Manifestările din anul acesta
dedicate Zilei Unirii Principatelor au fost bruiate de proteste,
scrise sau vocale, care au stricat atmosfera de mare sărbătoare ce
ar fi trebuit să caracterizeze o zi atît de importantă din
istoria românilor. Doar că românii atît de des
solicitaţi ca parte a mîndriei şi demnităţii naţionale nu
au şezut cuminţi şi-au exprimat zgomotos nemulţumirile şi
năduful. Este în primul rînd vorba de bani – subiect
extrem de gingaş pentru orice familie de români –, dar şi
de un anume sictir (id est dispreţ) cu care sînt trataţi cei
din gloata oamenilor de rînd de către reprezentanţii actualei
guvernări.
Impresia noastră este că se face o
gravă eroare psihologică. Românul înghite multe şi
suportă şi mai multe. Poţi să-l şi abureşti cu vorbe
meşteşugite. Dar. Există un dar. Dar trebuie să-i faci pe români
să aibă încredere în conducătorii lor. Dacă Traian
Băsescu şi ai lui colhoznici din PD-L nu-i luau cu anasînă
pe mame, militari, doctori, pensionari, ţărani, cadre didactice, ci
încercau să-i ia cu binişorul – „asta e treaba, e
nasoală, fraţilor, hai să vedem ce facem, împreună…“ –
nu s-ar fi ajuns aici. Dar tonul – care face muzica, în cazul
de faţă generează şi amplifică nemulţumirea – a fost unul de
dirigintă ţîfnoasă că elevii nu sînt cuminţi în
clasă sau de şef de depozit de lemne, mereu nervos că nu sînt
unde trebuie căruţaşii, cînd vine marfa.
Măsurile nepopulare luate de
Guvernul condus – de jure doar – de Emil Boc puteau fi altfel
livrate populaţiei. Comunicarea cu masele a fost dezastruoasă,
dincolo de setul de aiureli şi bazaconii legislative care au dat
peste cap toată ţara. Faptul că la Iaşi s-a strigat „Huo!“ şi
„Demisia!“ nu ar trebui să ne îngrijoreze. Se poate
întîmpla oricînd, şi nu credem că e musai mîna
opoziţiei, cum ne spune fostul ambasador la Havana, simpaticul
preşedinte de Consiliu Judeţean Iaşi, distinsul Constantin
Simirad. Este cu totul regretabil că s-a ajuns aici.
Am constatat la Iaşi, pe 24
ianuarie, o ruptură între preşedinte şi Guvern, pe de o
parte, şi o mare parte a mulţimii de români (y compris
minorităţi) trăitoare în România europeană de astăzi.
Cuvîntarea ministrului român de Externe la Iaşi, Teodor
Baconschi, îngăduitoare la adresa istoriei şi direct
mustrătoare la adresa nemulţumiţilor de azi a fost cumva o
inadecvare. Faptul că un distins intelectual şi diplomat îşi
pune la bătaie charisma şi inteligenţa în slujba unui partid
politic nu ar trebui să surprindă. Şi Andre Malraux a mărşăluit
pe bulevardele Parisului în sprijnul lui De Gaulle, în
incendiarele zile din 1968. Dar Traian Băsescu nu este De Gaulle.
Transformarea unui intelectual de
marcă, precum Teodor Baconschi, într-un simplu propagandist de
partid este cu totul regretabilă. Şi nici nu este eficientă.
Cuvîntarea domniei sale de Ziua Unirii de la Iaşi s-a
transformat dintr-un apel la simbolistica Unirii într-o
muştruluială adusă celor care huiduiau. Nu avem prea multe de
comentat, luăm lucrurile aşa cum sînt. Dacă ăsta este
preţul unui portofoliu în Guvernul Boc şi dacă
colegialitatea cu Botiş, Ialomiţeanu sau Gabriel Oprea este o
onoare, refuzăm să mai obiectăm într-un fel sau altul.
Fiecare face, la urma urmelor, ce vrea cu viaţa lui. Dar a fi lider
politic înseamnă să ieşi din propriile fantasme şi să
intri în responsabilităţile unei funcţii. Acel faimos job
description, care la noi nu are nici o relevanţă. Că veni vorba,
ce treabă au şefii SRI şi SIE cu recalcularea sau nu a pensiilor
militarilor? De ce au fost convocaţi ei la Cotroceni pentru a
discuta o decizie constituţională şi aplicaţiile ei
guvernamentale? Dacă era o chestiune de siguranţă naţională, şi
existau informaţii şi elemente care să alarmeze siguranţa
României, ar fi trebuit să se convoace Consiliul de Apărare,
care are atribuţii directe în acest sens. Dar aşa
preşedintele a dovedit ceea ce deja e limpede: serviciile speciale
sînt mai importante decît Parlamentul şi Guvernul
României.
Dacă un Cosmîncă, Hrebengiuc
şi Şerban Mihăilescu sau un Flutur, Falcă şi Ioan Oltean ştiu
lecţia aburirii maselor de la sat şi oraş pe vechile tehnici –cu poporul, pentru popor –, cu personalităţi ca Teodor Baconschi,
aruncate la sacrificiu în bătăliile politicii interne, nu se
va ajunge prea departe. Păcat, dar şi semnificativ, desigur, pentru
slăbiciunile actualei coaliţii de guvernare. Care, în loc să
ia taurul de coarne şi să recîştige încrederea
oamenilor şi să-i facă să simtă că tot ce se decide şi se face
este în favoarea şi spre binele lor, continuă această
politică de forţă, de admonestări şi de găsit vinovăţii.
Chiar şi acolo unde greşelile sînt evidente. Ori
televiziunile şi mogulii manipulează opinia publică, ori
sindicatele sau jurnaliştii neafiliaţi puterii duc de nas mulţimile
– cam asta e judecata guvernanţilor.
De cealaltă parte a baricadei, cea
proprezidenţială, am fost sideraţi cînd l-am auzit pe Dan
Tăpălagă, unul dintre fervenţii susţinători ai actualului
preşedinte, vorbind despre căpitanii şi coloneii pensionaţi la 40
de ani, după ce s-au bătut, cică, cu bateriile de vin... Sînt
posibile astfel de afirmaţii la adresa a mii de oameni? Unii dintre
ei au participat la misiunile pe care România le-a avut în
fosta Iugoslavie, înainte să fim ţară NATO. Armata Română
– şi prin ofiţeri pensionaţi mai devreme – a dovedit că
merită să facă parte din structurile NATO, înainte de
aderarea din 2002.
Bref, manifestările oficiale de la
Iaşi şi cele neoficiale de la Bucureşti dau măsura reală a
impasului politic în care ne aflăm. Dialogul dintre puterea
actuală şi mase rămîne suspendat. Oricît de dorit ar
fi el.
P.S.: Atragem atenţia lui Andrei
Pleşu, cu salamalecurile şi temenelele amicale de rigoare, că Nicu
Steinhardt nu a avut hîrtie şi creion la mititica, să scrie
acolo Jurnalul fericirii, cum a afirmat senin domnia sa în
dialogul televizat cu Gabriel Liiceanu, din emisiunea 50 de minute cu
Pleşu şi Liiceanu (TVR 1, duminică, 23 ianuarie). Poate am înţeles
noi greşit, să zicem. Totuşi, e bine de ştiut că l-a scris
ulterior ieşirii de la pîrnaie, manuscrisul a fost confiscat
de băieţii cu ochi albaştri şi rescris apoi, din memorie, de acel
fantast gînditor şi monah român. Virgil Ciomoş, dacă
memoria nu ne joacă feste, a povestit toată această extraordinară
aventură a unei cărţi greu de uitat. Nu de altceva, dar emisiunea
de pe TVR 1 a pătruns şi acolo unde nu au ajuns şi cărţile lui
N. Steinhardt. În rest, no comment!
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters