curierul de Est, care este o excepțională mărturie
despre lumea în care trăiți. Aveți răspunsuri impresionante despre lumea
românească, atît de amestecată. Spuneți la un moment dat că în România există o
„persistentă pulsație antiliberală, o opțiune antiliberală“. De la cine ar
trebui să ne așteptăm la o pulsație proliberală?
Da, din păcate, cred că este o lacună
fundamentală. Dacă citiți opiniile de pe forumuri, în mai multe ziare românești
de azi, vedeți că este vorba despre un resentiment popular, cu vulgare și
violente jeturi de ură, alimentate de o enormă frustare și furie față de
gîndirea deschisă, tolerantă, față de dezbaterea principială a dilemelor.
Nu înțeleg prin liberal „stînga“, care are
de purtat stigmatul teribilului eșec comunist și a multor ticuri dogmatice
socialiste mereu reciclate, ci o gîndire fundamental democrată, independentă,
preocupată de semeni, nu doar de sinele umflat de vanitate și aprig la profit.
Aș fi dispus, deși nu sînt religios, să văd
și în opțiunea religioasă autentică o șansă de însănătoșire morală a societății,
dacă s-ar traduce prin onestitate, exigență, solidaritate, compasiune. Mă refer, firește, la religia separată de
stat și de politică, la religia ca ghid spiritual și moral al fiecăruia. Este
stupefiantă prăpastia dintre vorbe și fapte în țări în care majoritatea cetățenilor
se declară credincioși. Fără să se întrebe vreodată ce înseamnă asta și ce
urmare practică ar trebui să aibă.
Ar trebui să
putem să ne așteptăm la o pulsație liberală, prooccidentală și ferm democratică
– evident, favorabile țării –, de la
politicieni luminați și cu adevărat patrioți, de la intelectuali care pot evalua cu luciditate viitorul țării.
Sînt două categorii care nu au răspuns decît parțial la aceasta speranță (și
necesitate!) în perioada parlamentară dintre cele două războaie și care, nici
azi, din păcate, nu răspund decît rareori, și mai curînd retoric, la urgențele
epocii, abia izbutind, adesea, să acopere adevăratele pulsații sectare,
egoiste, misticoide, provinciale,
dogmatice, cu valoare pragmatică imediată.
Limbajul înjurăturilor și modul cum sînt „lichidați“ autori
Remarcabil în Curierul de Est este nuanța. În locul verdictelor, dvs preferați să fiți nuanțat,
omenesc, să sesizați vulnerabilitățile, să nu condamnați. Foarte rar, în lumea
culturală românească, se discută cu argumente, oamenii sînt clasați în funcție
de tabere, sînt etichetați rapid și expediați în registrul grosier al
pamfletului. Ce ar trebui să se întîmple ca să putem discuta rezonabil –
rezonabilul nu exclude spiritul critic –, în așa fel încît să predomine mai
mult respect pentru cei de altă opinie și de altă orientare?
Lumea literară
este o lume a personalităților accentuate, ca să spunem așa, scrisul este o
meserie a vanității, cum spunea Camus.
Dar lumea literară reflectă, totuși, în ciuda „specificității“, lumea, pur și
simplu, societatea. Nu cred că un scriitor suedez este mai puțin vanitos decît
unul român, dar cei „7 ani de acasă“ sînt altfel, acel scriitor are și experiența
de a trăi într-o lume cu alte reguli de conviețuire. Eugen Ionescu credea ca
multe dintre metehnele naționale se trag din acel (spus sau nespus) „știi tu
cine sînt eu?“. Poate avea dreptate. Nici Caragiale nu a ignorat această
umflare în pene, goală pe dinăuntru, regăsibilă în sate, ca și la Academie, cu
atît mai mult între politicieni tot mai mediocri. Amuzantă pînă la un punct, în
ridicolul ei, această comică infatuare; dar punctul în care devine agresivă și înveninată
nu este, din păcate, prea departe.
Deloc nu
idealizez „civilizația“, care își are barbaria ei, cum spunea Walter Benjamin,
dar dacă privim limbajul înjurăturilor în presa de la noi, inclusiv cele
„literare“, modul cum sînt „lichidați“ autori care nu au omorît în serie generații
de prunci sau de pensionari, ci sînt
doar vinovați de a fi scris o carte care nu este pe gustul recenzentului, sau a
maestrului, sau a „găștii“ elitare dn care face parte, ne-am putea îngrozi. Un
provincialism plin de ifose și narcisism de doi bani. Lipsa de modestie și de măsură,
de colegialitate și de discernămînt ignoră, pînă la urmă, că „fără-de-legea“
comisă era, biata de ea, doar o încercare de a spori „corola de minuni a
lumii“, un produs spiritual abia născut, încă incert, care nu poate fi învinuit
decît de stăruință intelectuală și de candoare creatoare. Dacă scrutăm limbajul
„înțepat“ al unor lectori profesionalizați sau/ și comentatori din presa
autohtonă, ne-am putea ușor îngrozi. Noroc că știm atîția lectori solitari și
solidari, care continuă să vadă în carte și în cuvînt un miracol mereu
regenerat al măruntei noastre planete. Mărturisesc că nu am întîlnit în presa
occidentală maniera grobiană, agresivă, condescendentă în care se complac prea
mulți la noi.
Nu știu să dau rețete
de comportament sau de gîndire, dar sînt sigur că raporturile civilizate între
oameni s-ar traduce rapid și într-un ton rezonabil, comprehensiv al disputelor
literare. Și al tuturor disputelor publice. Politice, sociale, juridice etc.
Există, în Curierul de Est, cîteva pagini în care comentați raporturile pe care le-ați
avut cu Nicolae Manolescu. Spuneți că, din 1998, revista România literară și
directorul ei au început să vă atace sau să vă ignore sistematic, după ce ați
avut cîteva poziții tranșante la adresa „criticului alergic la critică“. Credeți
că poate fi depășită această dispută sau deja paginile despre dvs din Istoria
critică a literaturii române, de Nicolae Manolescu, confirmă ireconcibilitatea
unor puncte de vedere?
Așa cum spus în
carte, opinia estetică trebuie semnată, atît. Restul este responsabiltatea
celui care o emite și a timpului care îl judecă sau îl va judeca. Obiecțiile
mele la adresa criticului alergic la critică nu se referă la autorul
controversatei sale Istorii, ci la comportarea sa ca director al României
literare, ca președinte al Uniunii Scriitorilor și amfitrion al Festivalului de
la Neptun, pe care le consideră, se pare, proprietate personală. Obiecții am
avut și la unele năucitoare afirmații politice ale intelectualului (azi și
diplomat) Nicolae Manolescu. Domnul Manolescu nu s-a dovedit, din păcate, în
stare să-și scruteze erorile, gafele, impulsurile resentimentare. Mă îndoiesc că
o va face in viitor.
America – o societate dură, cu multe enclave caritabile
Spuneți că n-aveți
nici „naivitatea, nici candoarea americană“ și că vă lipsesc și „pragmatismul“,
și „optimismul american“. Ce v-a oferit America, de fapt?
America mi-a
oferit, înainte de toate, experiența esențială a „dez-rădacinării“, a
transplantului brusc și dificil, neîncheiat încă, într-o vastă lume străină, cu
altă istorie, alte premize culturale și de o diversitate extraordinară. Mi-a
forțat re-considerarea radicală a multor ticuri de judecată și de prejudecată,
m-a obișnuit cu o mai tolerantă apreciere a banalității, cu altă etică a
muncii, incomparabil mai severă, cu altă relație cu autoritățile, cu o mai
simplă abordare a cotidianului, a trapelor și a traumelor sale. Am învățat că,
printre drepturile fundamentale ale omului, este și dreptul la prostie, la
ignoranță, dreptul de a fi tratat egal chiar dacă ești urît, handicapat, obez.
Dar am mai învățat că societatea nu te iartă în veci pentru minciună, pentru
fals, pentru crimă și îți oferă puține, prea puține (sau deloc) șanse de
reabilitare socială. O societate dură, cu multe enclave caritabile, totuși, de
un impresionant omenesc. Am învățat, treptat, că orice încercare de
caracterizare „esențială“ a acestei enorme diversități umane devine un clișeu
repede contestabil, repede reversibil prin contradicțiile care, la o sumară
regîndire, se îmbulzesc să repudieze concluzia. Am ajuns să apreciez, în cele
din urmă, „incoerența“ Americii ca suprema ei calitate, premiza libertății și
potențialul opțiunilor și al șanselor sporite. Am cîștigat și am pierdut multe
lucruri în America, dar am rămas, paradoxal, același. Regret că nu mai am timp și
adesea nici chef pentru lene și marile ei oferte, nici pentru contemplare lentă
și introspecție.
În fine, în
încheierea acestui dialog, dar la revenirea dvs în România, o întrebare: ce vă
emoționează cînd sînteți în România (sau vă gîndiți la fapte trăite în
România), aveți momente de melancolie, de răscolire a sufletului, cînd vă
întoarceți în România?
De fiecare dată
cînd vin în România, mă duc la mormîntul mamei mele, la Suceava. Multe mă
tulbură în acel cimitir, dar și pe străzile din care au dispărut case și
prieteni, inclusiv casa în care am crescut. Am trăit, începînd din ani ’60, la
București, un oraș care m-a fascinat și în care am parcurs momente esențiale
ale maturității, unde am avut prieteni dragi și am întîlnit cărți esențiale.
Țara s-a tot depărtat,
inevitabil, în trecutul nu o dată întinerit, brusc, cînd refuz să-mi amintesc
ostilități anterioare și nu-mi imaginez încă toate cele care vor veni, nici
fantasticul noii mele identități hibride.
- Articole in legatura
- Norman Manea în România
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters